Spații culturale nr. 87 (4)
Interviu
Ion FERCU în dialog cu Marius MANTA
Ion Fercu: ,,Trăindu-și atât de triumfal singurătățile, Bacovia ne pătrunde de multe ori, dacă nu în cuvinte, măcar în punctele de suspensie, în virgulele cele mari ale oftatului nostru…” (III)
Simt că e momentul să trecem către particular. Sigur, sunt multe portrete care prin tușele constitutive ar intra în siajul celor discutate până acum. Dintre toți, îl aleg în continuare pe eternul Bacovia. Vă rog acum ca derobat de prețiozitățile criticii literare, să îmi spuneți nu cine, ci mai degrabă cum e Bacovia pentru dumneavoastră?
Va fi un răspuns scurt, probabil. Doar câte un ghiont al privirilor dumneavoastră ar putea să țină ceva mai mult în viață mărturisirile mele. Derobat de mesajele criticii literare, deși avem veritabili cercetători ai universului bacovian? Grea misie… Nu sunt decât un admirator relativ tăcut al lui Bacovia. Cum e Bacovia pentru mine?… Mă bucură mult faptul că nu m-am lăsat sedus, nici măcar în adolescență, de imaginea pe care i-au creat-o lui Bacovia unii critici literari: aceea cu șapcă de proletar țintuită aiurea pe cap. Când am citit prima oară poemul ,,Liceu”, mi-am zis că vorbește chiar despre mine: ,,Liceu,-cimitir/ Al tinereții mele/ Pedanți profesori/ Și examene grele”… Am stat atunci cu el la o voroavă de taină și i-am spus: ,,OK, doar că examenele nu sunt grele. Pedanții profesori toarnă infern în ele”. Norocul meu a venit poate din împrejurarea că mă apropiasem de Bacovia înainte de a fi predat la clasă, în liceu. Aveam deja un Bacovia al meu, atunci când Poetul, coborând din programa școlară, a intrat în sala mea de clasă. Fireștile restriști adolescentine m-au lipit de multe dintre poemele sale pe care le recitam în gând pe aleile din Parcul Trandafirilor, aflat în vecinătatea liceului… Îmi aruncați colbul de pe o amintire… A venit în inspecție, tam-nisam, la blânda noastră profesoară de limba și literatura română, doamna Nina Nicolau, un inspector școlar. Se pare că era Iulian Ghiță, cel care semnase sau avea să semneze, alături de renumitul Mihail Andrei, cunoscuta ,,Culegere de exerciții lexicale, fonetice, gramaticale si stilistice”. Noi, elevii, dat fiind faptul că era și o toamnă de poveste, care ne striga mereu să-i savurăm minunile, nu prea învățaserăm. Vreo trei, patru ne-am privit în ochi și am decis că trebuia să salvăm situația. Întrucât nu-mi era străin Bacovia, până când ceilalți urmau să-și pregătească intervențiile trăgând cu ochiul prin manuale și caiete, am încercat să bat câmpii cu o oarecare grație, recitând/ comentând câte ceva… Când am dat peste ,,Amurg violet” – ,,Amurg de toamnă violet …/ Doi plopi, în fund, apar în siluete/ – Apostoli în odăjdii violete –/ Orașul e tot violet” – inspectorul a intervenit și m-a întrebat ce simbolizează violetul. M-a prins la strâmtoare. Aștepta, cu siguranță, un răspuns de… manual. Nefiind în posesia acestuia, am improvizat: ,,Pustiul din singurătățile orașului. Nu întâmplător, violetul însuși suferă de singurătate, fiind aruncat în marginea ROGVAIV-ului”. Am citit oarece mirări în ochii inspectorului, dar și în cei ai profesoarei. M-au prins că încerc să bat câmpii, mi-am zis… Dar n-a apucat niciunul dintre magiștri să mă tragă de urechi. Dragii mei colegi au pornit iute din bloc-starturi și au nuanțat problematica atât de vulcanic, încât totul s-a transformat într-o dezbatere foarte interesantă. Am rămas cu impresia că l-am prins, toți colegii, pe inspector, într-o ambuscadă din care n-a putut evada. Nu era de mirare: noi ne pregăteam să devenim învățători și aveam deja acces la unele… trucuri didactice. În pauză inspectorul m-a întrebat: ,,Cum adică poate simboliza violetul pustiul din singurătățile orașului?” N-am apucat nici acum să răspund, căci o colegă a intervenit: ,,E o variantă tare atrăgătoare! Pe mine m-a cucerit!”… Când i-am spus dragului meu Mihail Andrei despre povestea asta, a râs și m-a încurajat patern: ,,Ți-am spus eu că ești un bandit?! Dar cu mine nu-ți mergea. Storceam tot violetul din tine!”. Sincer, și astăzi mă umflu în pene, când îmi amintesc de această… găselniță interpretativă… Atunci am simțit că am un Bacovia al meu, că fiecare are un Bacovia personal… Era vremea în care, din fericire, a început să mă doară în cot de manuale… Atitudinea aceasta a avut și unele costuri, evident…
Cum e Bacovia pentru mine?… Un spirit care a lăsat urme în zvârcolirile supraviețuirii mele… Atunci când am îndrăznit să arunc în agora primul meu volum de versuri, ,,Iadul de paradă” (1996), am fost onorat cu o prefață (,,Câteva cuvinte despre Poet”) semnată de cel mai important poet din arealul nostru spiritual post-bacovian, unul dintre cei mai remarcabili din literatura noastră, Ovidiu Genaru. Domnia sa a sesizat atunci prezența unui fior bacovian care se zvârcolea în mine: ,,Iadul de paradă îmi sugerează o reușită disertație despre nimic. Un nimic abundent, baroc, sterp de glorie, în care morții se roagă pentru vii, într-un bocet de mahala, și unde nicio tragedie n-are onoruri. Acestui fir de praf locuit de poet îi sunt familiare ruina, oboseala, exilul, stresul, prăbușirea, trădarea, spânzurătoarea, delirul, cangrena, sinuciderea ratată. Parcă ar fi Bacovia, dar e și altceva, mai puțin verb și mai mult substantiv; mai multă podoabă, mai multă «carte» și mai puțină spaimă de dezagregare și entropie. Disperarea, la Ion Fercu, nu lasă urme în carne, ca la maestru, nu-i istovește ființa. Niciun țipăt atroce de abator nu perforează hârtia imaculată.[…] Simți cu ușurință o umanizare a vidului, o umplere a acestuia cu amăgiri și închipuiri care fac bine deși vor rămâne fum. Adică: fără o utopie a suferinței ne-am prăbuși, suntem dependenți de ea, e drogul nostru cotidian”. Cred că a intuit foarte bine relația pe care o aveam atunci cu Bacovia. Inseram în acel prim volum și un mic poem intitulat… bacovia. Era o schiță a unui dorit poem de dragoste; o schiță adolescentină rătăcită printre manuscrisele mele: ,,atunci îți amintești/ ți-am spus versul acela/ celebru bacovian// mi-ai spus plângând/ că lumea nu este tristă/ nici tragică// ai plâns până în zori/ când mi-ai spus/ jefuindu-mă suspinând// dă-mi un vers din bacovia”… Bocetul de mahala despre care amintea dragul Ovidiu Genaru avea ,,amintiri” bacoviene: ,,și viața asta a noastră/ ca un bocet de mahala/ aruncat peste țipătul lumii/ nici măcar o jalnică lună/ la care să latre dogit/ a pierzanie/ amărâții câini din pompei”… Când m-am apropiat mult de universul poematic al lui Ovidiu Genaru, mai că-mi trecea prin cap că sunt… genarist. Mahalaua, altfel estetizată, cu ștaif postmodernist, este o vedetă a poeziei sale… Scrie Ovidiu Genaru, în ,,Patimile după Bacovia”: ,,eu am trăit ca iona în burta provinciei/ într-o nobilă mahala cu flori de mărita-mă mamă/ vis-a-vis de cârciuma leei zilbestein/ nu prea departe de oceanele de gunoaie”… Sau: ,,Cu buzunarele pline de ceasuri/ defecte trece/ un sfânt tușind/ Se vede cum luna bate prin sfânt/ Și umbra lui lasă un om pe ecrane// Cu mâna rece ca iarna el scapără/ chibrituri și/ duminical aprinde al nimănui liliac zadarnic// Trece palid anonim/ prin mahalăli bombănind/ de Orient lovindu-se/ zicând pardon“ (,,Sfântul Bacovia”).
În 2002, când – editorial vorbind – m-am despărțit de poezie cu volumul ,,Amanții absurdului” (Editura Junimea), mi-au onorat volumul cu o prefață și o postfață criticul/ istoricul literar Ion Rotaru și poetul Daniel Corbu. Ambii au amintit de… bacovianismul care mă locuia. Să-l ascultăm pe Ion Rotaru… ,,Bacovianismul lui Ion Fercu, oricât de acoperit de o apreciabilă și, mai ales, sistematică informație cărturărească, îmbinată cu meșteșugul (cu mare inteligență, poetul știe să învețe ce-s și cum se fac versurile) sare în ochi în „Amanții absurdului”, imediat ce deschizi cartea: ,,s-a plictisit și grădina publică/ să mai agonizeze/ stă simfonie-mpietrită mirată/ spectacol vestejit pentru nimeni și vânt/ pe-alei doar un penel mai fabulează/ cu-anatomia tăcerilor încarcerate/ pe-un șevalet isterizat/ ca o butaforie sentimentală/ nu mai trec nici măcar burghezele colorate/ în cupeuri aiurea de cristal decadent/ colorat în mânii proletare/ din grădina moart-au fugit norii violeți/ poema de plumb și scântei/ frunzele nu mai sunt din metal/ iar burgul nici nu mai poate ofta/ ploaia nu mai plânge dumnezeiește pe drum/ cade din cer fără muzica ta/ nu mai e toamnă nu mai e foșnet/ e numai somn/ și-o lume de copaci care mereu oftează/ cântând la vechiu-ți clavir același cântec de mort/ aici nu mai e nimeni nimic nicio urmă de viață/ iar eu tristul de mine nu mai pot fi măcar/ nici cel mai trist trubadur al tău din oraș” (lui bacovia).
Și tot Ion Rotaru… ,,Bacovia și bacovianismul au năvălit peste noi. Nu numai peste cei din Valea lui Ion (eu sunt născut în acest sat, ca și Ion Rotaru…; n.n., I.F.), peste Ion Fercu […] ori subsemnatul […], ci peste toți românii, în chip anume”… ,,Un lucru este cert însă în cazul lui Ion Fercu: specificul local (filiera Bacovia-Genaru etc.) se vede bine din creația sa poetică. S-ar putea ca, în ciuda lui Cioran, chiar și a ciobanului mioritic, prin capul lui să treacă această… zădărnicie: ,,ispita de a fi om a murit” (un pandant posibil la nietzscheanul Got ist tot, «Dumnezeu a murit»”…
Daniel Corbu notează în același registru… ,,Ion Fercu scrie o poezie de substanță, cartea de față constituindu-se și prin dimensiunea morală, într-un veritabil manual al bunului singuratic […]. Întregul demers poeticesc al cărții trădează un profesionist al navetei între sine și sine, între sine și lume, între real și ideal, între poezie și serafic […]. Cu o tușă sigură, în tonuri bacoviene [s. n., I. F.], poetul avansează în Amanții absurdului un personaj liric aflat mereu în luptă cu agresivitatea realului, un apostol al Singurătății mișcându-se agonic într-un peisaj de cele mai multe ori apocaliptic”.
Când ești perceput ca rătăcind prin lume în straie bacoviene, trăiești, desigur, un sentiment puțin ciudat, dar acesta se aplatizează atunci când constați că și un Marin Sorescu, bunăoară, poartă uneori straiele acestei familii de spirit… Citez din Bacovia și Sorescu, fără a preciza paternitatea versurilor. Desigur, proprietățile sunt simplu de distins, dar apropierile, care țin de o anume matrice a sufletului, există… „Tăcere… e toamnă în cetate…/ Plouă și numai ploaia dă cuvânt”; „Și afară plouă răpăind egal,/ Și e ceață…”; „Și parcă dorm pe scânduri ude,/ în spate mă izbește-un val –/ Tresar prin somn, și mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal”; „Se aud clipocind/ înotând,/ Gândurile mai vechi/ Trec spre marginea de gând”; „Profund cerebrală e ceața […] Abur de haos în care se încheagă noi forme/ Pe o melodie… Ce-o fi asta? Dumnezeu știe!”, „Ce mai este… cărți de noapte/ Mai citesc, și-mi pare că sunt viu –/ Cine iar aprinde lampa/ Când e prea târziu”; „Un câmp pustiu/ Bătătorit ca un drum,/ Și din când în când câte o carte”; „Și iar… aceeași oră de dimineață,/ Pe toate mocnind același secret”; „Nu simți undeva, departe, un val izbind țărmul?”… „Simt amețeala globului de humă/ în disperarea fiecărui strop…/ Plouă și e întâiul meu potop”. „Și-s umezi păreții/ Și-un frig mă cuprinde –/ Cu cei din morminte/ Un gând mă deprinde”…
Atunci când Nichita Stănescu face această mare declarație de dragoste –,,Cred în Bacovia. Și peste aceasta îl și recitesc tot timpul. Și îmi sprijin tristețea mea pe tristețea lui” – îl percep ca fiind un mare simpatizant al acestei familii. Mai mult, tristețile sale au ceva din strigătul tăcerilor bacoviene… În ,,Amintiri despre prezent”, Nichita spunea că ,,Miorița este școala tristeții naționale. Matricea. Matca. Regina”. Probabil că tristețea bacoviană era pentru el o Prințesă… Când recitesc ,,Nesomn”, bijuteria estetică nichitastănesciană, mi se pare că-i aleargă gândurile către Bacovia: ,,Nu pot sta noaptea în tristețea mea/ din pricină că-mi aduc aminte de tristețea lui./ Nimic n-am cu el și cred/ că nici nu suntem de același fel al vederii/ și nici nu cred că suntem// de pe aceeași parte a cerului.// Și totuși nu pot să stau în tristețea mea/ din pricina tristeții lui/ și nici să dorm nu pot/ și nu de coșmar, de vis,/ de astfel de spaime neutre…// Nu pot să dorm din tristețea/ de a nu mă vedea neapărat/ și fără de mine/ când stă noaptea în tristețea lui/ și mai ales când nu poate să stea/ în tristețea lui/ noaptea, din pricina mea”… Nu vreau să bacovianizez totul, dar, trăindu-și atât de triumfal singurătățile (,,Nu mă plictisesc și nu mă neliniștesc în singurătate”), George Bacovia ne pătrunde de multe ori, dacă nu în cuvinte, măcar în punctele de suspensie, în virgulele cele mari ale oftatului nostru…
Cum e Bacovia pentru mine?… Un spirit care lasă urme în tine, chiar și dacă-l privești cu bizara miopie a lui George Călinescu. Te întâmpină din toate zările: poezie, proză, scânteieri de critică literară, interviuri, publicistică, muzică, arte, discurs didactic, știință. Este spiritul greu de așezat într-un pat procustian, dovadă faptul că este etichetat ca simbolist, post-simbolist, expresionist, existențialist, suprarealist, imagist, reprezentant al literaturii absurdului etc. Unii l-au trimis pe Albert Camus în istoria existențialismului, dar, inclusiv într-un interviu din 1945, acesta spune: ,,Nu, nu sunt existențialist. Sartre și cu mine suntem întotdeauna mirați când ne vedem numele citate alături. […] Amândoi ne-am publicat toate cărțile, fără excepție, înainte de a ne cunoaște. Când ne-am cunoscut, n-am făcut decât să constatăm tot ceea ce ne desparte. Sartre este existențialist, și singura carte de idei pe care am publicat-o, Mitul lui Sisif, este îndreptată împotriva filosofilor numiți existențialiști’. Probabil că și Bacovia, dacă ar afla ce etichete i se lipesc astăzi de operă, ar avea un răspuns asemănător, căci lui I. Valerian îi spunea, în 1927 (interviul ,,G. Bacovia”, în volumul G. Bacovia, ,,Opere”, București, Editura Fundației Culturale Române, 1994, în care sunt cuprinse și interviurile acordate lui Vasile Netea și Eugen Jebeleanu, precum și intervențiile Agathei Grigorescu-Bacovia): ,,N-am niciun crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru că-mi place această îndeletnicire”. ,,Însemnări autobiografice” (op.cit.) consemnează o altă mărturisire: ,,…critica și-a dat cu părerile destul de diferit. Se vorbea câteodată de curentul bacovian. Nu știu dacă au ajuns să mă claseze printre poeții moderni. S-a vorbit despre simbolism, decadentism, și, dacă, desigur, compar printre aceste curente, le recunosc și eu – deși viitorul rămâne pentru a se pronunța”. Putem țintui în istoria literară încadrarea lui Bacovia într-un curent literar, îl putem încarcera într-o… definiție clasică a teoriilor literare?… Tot lui I. Valerian, îi mai spune: ,,Talentul n-are nevoie de definiții. Creează cum îl taie capul, călăuzit numai de inducție poetică”… Pentru mine, Bacovia este cel ,,creează cum îl taie capul, călăuzit numai de inducție poetică”… Cred că pentru a afla cine este el pentru mine ar trebui să-l ascult mai mult, așa cum a făcut-o I. Valerian: ,,Nu-mi place tradiționalismul și nici pentru moderniști nu am laude […]. Cât despre mine, am fost și rămân un poet al decadenții, fără a pierde din grandoarea versurilor unui Vigny”.
Mi s-a lipit sufletul de Bacovia. El este Conștiința-Ecou. În interviul acordat de Poet lui Vasile Netea (,,De vorbă cu Bacovia”, 1943), după ce este ascultată Agatha Grigorescu-Bacovia recitând poemul ,,Liceu”, găsim și mărturisirea: ,,Citind această poezie, mi-au spus mai târziu intimii lui Haret, ministrul ar fi declarat: «Iată cel mai sigur document». Se știe ce avânt au luat apoi reformele noastre școlare”. În 1901, Bacovia se înscrisese în cursul superior al Liceului ,,Ferdinand”. A absolvit în 1903. Se spune că Ministerul le-a solicitat absolvenților de liceu din acel an să răspundă ,,unui chestionar, în vederea croirii reperelor reformei”. ,,Liceu” ar fi fost scrisă ca răspuns la acest chestionar. E drept că Haret avea alte coordonate ale percepției, spre deosebire de jalnicii miniștri de astăzi ai Educației, dar, citind ,,Liceu”, avea și ce percepe…
Pentru mine, Bacovia este Spiritul hărăzit cu… instincte kantiene. Immanuel Kant a scris ,,Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa drept știință”, cu intenția mărturisită de a înlesni accesul la idei centrale ale filosofiei sale critice. Bacovia nu a scris un tratat special pentru decriptarea universului său poematic, dar în puținele sale interviuri a oferit sugestii hermeneutice pentru cei interesați de creația sa. Nota bene, aceste sugestii au, de multe ori, și o întemeiere științifică, nu doar socială, de atmosferă. Eugen Jebeleanu (,,Cu poetul despre viață și despre altele”), îl întreabă la împlinirea vârstei de 65 de ani: ,,Ce-ați vrut să înțelegeți prin versul «mulțimea anonimă se va avea-n vedere», din poezia Note de toamnă?” Răspunsul poetului vizează și un alt poem, ,,Amurg”: ,,Versul acela […] a fost scris într-una din zilele când căutam și nu puteam obține o slujbă. Era prin 1916. Mi se scria pe petiții: «Se va avea în vedere» și rămâneam cu atât”. Cât despre versul «tot ce-mi trebuie să am pot să cer», din aceeași poezie, asta înseamnă că puteam să cer, dar nu mi se da, sau, mai bine zis, la Sfântul așteaptă! Seismele sociale nu m-au lăsat niciodată indiferent. Numai cei care n-au voit n-au găsit urma lăsată de aceste seisme în poeziile mele. Amurg din volumul Cu voi, de pildă, a fost scris prin 1915, când se decretase mobilizarea. Era o epocă de mari agitații. Atunci am notat: «Greve, sânge, nebunie. Foame, plânset mondial…», «Filosoful proletar» din poezie eu eram. Peisajul industrial al Bacăului, oraș cu multe fabrici, a avut de asemenea rezonanțe în versurile mele”. ,,Prolegomene” pentru a argumenta influența atmosferei băcăuane asupra creației sale: ,,Am considerat întotdeauna arta ca o recreație după muncă. Dacă aș fi trăit într-o regiune de șes e sigur că aș fi avut o altă viziune asupra naturii decât cea cunoscută. La Bacău, cenușiul e o culoare frecventă. Existând în natură, s-a strecurat necalculat și în versurile mele. De asemeni, violetul. Cine a privit larga vale a Bistriței de la Bacău, e imposibil să nu-l fi întrezărit […]. Dintr-o astfel de contemplație s-a născut Amurg violet”. O fi avut știință Bacovia despre controversata a teoria determinismului geografic (climatic, de mediu)? Greu de spus… În același registru al decriptărilor, lui I. Valerian i se confesa în 1929 (,,Romanul unui poet”), pornind de la gândul că în poezie a fost întotdeauna obsedat de ,,un subiect de culoare”: ,,Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea ultimul volum poartă titlul Scântei galbene. Roșul e sângele, e viața zgomotoasă. Nu vreau să-ți fac teorii. Urăsc definițiile dascălilor pentru adormit copii. Asta-i osândă modernă. Unii ar spune metafizica culorilor […]. Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. În manualul de fizică nu mai găsesc altă culoare. În eprubeta mea, orice reacție chimică dă precipitat galben. Altă dată, în plumb, pe lângă impresia colorată, mai simțeam alta statică, de greutate. Plumbul apasă cel mai greu pe om. Cum te simți într-un cavou de plumb?”. Trimiteam către abordările științifice ale lui Bacovia. Aici avem perspective… bacoviene ale fizicii, chimiei, psihologiei. Kant, elitist și orgolios, a fost acuzat de unii (pe nedrept, desigur) că ar insulta inteligența celor interesați de filosofie, prin publicarea ,,Prolegomenelor…”. Bacovia nu oferă explicații decât celor care le solicită…
Pentru mine, Bacovia este cel care, dostoievskian, trudește cu normă întreagă la moara care macină și zvârcolirile Suferinței. Știu ce i-a spus lui Vasile Netea despre înrâuririle sale: ,,…una din obsesiile mele a alcătuit-o simbolismul decadent. Prin 1898 –1903 m-au preocupat adânc Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Rollinat, Jean Moréas”. În ,,Însemnări autobiografice” notează: ,,Literații francezi m-au interesat toți, preferând Verlaine, Baudelaire, Mallarmé”. Nu știu dacă a avut lecturi aplicate din Dostoievski, dar în carnea discursului său locuiește suferința. ,,Nu cumva suferința îi convine întocmai ca și prosperitatea? Uneori, suferința îi place teribil, până la pasiune. […] Eu unul sunt încredințat că omul nu va renunța niciodată la adevărata suferință, adică la distrugere și haos. Doar suferința este singura cauză a suferinței!” ,,Chiar așa: acum, din partea mea, pun o întrebare superfluă: ce-i preferabil – fericirea ieftină sau suferințele sublime? Ei, ce-i preferabil?”… E vocea ,,omului din subterană”, desigur. Karamazovii trăiesc într-un infern al suferinței pe care-l străbat ca pe o Golgotă a mântuirii. „Aș fi vrut”, îi spune Ivan lui Aleoșa, ,,să-ți vorbesc despre suferința omenească în genere”. Nu despre suferințele individuale, ci despre suferința ca suferință, despre suferința devenită concept, virtute, cale de purificare. Aleoșa este înspăimântat de modul acesta karamazovian de ființare și întreabă tulburător de uman, încercând să afle calea evadării din acest infern: „Poți, oare, să-ți duci mai departe viața cu iadul acesta în inimă și în cuget, spune-mi, poți? […]. Cum ai să izbutești? Cu ajutorul cui? Cu ideile pe care le ai e imposibil”. Ivan îi răspunde dezarmant: „Tot cu mijloacele Karamazovilor”. Suferința, „îndurată în tăcere”, poate „spăla până la urmă păcatul”. Ființă ticăloasă prin excelență, omul are nevoie de această cale de mântuire, pentru că este mai crud și decât fiarele, crede Ivan: „Am auzit spunându-se uneori că omul este crud «ca o fiară», ceea ce, după mine, este o nedreptate strigătoare la cer și o insultă pentru bietele jivine; nicio fiară de pe fața pământului nu se poate compara în privința asta cu omul, a cărui cruzime aproape că atinge perfecțiunea. Un tigru se mulțumește să-și sfâșie și să-și înfulece prada, e tot ce știe el să facă. Nici prin minte nu i-ar trece, bunăoară, să țintuiască oamenii de urechi, lăsându-i să se chinuie așa o noapte întreagă, chiar dacă ar putea s-o facă”. Pentru karamazovieni, suferința înseamnă Salvare. „Vreau să sufăr pentru omenire!”, strigă Kolea, pruncul, ca un răstignit. Puțin cam livresc, dar… Raskolnikov privește suferința aidoma celor din neamul Karamazov. Plecându-se până la pământ și sărutându-i Soniei picioarele, îi spune: „Nu m-am plecat în fața ta, ci în fața întregii suferințe umane”. Tot astfel, așezându-se în genunchi și bătând mătănii în fața lui Dmitri Feodorovici, bătrânul Zosima avea să-i spună lui Aleoșa: „M-am închinat până la pământ în fața patimilor ce-l așteaptă”. Pentru eroii lui Dostoievski, suferința este terapie. În „Caiete”, Dostoievski nota: „Nu există fericire în confort, fericirea se răscumpără prin suferință. Omul nu este născut pentru fericire. Omul își merită fericirea totdeauna prin suferință”… La Bacovia, suferința îndeamnă la reflexivitate, la filosofie, este trăirea unui prizonier al închiderii în sine, al frustrării. El toarce estetic din caierul singurătății și al suferinței. Tristețea, deznădejdea și suferința sunt marile bulevarde ale poeziei sale. Între spațiul interior al unei dureri agonice, al unei tristeți metafizice și al unei suferințe aproape fiziologice și decorul exterior, răvășit de vânt și de frig, se stabilește o corespondență desăvârșită. La Dostoievski, suferința este a Omului. La Bacovia ea devine chiar o suferință a materiei (,,Aud materia plângând”), nu doar a insului singuratic (,,Plâng neîncetat, opriți-mă, mor!/ Durerea e al meu cămin,/ Iar suferința al meu dor…”. Dar suferința face parte din ADN-ul amândurora. Cei doi nu se prefac niciodată că suferă; chiar suferă. Suferința lor nu este un stindard doctrinar-estetic. Este povara pe care o purtăm încă din zorii Facerii… Dar între Dostoievski și Bacovia putem arunca și alte punți. Când Bacovia, de pildă, îi spune lui V. Netea că are unele păreri de rău raportate la editarea unora dintre volumele sale (,,Pe unele din aceste volume le-am lăsat să apară numai fiindcă mă găseam în situații financiare care mă obligau la un astfel de efort”), gândul îmi aleargă către ticălosul Stelkovski, editorul șantajist al lui Dostoievski. Pentru Bacovia, Stelkovski este universul editorial românesc, în integralitatea sa. Aparent, singurătatea și exilul interior sunt niște flamuri care tremură estetic la intrarea în imperiul universului său ideatic. Pentru mine nu există dubii: acestea sunt achiziții bacoviene native, daruri ale ursitoarelor. Ființa sa nu simte natura/ societatea ca pe niște ,,locuiri”. ,,Golul istoric” bacovian îmi sugerează gândul că vidul ar putea fi oricând adresa unei ,,locuiri” mai umane. Singurătatea insului, esențială pentru supraviețuirea sa într-un univers ostil, absurd, jefuit de raționalitate, surd la chemările sale – univers pe care-l acuză –, îi stabilește ca destinație a deportării un teritoriu în care decide că este mai mult o binecuvântare decât o pedeapsă, chiar dacă atmosfera are și rubedenii ale coșmarului: ,,A devenit frig, singur în carapace,/ Ascuns de fețele rele, totul tace” (,,Singur”). Bacovia pare pornit în căutarea exilului interior în care supraviețuiește ocrotit de coconul Poeziei: ,,Opriți-mă din scris,/ urlu în interior,/ Ce sunt? cine sunt? întreb mereu…” (,,Destul”)… ,,Mă retrag în gânduri ca un călugăr sihastru./ Nu puteți explica vulcanul interior, nestins,// Vă e frică de ceea ce ați aprins./ De furia pe care o sălășluiesc în interior, în suflet,/ În ochii albaștri care dansează în duet” (,,Furia”).
Cum e Bacovia pentru mine?… Aidoma ostaticului din ,,Singurătate, nu te-am voit”:
,,Cumplit/ E golul singurătății!/ Sunt ucisul ei…/ Singurătatea?/ Povara tăcerilor/ Sfâșiate de suspine…// Singurătatea/ Ochiul tău/ Privește înghețat/ În ochiul gândului/ Neîmpărtășit…// Singurătate,/ Nu te-am voit!/ Viața – haina -/ M-a dăruit ție./ Tu m-ai cerut/ Vieții/ – Prizonierul tău –/Singurătate…// Oamenii…/ Cum i-am iubit…/ Dar ei/ Nu m-au voit.// Din singurătatea/ Vieții/ În singurătatea/ Morții, și nimeni/ Nu înțelege/ Acest adânc…// Poeți, evitați/ Singurătatea./ Între oameni/ E viața…”. Aflăm aici definiții ale singurătății și exilului interior în care a fost îmbrâncit. Și un sfat pentru cei căzuți în aceste capcane ale exilului: ,,Evitați…”. Un sfat pe care nu l-a putut urma niciodată. Mărturisirea pe care i-o face lui I. Valerian este tulburătoare: ,,Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viață. Și-apoi n-am fost întotdeauna prea sănătos. Societatea cere mereu oameni robuști, care să se străduiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu a ar fi fost niciodată înțeleasă. […] Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare. Aici, în provincie, viața se scurge monoton. E destul ca să trăiești o zi, să-ți închipui cum se vor desfășura toate celelalte până la sfârșitul vieții tale. […] Dacă aș avea bani mulți, aș chema poeții lumii în jurul meu și am schimba astfel rostul vieții. Pe când așa, mă mulțumesc cu tăcerea”.
Pentru ultima oară, cum este Bacovia pentru mine?… Ca un spirit care a cucerit universalul. Mă rănește orice gând care-l reduce la o provincie, la o țară. Tradus în multe limbi, a sedus. În 2021, când s-au împlinit 140 de ani de la nașterea sa, Muzeul Național al Literaturii Române a organizat, la Casa Memorială ,,George și Agatha Bacovia” din Bacău, expoziția internațională ,,Portret. Bacovia 140”, realizată de artistul de excepție Victor Eugen Mihai – VEM. Au trudit pentru a realiza acest memento remarcabil, timp de patru ani, 180 de artiști din 50 de țări, care au oferit peste 350 de lucrări. Artiști din toate zările lumii. Dacă un artist (ar fi grozav dacă acesta ar fi chiar VEM), un critic literar, un psiholog și un critic al artelor plastice (de ce nu mai mulți?) și-ar face timp să cugete asupra acestor portrete, ar putea realiza o lucrare interdisciplinară rară despre universul spiritului lui Bacovia.
Lucian Victor BOTA
***
m-am întors prin poem
la tine
precum se vede
cerneala e proaspătă și curge
pe colțul paginii
cu un dor puternic de a te îmbrățișa
am renăscut din nou
văzându-te prin ochii poemului
cum îmi zâmbești
pe colțul coalei de hârtie
ai vărsat prima lacrimă
ca semn de solidaritate
cu cerneala
poate nopțile nu ți se vor mai părea
triste și lungi
de acum lungimea poemului te va cuprinde
te va aduce mai aproape de mine
te va introduce în visele mele
vom fi ca doi rebeli
ce întind câmpuri largi cu flori
***
în oameni
nu se mai naște ideea de zbor
își retează orice cale
către cer
din când în când
mai aruncă câte-o privire
îngenuncheați într-o rugăciune
așteptând o speranță
în oameni
nu se mai nasc cetăți
cu pântecele pline de prunci
abandonează lupta
de la început
patria nu le mai spune nimic
cerul rămâne
o pasăre împietrită
care plimbă în cioc câte un nor
înlăcrimat
***
această
zidire între cer și
pământ
fără apă fără suflet
fără lumină
nu e decât o încărcătură de oase
Gina ZAHARIA
vise nomade
își târa tivul rochiei prin praf
pășea desculță și grațioasă
și mușca dintr-un măr roșu
căruțele cu coviltir plecaseră în zori
puteau fi departe
s-a așezat pe treapta unui popas oarecare
ce-ar fi dacă s-ar transforma într-un spiriduș de lumină
a gândit
îndată s-a auzit o ușă trântită de vânt
exact ca-n viață
apoi a mers la teatru
nu știa că face parte din distribuție
că rolul ei era al unei regine prin sălbăticie
o regină care-și strângea salba
până la sânge
ar fi putut scrie un roman despre cai
și drumuri nomade
de-aș putea ajunge la ocean
și-a zis
mi-aș umple sânul cu vise ca briza pe lună nouă
aș strănuta o dată de zece ori
până ce albăstrelele de pe rochie
ar cădea una câte una
în hohot aș râde la frica de zgârie-nori
aș chema o trupă de îngeri cu o șalupă de nisip
dar nu nu nu
aș cunoaște gelozia adâncurilor și a înălțimilor
în jurul ei coama întunericului insista să lege vise
de căruțe cu mirodenii
cum am spus erau departe
nimeni nu se întorsese după ea
așa am zărit-o ultima oară
cu mâna căuș
cum văzuse mereu la bunica dinspre mama
apoi/ a urcat într-un tablou
nesfârșit
