Zăngănele LXXXVIII
O afurisită de muscă, exact cât un gând ce se răstălmăcește în bilă pe timp de somn, a pus capăt unui șir indefinit de bâzâieli onirice, invazia dipterică readucând la viață ideea întâii datorii pe care cineva, de neunde, mi-a trântit-o în poale răscolindu-mă până-n ultima măruntaie de suflet.
N-am pus la cale niciun troc, n-am încheiat niciun pact diabolic cu părțile beligerante divine, am deplasat doar capul pe pernă, sincronizându-l, în urma unor măsurători de ,,sextant în oglindă”, cu universalele păreri adunate-n furnicarul ieșirii din anonimat. Acesta fusese rostul amestecului în ,,mulțimea” de păreri din lumea celor ce nu se uită, să prind un cadru, să-i fac o ramă și să-l afișez la vernisajul conștiintei colective. Nu știu câți dintre autorii propriilor păreri au relevanța revoluției mentale pe care-au iscat-o la primul cuvânt așternut aici înaintea semnului exclamării. Școala e un fleac pe lângă ,,universitatea” asta a filozofiilor de-un rând, agora greacă o tribună stearpă, consevatoristă, de-un partizanat al gândurilor fundate pe ,,a mânca” și ,,a dormi” primitiv. Puteți să-i auncați la coș pe Platon, na, că i-am uitat și numele, pe Socrate și alții de-o teapă istorică. M-am lăsat atras în jocul ăsta nesfârșit al ,,fazan”-ului fără vârstă, al replicii infinite, al corecției continui tocmai pentru o distilare din cazanele voastre încinse de tumult sanguin a materiei fermentate în coșnița cutiei din os de craniu, o condensare a aburilor vădit intelectuali tăvăliți prin alambicurile mele întortocheate.
E a doua oară când afirm că fără un strop de facebook, acest ocean galactic de păreri, umanitatea se putea întoarce la neanderthalism. A scos de la naftalină cuvinte, a suflat colbul de pe atâtea vieți prăfuite, a renăscut și a resuscitat ideea de mâine, de viitor cert, predictibil, descătușat de profeții religioase și nostradamice, adună tabere, le împrăștie, cere ajutor, oferă soluții, dar cel mai mult deșteaptă minți, alfabetizează, incită la inteligență. Dacă este să fac o paralelă, să dau exemplul vârfului de ac, marea adunare internațională ordonată pe profiluri are ca celulă Râmnicul, un amărât strângător de materie fizică brută pentru secolele din urmă, o pestriță și ciudată gloată, colorată, vie și moartă în același timp, ineptă și doctă deopotrivă, vivace și leneșă, angrenată în nimic și dezinteresată de tot deseori. De la nebunia unui ins de a strânge laolaltă indivizi și de a le pune o etichetă, gest copiat cu prisosință dar și cu temei, s-a ajuns la crearea unei mișcări cu acțiuni sporadice, e adevărat, dar cu trăiri intense la sfârșit de săptămână, după orânduiala bătrânească a cuviinței, a credinței că tot ce nu înseamnă muncă se numește artă și se ,,degustă” în invariabilă zi a șaptea a Domnului. Pe om îl știți, l-am cunoscut și eu pe când purta pe umăr, nu pot specifica însă care, arma pazei și apărării primăriei. Acum este de neînchipuit să-l vezi gata să împungă cu baioneta orice contrarevoluție, dar deținătorul de ieri al glonțului anticomunist, azi e un versat și împătimit serv al penei poetice, critice, literare în sens atotcuprinzător. Spun Marafet și este de-ajuns.
Nu vă invit la profunzimi, puteți defila cu superficialitatea oricât și oricum, privită din afară poate naște simpatii și invidii și chiar un curent de masă. Veți rămâne uimiți de numărul și calitatea celor se pot aduna în jurul vostru. Eu însumi am fost surprins. Menirea ,,autoimpusă” era tocmai aceasta, de-a lua oamenii, de-ai pune pe același taler și ai reda umanității literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, nume cu nume.
