Spații culturale nr. 87 (3)

Valeria MANTA TĂICUȚU

podul

trec peste pod cu privirea
dedesubt, oraşul curge putred până la os,
până la măduvă, purtând
trofee domestice, fâşii din trupul prânzurilor
sărace de duminică, ori câte o aripă ruptă din
ultima rugăciune a postului, ori scrisori de
indulgenţă cu ştampile mov de abator;
din când în când, oraşul îşi urcă sarea pe
maluri, închipuind hărţi; chiar ai unde să pleci?
podul respiră greoi, tras în adâncuri de oraşul
văzut numai de la etajul trei, industrial.

ploaie acidă

pe strada femeii cu un singur ochi plouă de trei zile şi de trei nopţi, cerul are un aer domestic, de strecurătoare pentru supă,
curg ape, şi aburi, şi frunze, şi file rupte din cărţi pe strada femeii cu un singur ochi,
iar ea, ca întotdeauna în ultimele două mii de ani, de când literele tot umplu rigolele de plumb, începe să măture, cocârjată, furişând priviri perverse spre sinagoga plutitoare;
mâna femeii, totuna cu mătura, îşi multiplică degetele, tot mai subţiri şi mai numeroase, până ce devin fire și umezeala din frunză, şi moartea se mută în trup.

STOIAN George Bogdan

Trăiesc începutul celui mai bogat mileniu
civilizația e spre apogeul asimptotic
totul e ca-n Renașterea¹⁰
abundă fastul și eleganța pe străzi și pe bulevarde grandios
artă de cea mai înaltă virtute în înfloriri fabuloase
drama urbană e somptuoasă oamenii sunt superdoxați liberi și iubitori în armonia anotimpurilor
merg prin centrul orașului pe străzile cu facultăți și îl văd pe Spiru Haret la distanță
și intru pe strada care îi poartă numele și trei studente traversează de pe trotuarul de vis a vis
se situează înaintea mea foarte aproape și una are un cur superb
și niște dinți de rară perfecțiune mi-a surâs pe strada anterioară
le admir frumusețea busturile chipurile tunsorile și toată vivacitatea
și când intră în curtea unei clădiri ample cu arhitectură clasică consacrată
le întreb ce e acolo și una îmi răspunde că e facultate de muzică zice de științe politice zic
iată orașul se împrimăvărează tot felul de localuri cu diverse mâncăruri și băuturi și terase luxoase
tehnologia permite diversitatea și cosmopolitismul și pluralitatea politică și multă inteligență și înțelepciune de asimilat
muzica reinventează paroxismul milioane de vocaliști instrumentiști DJi producători muzicieni pe milioane de canale muzica e uluitoare
sunt un poet foarte bine privit și admirat de trecătoare ca un fruct exotic al primăverii
toată lumea are telefoane cică telefoanele pe care le avem acum conțin inteligență mai mare decât prima navă spațială lansată în spațiul cosmic
sîntem conectați sîntem cea mai înaltă civilizație din ultimele multe milenii utilizăm inteligența artificială calculatoare cuantice modele superlative pentru inginerie
genetică pentru inginerie de sistem pentru perfecționarea continuă
avem din ce în ce mai mult mai multe posibilități superioare și oportunități de dezvoltare psihică
parcul e lipsit de convențiile de pe străzi e mai comun și cioata unui copac mă inspiră să mă gândesc la un recital extraordinar pe acea relicvă cu înălțimea și diametrul de vreun metru dintre ghiocei
Dumnezeu este bun pentru că trăim aceste clipe de exuberanță științifică pe care generații întregi de oameni dinaintea noastră nici nu și le puteau imagina
ce descriau marii Riși imortali atotștiutori în textele sacre ancestrale reușim să elaborăm să trăim împreună măreția prezentului
fiecare dintre noi are posibilități nelimitate cetățenii au dreptul să fie geniali
Slavă înaintașilor noștri marilor dramaturgi și actori ai secolelor
sînt un tânăr adult de excelență superioară mulțumită actelor acelor titani ai cinematografiei
Salvă marilor oameni de stat
Salvă marilor savanți
strălucirea bisericilor multă sănătate facilitează
sute de mii de autoturisme pe șosele autobuze metrou trenuri trotinete electrice
transportul este asigurat la nivelul cel mai înalt
poeții orașului fac poezia să răsune peste tot
zeci de mii de cărți anual recitaluri lansări evenimente culturale
artiștii asigură resursele plastice pentru plăcerea continuă
societatea umană se exacerbează onctuos
Internetul e zeul suprem care ne favorizează dezvoltarea deplină
sistemul financiar e din ce în ce mai performant în beneficiul fiecărui individ
astrele sunt prietenoase
devenim din ce în ce mai adevărați
sîntem nelimitați
și femeile în largurile lor pot fi sigure că sunt în siguranță apreciate și respectate
femeile sunt măsura civilizației
sexi frumoase relaxate destinse distinse elegante extravagante fascinante îmbătătoare cu toată feminitatea
pot avea orgasm zile și nopți fără teamă
pentru că civilizația le facilitează accesul la această frecvență
dacă femeile sunt fericite pacea e asigurată
fructe exotice la intrările în magazine specializate mâncăm chestii din toată lumea condimentele cele mai spectaculoase fac delicii culinare neîntrerupt
orașul găzduiește sute de mii de afaceri oameni din toată lumea locuiesc aici vin și pleacă avioanele decolează aterizează non stop
a venit primăvara anului 2023

Soarele e-n emisfera boreală începem anul excelent
îmi iau o merdenea din Amzei mă opresc să mănânc spanac cu năut cu chimion
iată calea victoriei tot în superbie centrul orașului exhibă fashion show
și atâta și atâtea eminențe au trecut cum trec și eu pe trotuarele astea pline de eteruri clasice
marii artiști ai secolului trecut
și eu atât de relaxat în această abundență citadină avantajat de peisaj Sinele Suprem în corp uman
muzica arhitecturii mă face să pășesc aproape dansant prin luminile zilei
actualizat în prezentul continuu centrul vechi e tot nou la vremuri noi
spre paradisiace

***

Are Iisus Christos un absolut fermecător și plin de înțelepciune discurs în Noul Testament despre faptul că oamenii religioși ar trebui să-și iubească și dușmanii, că dacă nu-i iubești, cu ce ești mai presus de sluga incultă în fața Lui Dumnezeu? sau ceva de genul. Și, zic io, ca să-ți poți iubi dușmanii trebuie mai întâi să-i ierți. Iar ca să-i poți ierta, tre să fi mai puternic ca ei, cum și ca tine. Puterea asta de-a-ți ierta dușmanii este o putere a inimii, și este o putere magică în sine, dar puterea de-ați iubi dușmanii, este o putere și mai și, este magie pură, pentru că iubindu-ți dușmanii le modifici calitatea, adică îi neutralizezi, ba chiar ți-i poți face prieteni, deși când poți să ierți deja iubești. Ca să poți face astfel de acte magice tre să fi deștept la inimă, gen să ai inima curată, bună, dreaptă, înțeleaptă, căci inima este un creier în sine, având neuroni, ba chiar, inima este creierul care controlează creierul din cap, sau care ar trebui să-l controleze, deși, omul mai are și alte creiere care tot de inima ar trebui să fie controlate. Ca o paranteză, când creierele sunt armonizate și supuse inimii, omul a atins Christul, s-a christificat 😀 căci Iisus învăța adepții cum să se facă Chriști 😀 Practic când ai început să-ți iubești dușmanii ca pe tine însuți ai atins un nivel de inteligență superior, ba mai mult, ai început să-i vrăjești, să le schimbi calitatea… Să ne imaginăm puțin dacă toți indivizii speciei noastre ar atinge acest nivel de conștiință care să ne permită să, practic, nu mai avem dușmani, să nu mai fim dușmani, oare cum ar fi? oare care ar fi viața noastră, cum ne-am comporta unii cu alții și cum am trăi? Că dacă n-am mai fi dușmani niciunul cu altul, practic, n-ar mai exista războaie, conflicte, infracționalitate, terorism, sărăcie, opresiune, taxe, muncă, dezechilibre, dizarmonie și alte lucruri care împiedică indivizii, oamenii, să fie fericiți tot timpul 😀 N-am dreptate?

Când mai ai puțin și știi totul
Tot ce a fost este și va fi
Te cuprinde Pace
Demonii care, cum rugina rulmenții, îți închilaseră centrii de forță, se resorb în metaluumuiină și dispar
Eești în feeriiciiree laser și treazviu, excelsior
Și deja te simți ca și când știi deja totul ca un pește într-un poem de iggy pop
Plutind liiin prin dimensiunile superioare ale realității ca deasupra zgârienorilor de briliante în sukasana reflectându-te în irișii unei nimfete celeste
Ascultând excelența Apelor Sacre

Când a sunat alarma de trezire

visam că trăgeam dintr-o lulea.
M-am trezit deschizând ochii și
fumul tras în acel vis mi-a ieșit
pe nări și pe gură răspândindu-
se inodor albăstrui prin cameră

Și cum fumul acela dragostea
acum din zilele când ne iubeam
și eu tot mai lucid spre zilele ce
vin precum aș vrea să vii tu iar

Gwazel

mă uit pe cer și văd numai prieteni
sclipind prietenia să o simt
o, iată toate lumile prietenind
spre mine-n hora lor universală

cândva dansam și eu prin ceruri orbitor
un zeu spre care tinde toată poezia
plin de puteri nelimitate depline
ținând mereu ochiul deschis în toate părțile

și-acum fiind cu tine nu m-aș întoarce niciodată
atât de mult mă fascinează frumusețea ta
cărturărească și înțelepciunea ta
și ce mișto dansăm salsa-mpreună
de-am fermecat deja eonii ha ha ha

Ionuț CARAGEA

N-ar fi mai bine?

n-ar fi mai bine
să descoperiți poezia
înainte ca ea să se scufunde
precum Atlantida
sau precum o corabie
umplută până la refuz
de comorile sufletului
în apele adânci
ale uitării?

n-ar fi mai bine
să vă injectați în venele voastre
drogul poeziei
iar clopotul inimii
să anunțe marea sărbătoare
a extazului liric?

n-ar fi mai bine
să faceți dragoste cu cuvintele
în orice ungher
din creierul vostru
apoi să vă dăruiți lumina din ochi
și înțelepciunea din vorbe
copiilor și amicilor voștri?

n-ar fi mai bine
să căutați iubirea
în pădurea poemelor seculare
în peștera din adâncul
muntelui de cuvinte
sau pe insula misterioasă
din mijlocul paginii albe?

n-ar fi mai bine
să deschideți ferestrele ochilor voștri
atunci când poemele bat grațios
cu ciocul metaforei

cerându-vă un pic de atenție
singura lor hrană
care le ține în viață?

spuneți-mi
n-ar fi mai bine?

M-am spălat în cascada cuvintelor

nu știu de unde a izvorât
râul cuvintelor
poate din centrul universului
poate din plânsul unei stele
poate dintr-o durere
neștiută de nimeni
poate dintr-o singurătate
fără margini

ceea ce știu
și-mi face bine să spun
este că nu demult m-am spălat
în cascada cuvintelor
m-am spălat de toate păcatele
de toate tristețile
de toate zgomotele inutile
care mă urmăreau până-n vise
de toată transpirația amintirilor
de toată rugina sângelui

am rămas ca floarea de trandafir
după ploaia scurtă de vară
pregătită să primească din nou
binecuvântarea luminii
și vizita dragostei ca o albină
dornică să culeagă
polenul proaspăt al inimii

am rămas ca pasărea
sub cerul senin
bucurându-se de tandra mângâiere
a razei de soare
de vântul domol ca o copilărie
trezită la viață
de pietre, de arbori
de firul de iarbă ce crește din nou
prin vechea iarbă cosită

am rămas ca frunza
întorcându-și privirea spre cuib
ca oglinda făcându-și din nou rugăciunea
în fața culorilor vieții
ca pâinea proaspătă
pe masa celor care încă mai cred
în religia pâinii
ca trilul mierlei
în urechea desfundată a lumii

ca nufărul înflorit
pe lacrima de fericire

nu știu de unde a izvorât
râul cuvintelor
și nici câți afluenți
a strâns în drumul până la mine
și nici câte valuri au atins
crengile sălciilor plângătoare
cert este că acum
mă simt un alt om
mă simt ca o fereastră
între două săruturi
mă simt ca un vis
ce ia pulsul vieții
mă simt ca o fântână
dornică să-și spună povestea
tuturor gurilor însetate
de frumos, de miracol
de magia metamorfozei

mă simt ca un foc
ce-și leapădă umbra
mă simt ca o legiune de fluturi
luptând pentru dragostea veșnică

Iluzia unui trup

ți-am căutat trupul
cu vârful degetelor
în aerul care continua să păstreze
parfumul trecerii tale
prin umila mea viață

voiam să cânt melodia
începută de notele inimii mele
la cel mai frumos
și cel mai complex
instrument muzical
lăsat de Dumnezeu pe pământ

dar tu nu erai acolo
unde mi-aș fi dorit

te-am căutat pe oceanul lacrimii mele
dar țărmul trupului tău nu se zărea
doar cuvintele cerului, precum pescărușii
poposeau pe catargul
naufragiului meu

iar eu și echipajul
amintirilor mele
ne bucuram, vai cât ne bucuram
că cineva ne ține de urât
–
cuvintele, ah, cuvintele

aceste flori de pe mormântul
tăcerilor mele

aceste aripi care caută
iluzia unui trup

Liberul arbitru al cuiului

sunt momente
când te simți singur
ca un cui părăsit de tabloul
Cinei cea de Taină
când doar stratul gros de rugină
ajunge să-ți țină de urât

tu, înfipt în perete
ca o rădăcină fără floare
tu, făcându-ți fel și fel de scenarii
despre sfârșit

oare cleștele
te va scoate din viața ta searbădă
și vei ajunge la fier vechi
pentru a renaște din nou
sau vei primi definitiva
lovitură de ciocan?

tu, dormindu-ți somnul veșnic
sub cataracta inoperabilă
a stratului gros de var
sau sub tapetul cu peisajul exotic
al raiului din Maldive
sau sub oglinzi pentru narcisiști
și nebuniile lor

oare cum s-a ajuns aici?
ce păcate ai avut, ce păcate ai moștenit?

să fie de vină cuiele
care au găurit mâinile Domnului?
să fii tu parte din reciclarea
nesfârșită a fierului care a distrus
tot ce-a fost mai sfânt pe pământ?

chiar dacă tu, niciodată
n-ai avut forța, abilitatea
de a te-nfige de unul singur?

și cum rămâne
cu libera alegere a cuiului
de a rămâne nefolosit?

(Din volumul în pregătire, „Fântâna care-și bea singură apa”)

Petrache PLOPEANU

Dorința-i gata!

Motto:
„Înlăuntrul oricărei dorințe se încaieră un călugăr cu un măcelar”. (Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, București, 1992, p. 89)

Spune deosebit de sugestiv Eminescu: „Îl vede azi, îl vede mâni, astfel dorința-i gata. / El iar, privind de săptămâni, îi cade dragă fata” (Luceafărul). Ea și El, timpul, care intervine ca o constantă a apariției și creșterii dorinței, apoi iubirea. Ca de atâtea ori mă voi duce la dicționar pentru a găsi definiția completă a termenului „dorință”: dorință sf [At: DRĂGHICI, R. 143/5 / Pl: ~țe, ~ți / E: dori + -ință] 1 Stare sufletească a cuiva care tinde sau aspiră la ceva. Și: năzuință, aspirație, dor. 2 Ceea ce constituie aspirația cuiva. 3 Poftă (de a mânca sau bea ceva). 4 Atracție erotică. 5 (Rar) Urare Cf dori (9).
Observ că genul proxim / notele specifice ale „dorinței” sunt: „stare sufletească” / „năzuință”, „aspirație”, „poftă”, „atracție”. Voi face în continuare o „inventariere” istorică a dorinței, așa cum apare ea în Antichitate, Evul Mediu, Epoca Modernă pentru a dezvolta tema dată de titlu, în Epoca Contemporană, încheind excursul meu în zilele noastre.
În filosofia antică, dorința este înțeleasă din diferite perspective. Platon, în Banchetul, consideră că dorința este țintită pe ceea ce lipsește individului. În Phaedo, expune ideea unei vieți ascetice, omul trebuind să lupte împotriva propriilor lui dorințe. Este aici o legătură strânsă cu cele patru adevăruri nobile ale budismului, unde unul dintre acestea proclamă renunțarea la dorințe pentru a elimina suferința. Școala din Cirene considera dimpotrivă, că toate dorințele trebuie satisfăcute, făcând din acest scop binele suprem. Epicur clasifică dorințele în dorințe naturale necesare (fericirea, protecția, mâncarea, somnul), pur și simplu natural (variația plăcerilor); dorințe deșarte, artificiale (bogăția, gloria) și irealizabile (nemurirea).
Creștinismul a făcut corespondența a șase dorințe cu șase dintre cele șapte păcate capitale: dorința de mâncare – lăcomia; dorința pentru carne – pofta, concupiscența; dorința de bani – lăcomia; dorința de putere – invidia; dorința de onoare – mândria. Desigur s-au adăugat dorințele „pozitive”: dorința spirituală, dorința de adevăr, dorința de a se depăși pe sine etc.
Trecând discuția asupra dorinței în plan moral, apar trei întrebări / probleme:
1.Trebuie să ne controlăm dorințele?
2.Această auto-stăpânire trebuie să se realizeze în numele datoriei morale?
3.Controlul dorințelor poate duce la fericire?
Răspunsurile sunt date dihotomic contrarii: dorința fiind controlată, fericirea s-ar converti în frustrare / nesatisfacerea dorințelor. Și al doilea răspuns: dorința nu trebuie controlată ea fiind esențială vieții și, drept urmare, moralitatea trebuie să îi recunoască valoarea.
Să remarcăm contrariile care alcătuiesc un cuplu.
Cu Sigmund Freud, „dorința” devine termen cheie al psihanalizei apărute în Epoca Modernă. Doar că, datorită bogăției lexicale a limbii germane, există termenul preluat, de exemplu în Franța, „Wunsch” – „dorință”, dar există mai mulți termeni care reflectă diferite semnificații adiacente: die Begierde – „dorință ca poftă, dorință violentă care vizează însușirea sau chiar consumarea obiectului”; die Lust – dorința „lipsită de concupiscență” sau „dorința de…”
Ajungând în epoca noastră, societatea de consum și tehnicile de marketing a impus „dorința” ca un factor stimulator al vânzărilor / consumului, creator în același timp de dependență, ca niciodată în perioadele anterioare.
Cum înțelege dorința Emil Cioran? Textul extras, folosit drept motto de către mine și în același timp drept pretext pentru dezvoltările care urmează, se găsește în capitolul numit de către autorul citat „Vitalitatea dragostei”. Așadar Cioran ne îndeamnă să înțelegem termenul acesta sub semnificațiile pe care le cuprinde „dragostea”, de la cele centrate pe spiritualitatea dragostei, până la acelea centrate pe sex. Chiar conținutul acestui „silogism” justifică o asemenea abordare: „actorii” care „joacă” în interiorul dorinței sunt un călugăr și un măcelar.
Să observăm un nou cuplu de contrarii.
Călugărul, raportându-mă la definiția inițială, de dicționar, poate fi înscris în aria năzuinței, aspirației. Spre spirit, divinitate, adevăr, morală etc. Măcelarul s-ar identifica cu pofta, erotismul brut, „consumul cărnii”, iar aceasta din urmă exprimare trebuie înțeleasă în semnificațiile ei diferite: consumul concret al cărnii, dar și folosirea cărnii vii umane pentru satisfacerea unor dorințe perverse, extreme.
Înainte să dezvolt problematica dorinței în contextul celor doi actori ai săi, călugărul și măcelarul, voi acționa pentru a vedea cum înțelege în mod formal Cioran problema dorinței, așezând sub forma cunoscută a silogismului, enunțurile care alcătuiesc textul citat.
„Înlăuntrul oricărei dorințe se încaieră un călugăr cu un măcelar.”
Mai întâi voi face câteva observații:
a. în interiorul oricărei dorințe „se încaieră” cineva;
b. fenomenul „încăierării” este intrinsec „oricărei” dorințe;
c. încăierarea se produce între „un călugăr” și „un măcelar”;
d. dorința este spațiul unei încăierări, a unui conflict, a unei lupte.
Cum vor arăta premisele și concluzia silogismului?
„un călugăr”;
„un măcelar”;
„Înlăuntrul oricărei dorințe”;
„se încaieră” / încăierare
Pentru a avea coerență în înțelegere, avertizez, ca de obicei, că ne găsim în spațiul logicii cioraniene!
Cioran vede orice dorință ca un spațiu al unei confruntări. Chiar dacă relativa plasare a textului citat se găsește în capitolul numit „Vitalitatea dragostei”, consider că semnificațiile ce pot fi desprinse din interpretarea lui, depășesc stricta limitare dată de titlu.
Astfel, m-am întrebat, ce anume l-a determinat pe Cioran să creeze, din dorință, locul de încăierare a unui călugăr cu un măcelar? Apoi de ce încăierare? Recunosc, este surprinzătoare imaginea acestui conflict! Sau poate, doar aparent surprinzătoare. Desigur, totul îi desparte pe cei doi, ei alcătuind, după cum am remarcat, un cuplu de contrarii și, ca orice contrarii, trebuie să ilustreze „o unitate a contrariilor”, dar și „o luptă a contrariilor”. Însă, dincolo de axiomă, cum se petrec lucrurile?
Am observat cum s-au modificat și îmbogățit de-al lungul secolelor perspectivele și semnificațiile termenului „dorință”. Toate acestea par să se regăsească în exprimarea esențială și metaforică a lui Cioran. Tot ceea ce spuneau Platon, Epicur, creștinii din primele secole ale erei noastre și cei din Evul Mediu, concluziile lui Freud se regăsesc în esența exprimării cioraniene, în legătură cu dorința.
Călugărul reprezintă exponentul unei statornicii a credinței, unei stăruințe și străduințe pentru atingerea absolutului reprezentat de divinitate, indiferent de religie. Părăsirea lumii pentru a găsi acea izolare necesară ruperii de cele supuse ispitei, este proprie comunităților monahale de pretutindeni și din orice timp. Credința excesivă, căci există și așa ceva, duce la fanatism, iar afirmația poate fi susținută prin multiple exemple chiar din istoria bisericii creștine. Ce altceva decât credință fanatică au fost cruciadele, dincolo de aspectul lor material care a dus la îmbogățirea bisericii romano-catolice. Credință-fanatism și întărirea puterii politice a bisericii, în alianță cu monarhiile catolice. Nu trebuie uitate ororile la care ordinele militare călugărești s-au dedat la cucerirea Ierusalimului în cadrul celei dintâi cruciade, unde au fost uciși de-a valma majoritatea locuitorilor, indiferent de religie, cu o cruzime rar întâlnită, care reprezintă un episod cel puțin jenant din istoria Bisericii Creștine. Nu trebuie uitate cele peste 80.000 de auto-da-fé-uri (acte de credință prin arderea pe rug a ereticilor) puse la cale de către Inchiziția spaniolă, instituția cea mai fanatică a călugărimii apusene. Așadar făcând din călugăr unul din cei doi actori ai dorinței, Cioran o înzestrează cu credință și fanatism.
Măcelarul, al doilea actor, este la polul opus credinței și vieții spirituale. Se creează prin introducerea acestuia „înlăuntrul” dorinței, cuplul biblic de contrarii, ilustrat de Maria și Marta, cea dintâi atașată lumii transcendentale și contemplației spirituale, a doua dedicată muncii concrete, ceea ce duce la ideea separării dintre spirit și trup. „Măcelarul” este trimiterea directă la tăierea animalelor, la tranșarea lor într-o măcelărie, la cruzime excesivă. În același timp se face legătura cu trupul, cu carnea tăiată, cu sângele care curge, cu nepăsarea față de durerea ființelor ucise. Istoria înregistrează cazuri, chiar în „civilizatul” secol al XX-lea și în „civilizata” Europă, cazuri în care reprezentanții unor popoare „civilizate”, s-au comportat ca niște măcelari (vezi „măcelarul din Lyon”, Klaus Barbie). Mass media, pe de altă parte, și-au făcut un scop „de onoare” prin a scoate în evidență crimele pasionale, descriindu-le cu lux de amănunte și, cu cât sunt mai „măcelărești” cu atât sunt mai „folositoare” în fenomenul creării ratingului. Iubire și măcelărie, am putea spune, iar studiile sociologice întreprinse în ultimele decenii scot și ele în evidență că dragostea devine tot mai mult, sex. Sex brut, animalic, horror. Și atât.
Și atunci oare nu are totală dreptate Cioran când interpretează dorința ca „încăierarea” a doi actori, aparent diferiți, dar între care există numeroase puncte comune? Călugărul se poate fanatiza, poate accepta cruzimea animalică, o poate produce la cotele cele mai înalte în numele unei divinități. Măcelarul poate găsi o anumită frumusețe în priveliștea sângelui care curge șiroaie, a cărnii și grăsimii care își dezvăluie culorile, a oaselor care închipuie o arhitectură asemănătoare catedralelor. Când uciderea se produce asupra ființei omenești, nu numai asupra animalelor („sacrificate”! Cui?), atunci se șterge orice urmă de deosebire între măcelar și călugăr. Și totuși există o „încăierare” „înlăuntrul” dorinței între cei doi! De ce? Pentru că dorința este totuși o potențialitate, nu este o împlinire, iar din această direcție fiecare actor trebuie să păstreze aparența care îl definește, dar în același timp să lupte cu celălalt pentru a i se impune și a ieși câștigător. De aici transgresiunea permanentă a călugărului în măcelar și a măcelarului în călugăr. Dorința nu este ceva independent de individul uman, că vorbim de conștiință sau de instincte. Conștiința poate să fie călugărul, prin partea sa spirituală, iar trupul, măcelarul, prin partea sa materială, dar rând pe rând conștiința este atrasă în procesul de degenerare, iar trupul în procesul de „măcelărire” de către curgerea inexorabilă a timpului, boli, accidente. Dorința acționează rând pe rând ca un călugăr, care vremelnic iese victorios din „încăierarea” cu „măcelarul” sau ca un măcelar care iese el, următoarea dată, victorios.
Secolul al XX-lea a fost un secol al unei veșnice „încăierări” în interiorul dorinței unor indivizi care, în anumite perioade au ajuns, prin diferite mijloace la conducerea unor popoare: Stalin, Hitler, Pol Pot, Bokassa, Nixon, Bush. Indiferent că au condus regimuri totalitare sau democratice, dorința de putere asupra lumii a fost o concretizare a „încăierării” călugărului cu măcelarul. În numele unor „idealuri”, a unor „vise de aur”, a „exportului de democrație” la scara întregii planete fără a ține seama de voința propriilor popoare și a celor vizate de „fericirea cu forța”, aceștia (dar ei sunt mult mai numeroși și de pretutindeni) AU DORIT! O să spun că aceștia au făcut uz și abuz de dorința lor, transformând întreaga lume într-un spațiu „înlăuntrul” speciei umane, al „încăierării” universale, transformând cu de-a sila popoarele lumii, când în „călugări”, când în „măcelari”.
Ultima dorință, cu tot cu încăierarea respectivă, se desfășoară sub ochii noștri, sub forma războiului Rusiei împotriva Ucrainei. Putin are o dorință, iar călugărul din-„lăuntrul” acesteia a proclamat ca năzuință, ca aspirație supremă, ideal absolut, ocuparea acestui teritoriu, doborârea acestui popor (cu origini comune cu rușii) în numele Sfintei Rusii! Călugărul și-a făcut datoria, a găsit justificarea, a proclamat „războiul sfânt” al „Maicii Rusia”, a creat „înlăuntrul” dorinței rușilor acel călugăr care să-i facă doritori de „încăierare” cu ucraineni și poate cu întreaga Europă și poate cu întreaga lume. Putin, îndemnat de „călugărul” dorinței sale, a crezut că pentru a cuceri Ucraina, este suficient doar atât. Ne aducem aminte modul greșit triumfător în care acționau trupele rusești în primele zile ale invaziei, în februarie 2022. Rezistența Ucrainei a creat în interiorul dorinței președintelui rus, „măcelarul”! Dacă „încăierarea” dintre cei doi ar fi rămas doar în sine, atunci ar fi fost doar un exercițiu virtual de putere, dar se pare că „încăierarea” l-a excedat, a ieșit în spațiul exterior, determinând nu o simplă administrare de pumni la întâlnirea a doi adolescenți rivali, ci un conflict indirect quasi-planetar, care s-ar putea să devină unul direct și mondial. Se pare că dorințele celorlalți șefi de state implicați direct sau indirect în această „încăierare”, care debordează din Putin, sunt deocamdată dominate de același „călugăr” care îndeamnă la continuarea „încăierării”, dar este evidentă și prezența „măcelarului” care a simțit mirosul și gustul sângelui. Și banilor! Pentru că „încăierarea” produce mulți bani pentru cei care vând „cuțite”, „satâre”, „baroase” etc.
În privința dorințelor românilor, se pare că aici lucrurile se produc oarecum diferit: „călugărul” le oferă acestora speranțe deșarte, cu trimitere la rezolvarea tuturor problemelor lor, pe lumea cealaltă, în timp ce „măcelarul” conduce dorința oamenilor politici, agitând permanent „satârul” cu care taie orice speranță. Și nici un Shakespeare nu a ieșit din rândul lor!
Dar Dorința-i gata!