Spații culturale nr. 87 (2)

Cenaclul poeților din cer

Magda ISANOS

(17 aprilie 1916 – 17 noiembrie 1944)

Țara luminii

Ne-nchinam pământului-Dumnezeu,
care ne trimitea puterea și somnul său.
Spuneam florilor: Bine-ați venit…
Ploile, bătând într-un zid aurit,
scoteau mărețele fulgere.
Animalele cu coarne și ugere
îngenuncheau să le mulgem.
Crengile se plecau la poame s-ajungem –
și de câte ori vântul trecea
un cântec de cristale lovite pornea.

Câte-o insulă desprinsă de continent
pleca în largul ocean transparent;
vedeam grădinile ei suprapuse,
păsările-n zbor o urmau supuse.
Alteori ciocăneam în stâncă-ntrebând
izvorul, care s-auzea murmurând:
ce-ai de gând?
Și-ndată sărea ca un ied.
Toate lucrurile și ființele spuneau: cred,
și luminau atât de puternic,
că niciodată nu se făcea întuneric.

II

Orbiți de verdele-atâtor câmpii,
de cântec de mierlă și ciocârlii,
ne duceam în peșteră să dormim;
și când se-ntâmpla să murim,
eram zidiți acolo, uitați,
căci de-acum se născuseră alți bărbați,
alte femei, la fel de frumoase.
De ce-am fi plâns deasupra acelor oase?

Numele, nici ele nu se pierdeau.
Tinerii ca pe niște mantii de preț le purtau.
Erau aceleași nume sonore,

aceleași astre și ore
licăreau în răstimpuri,
aceleași cortegii și anotimpuri,
încât numirăm acele ținuturi ciudate,
ale luminii de nimic tulburate.

Pomii cei tineri

Pomii cei tineri, în dimineața de marte,
unii lângă alții au stat să se roage –
frunțile lor străluceau inspirate deasupra
pământului încă-n zăpezi.

Și-n aerul în care nu erau zboruri,
pomii, ale căror umbre nu se născuseră,
cântau un imn pentru viață,
ca niște oameni goi și frumoși ei cântau:

„Soare de aramă, zeu popular pentru plante,
privește oastea noastră-ndrăzneață;
ici-acolo aerul e rumen de tot printre ramuri,
că viitoarele fructe acolo vor sta…

Noi nu ne-nchinăm de fel și nu plângem
ci pregătim un loc cât mai înalt pentru cuiburi
și pregătim o orgă pentru vânturi,
soare de-aramă, zeu totdeauna rotund…

Ni s-a povestit despre tine-n pământ,
când nu cunoșteam dimensiunile cerului;
ni s-a povestit despre tine-n leagănul cald.
Semințele-n somn visau că există colori,
roșu, albastru și gri, minunate colori.
Tu, peste frunțile noastre, soare, cobori.
Și noi vom da fructe, și noi vom fi hore de flori.
Gloria noastră toată-n vârf se presimte…”

Și-un curcubeu deasupra tulpinilor strimte
cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte,
pomilor tineri în dimineața de marte…

Păsările

Păsările cu aripi molatece,
din smârcuri sălbatece,
au zburat cât au zburat –
pe spatele lor era cerul culcat –
apoi începură să ciocănească
tâmpla mea, gata-n vis să-nflorească.

Altele, mici, plutiră ca un roi
multicolor și-asurzitor spre noi.
Odaia se umplu de vânt și pene;
clipeam alene.
Toate cântau soarele.
Ploaia, care-și varsă ulcioarele.
Vântul, care clatină toate
cuiburile lor cocoțate…

S-așezau pe pernele mele,
pe lampă și-n dantela din perdele,
și cântau, umflând gușele
c-au început să răsară brândușele.

„Oh, goniți-le”… strigam și, iată,
venea pajura întunecată,
care spunea cu voce omenească:
„Un pom vrea din tine să crească”.

Bărbatul

Umplând încăperea și inima toată,
bărbatul veni de-afară, din zloată;
glasul lui mare făcu să se sperie focul.
Suduia lepădându-și cojocul.

Parc-ar fi un stejar stufos,
gândii în taină, dar era frumos.
Se supăra și-ndată râdea.
Acum am să-l fac să nu mai poată pleca.

„Tu ești subțire și ageră ca o nuia”,
îmi spunea uneori,
ești plină de ghimpi și flori;
teme-te de mâna mea, c-ai să mori…
Puterea izvora potolit,
din brațele și pieptul lui dezgolit…

Doamne, fă-mă ca Dalila, vicleană,
când o da geană prin geană,
să-i aflu taina și să-l robesc
visului meu pământesc.

Așteptând

Așteptând să vină cel drag,
am pus o ramură verde pe prag.
Fereștile nu știu cum luminau.
Parcă râdeau.
Florile aduse din câmp
au fost și ele vesele-un timp.
Toate lucrurile câte erau în casă
se făcuseră de-argint și mătasă.

Dar a trecut amiaza. E seară.
Oamenii reintră în casele lor.
Păsările, obosite de zbor,
în cuiburi ascunse coboară.

Ridic ramura stinsă de jos:
amândouă suntem de prisos.
Rugăciune în pădurea de brad

Ca să ne-ntâlnim noi doi acum,
stelele-au făcut atâta drum,
și-a fost soare-n lume, și-au fost ploi,
cer rotund și lanuri pentru noi…

Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc
pentru pomi și turme câte cresc,
ocrotite-n poala ta albastră,
toate pentru bucuria noastră…

Ne-nchinăm de aceea Răsăritului,
apei și pământului, truditului…
și-o să-ți sărutăm, acolo, pe munți,
marginea veșmântului, să-ți spunem
lauda, și sub picior să-ți punem
praful nostru, praful de pe frunți…

Ne-or primi pădurile și turma
ierburilor alergând aproape
de pământ… Și zânele din ape
ne-or cunoaște pe nisipuri urma…

Umbre-n asfințit ne-or face semne,
vom striga ecoul să ne-ndemne,
și, luminându-i urma, vom cunoaște
locul unde căprioara paște…

Vom cunoaște scunde-mpărății
de ciuperci și vizuini pustii,
de dușmani sau poate de prieteni,
ce-și uitară oasele sub cetini.

După urma ciutei fără vină,
ne vom face drum și-apoi odihnă
pân’ la stâncile ce nu obosesc s-aștepte
pasul Domnului, pe primele lor trepte…

Noapte

Cât de-ncet acei fulgi de-ntuneric căzură,
deasupra lumii, ca o cenușie nedumerire,
până ce neagra noapte cu stoluri veni.
Totul ca-n apele adânci acum era,
pomii atenți, casele, însăși lumina
era undeva în calma, umeda noapte,
ce nevăzută zâmbea.
Și timpul însuși mai curgea acolo
prin umbră, ca printr-un pământ afânat.
Dar cine respiră ușor, fericit?
Poate păsări ce se visează zburând.
Noapte. Dumnezeu însuși sărută
cu gura lui neagră pământul,
ca și când cu duioșie ar spune:
„Haide, -nvățați-vă câte puțin să muriți…”

A.E. BACONSKY

(16 iunie 1925 – 4 martie 1977)

NIHIL

Albastru și rece verde și rece galben și rece –
ochii de Argus ai templului te-au văzut.
Taci. Dacă vrei totuși să spui ceva
Învață să urli.

Pretutindeni te lovești de obiecte –
vântul alungă pe străzi urechile căzute
bonzii ce ți-au surâs la intrare
erau toți de metal.

Toate capetele speculative iau formă de cub
și devin transparente. Seara apare profetul.
Nevăzut de nimeni se strecoară în taină
călugărul mort, în oraș.

Nu! Lasă aripile! Nu mai e timpul!
Cuvintele-ncep a fi de cultură,
Șamani invizibili inoculează poeților-scoici
noaptea, o boală ciudată.

Intră în rece – verde galben albastru și rece
nu mai visa nu mai iubi nu mai crede –
Taci. Dacă vrei totuși să spui ceva
învață să urli.

PERPETUUM MOBILE

Între două minciuni, între două culori, între două iluzii am fost tineri ne-am maturizat am crezut unii
în minciunile altora ne-am vopsit unii în culorile
altora ne-am hrănit unii cu iluziile altora. Mereu
între două alternative înșelătoare iată ne-așteaptă acum
vârsta de gheață iar cei ce vin după noi vor întoarce
clepsidra. Ruinată și neagră crește moara de vânt
în care s-au cuibărit animale și păsări de noapte,
spada cade-n noroi, lâna de aur agățată de crengi

putrezește departe iar învingătorii cerșesc la porțile
celor învinși. Nu, nu vom mai face războaie –
fără luptă vom cădea învinși, fără luptă
ne vom învinge unii pe alții în false carnagii,
într-un imens măcel demagogic. Noul Jan Huss,
noul Savonarola, noul Luther vor apărea pe ecrane,
vor fi urmăriți, focurile vor fi întreținute cu ziare
și pe deasupra capetelor noastre umflate, mâini murdare
se vor strânge una pe alta pe-ascuns lăsându-ne
mereu între două, între două minciuni, între două culori,
între două iluzii…

ARS ANTIPOETICA

A scrie cu tărâțe de lemn a scrie cu fiare vechi
cu bucăți de plexiglas cu obiecte concrete
a scrie pe cutiile goale în care se ambalează
aparate electrice, pe benzi de magnetofon uzate
a scrie în relief cu sunetele modulatorului
fixate pe ecrane metalice – alb, a scrie alb
poeme sortite consumului purtând seria
anul și marca, poeme perfect funcționale
care nu se citesc ci se consumă cotidian,
poeme abcdefghijklmnopq și așa mai departe,
poeme și-așa-mai-departe, poeme în U în O
din tablă galvanizată stând pe suport tubular
în timp ce mecanismul cinetic dozează efectul
consoanelor inoxidabile și schimbă direcția ritmului –
a scrie cu piese de schimb și cu literatură documentară
anexată în elegante plicuri de plastic a scrie
a nu scrie a reproduce a fi reprodus experimen-
THALIA muză a crematoriilor-altare unde se ard reziduurile industriei moderne, dansează
cu poetul pneumatic
ultimul dans.

(din vol. „Corabia lui Sebastian”, Cartea Românească, 1978)

PSALM NEGRU

Doamne, aș vrea să plâng dar nu mai
am nici un râu pe-ale cărui maluri
să-mi pot aminti de Sion. Și Babilonul
e-n mine și mulțimea de robi
îmi întinde cătușele predestinate și râde, râde…
istoria, vechile mituri, capul de lup, Doamne,
simt umbra ta mare deasupra pământului meu,
simt în scheletul pe care-mi port trupul,
oasele risipite pe câmpuri de înaintași apocrifi,
simt că timpul meu îl măsoară clepsidre
însângerate și false… ochii mei reci și pustii…
Doamne, istoria… Doamne, ia de la mine
destinul acesta – și dacă nu-mi poți hărăzi altă soartă,
dă-mi o moarte înaltă, cotropitoare, sălbatică,
mai mare decât viața dușmanilor mei.

SONET NEGRU

Ce să vă caut, ce să vă mai cânt?
Somnul pustiu, pădure străvezie,
nopțile ard, și fiecare zi e
o țară unde nu-mi găsesc mormânt.

Pe ochiul mare pleoapa mea târzie
coboară-ntunecată. Nimbul sfânt
al stelei celei mari declină-n vânt,
fantome-nsângerate-ncep să-nvie.

Singur rămas visezi printre făclii
cai negri, câmpuri moarte, umbre vii,
și nu mai ești în stare să le numeri…

Și capete, tăiate odinioară,
se-ntorc de undeva ca o povară
ce ți-a fost dat s-o porți mereu pe umeri.

ORA DE DINCOLO

Bateți-mi, ceasuri, miezul de noapte
în aceste taverne din care n-am să mai plec –
bateți-mi, ceasuri, ora de dincolo, monotonia,
mama demenților, să ne aibă în pază.

Ochii celor căzuți sub mese au licărul mort
al stelelor oarbe, inima lor convulsivă
repetă bătăile ploii. Popoare pierdute
imaginare limanuri visează.

După atâtea iluzii e bine să cazi,
o tenebroasă albie ne va conduce acolo –
după atâtea iluzii e bine, dansând,
din tine însuți încet să aluneci.

Din tine însuți s-aluneci lăsând
în ghearele corbilor o piele inertă –
din tine însuți în jos, în mai jos,
în Marea extatică, în Marea Moartă, în Marea Mare.

ELEGIA I

După lungi rătăciri, după lupte și ceață,
mi-a fost dat un liman. Prea devreme,
spun stelele, prea tânăr,
spun pietrele, prea aproape, spun brazii.
Ca un vechi argonaut întors le răspund
tuturor cu mândrie: eu însumi am vrut-o!
Casa pe țărm răsucită în palele vântului
rece din nord, alungitele umbre de păsări
și iarna cu gheare albastre
e tot ce-am dorit. Dar fereastra-mi rămâne
deschisă spre mare mereu, și când nimeni
nu-i să mă vadă, privesc melancolic

întinderea verde și dorul mă mistuie,
dorul de lungi rătăciri, de furtuni și de ceață.
Voi mai fi, voi mai trece vreodată purtat
de cadența pribeagă – va veni iarăși ziua
când în zori, răsărind din ocean,
soarele mării pe pieptul meu gol
va veni să-și mai reazime discul,
va veni oare ziua, va veni-ntr-adevăr?
Prea târziu, spun stelele, prea bătrân,
șoptesc pietrele, prea departe,
spun brazii.

ELEGIA A II-A

Iată coarnele lunii se-ndoaie-năuntru
și apele murmură blând – iată noaptea
lovindu-se-ncet de privirile mele,
ca fluturii de geamurile-aprinse.
Unde voi merge să-nnoptez trudit?
Mi-e capul plin de șerpi, și-un vânt străin
mă urmărește singur ca o umbră.
„Vai, spune glasul lui, cât te asemeni
cu cei uciși în lupte”. Glasul lui
îl tot aud aproape, dar când mă-ntorc dispare
și nu mai zăresc decât crengi clătinate
de goana unui călăreț fugar.
Poate că somnul dat mi-o fi să-l dorm
laolaltă cu spinii din margini de drumuri,
și frunzele toamnei târzii
îmi vor închide pleoapele
cu bani de aramă.
Fluier pe-aceste meleaguri pe care de mult
le-ndrăgii unde caut s-adaug un semn
de hotar între vremuri. Nu-mi amintesc,
nu mai știu lovituri, deziluzii, înfrângeri…
Printre vechi suferințe
trec noaptea cântând
ca un râu printre pietre.

MADRIGAL

Nu te întreb de unde vii –
în coapsa ta sunt minereuri rare
sclipind nocturn. Pe unde-am fost odată
salcâmii risipeau mireasma ta,
și-ngenuncheat în câmpurile mele
te chema vântul. Răscolit de patimi
eram și mi-au rămas nenumărate
urme de brațe albe – amintirea
le poartă fermecându-le ca vechii
îmblânzitori de șerpi – dar tu vei trece
mereu prin viața mea, mereu prin partea
ei cea de răsărit, pe unde nimeni
nu și-a lăsat amprenta.

(din vol. Scrieri, I, Cartea Românească, 1990)

Marius Gabriel NECULAE

Tunelurile de sub Râmnicu Sărat:
adevăr sau legendă?

Pe teritoriul orașului Râmnicu Sărat și în împrejurimi pot fi documentate descoperiri din perioada neolitică (cultura Boian, în centru și la Oreavu), o descoperire izolată din Epoca Bronzului (o seceră, în centrul orașului), dacică (Oreavu – „Cetățuie”), romană (o amforă din secolele III-IV, în centru) și din Evul Mediu, începând cu secolul al XV-lea, inclusiv un tezaur alcătuit din 100 de monede poloneze din secolul al XVI-lea (trojak), descoperit tot în zona centrală. Tot la Râmnicu Sărat a ridicat o biserică Ștefan cel Mare – „Piatra” (1474, care se afla pe locul actualei Biserici „Cuvioasa Parascheva”), iar domnitorul Constantin Brâncoveanu și unchiul său, Mihail Cantacuzino, au ridicat Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și clădirile Fostei Mănăstiri, în 1691-1697.

De ani buni, apar periodic informații potrivit cărora sub Râmnicu Sărat se întinde o vastă rețea de tuneluri, largi și înalte, ramificate și cu ieșiri dincolo de albia râului Râmnic. În imaginația unui copil sau adolescent care aude asemenea lucruri, apar cavaleri urcându-se pe cai, din curtea Complexului Brâncovenesc, aflat sub asediul turcilor, intrând în rețeaua de tuneluri și ieșind, plini de voioșie, la Oreavu sau Râmnicelu. Există legende, împrăștiate de creduli, chiar despre un drum subteran al căruțelor (spre Brăila, raia turcească, 1542-1829), pe care se transportau, bine păzite de ochi indiscreți, diferite mărfuri.
În plus, ansamblul de lângă piața Râmnicului fiind ridicat în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, un domnitor cunoscut pentru bogăția sa, reprezintă un motiv suplimentar pentru alimentarea imaginațiilor naive, întărit de relatările martorilor oculari, care povestesc că au văzut cu ochii lor tunelurile, cu ocazia construirii blocurilor din centrul orașului, în pivnița vreunei case vechi etc. Astfel de povestiri se aud și acum, venite de la diferite persoane, unele chiar foarte vehemente, care reproșează arheologilor și cercetătorilor istoriei ascunderea unor anumite dovezi despre existența acestor tuneluri.
Surparea de pe strada Mihail Kogălniceanu (intersecția DE 85 cu str. Victoriei) petrecută în urmă cu câțiva ani, în noaptea de 22 spre 23 februarie 2017, a dus la alimentarea acestor povești despre construcțiile subterane ale Râmnicului. Surparea a constituit o curiozitate și a dus la apariția știrilor despre eveniment pe posturi naționale de televiziune, dar și din străinătate (ZDF, Euronews) și la inevitabile (uneori savuroase) afirmații și polemici, mai cu seamă în mediul online.
Raportul de cercetare arheologică preventivă întocmit cu acest prilej de specialiștii de la Muzeul Județean Buzău (nr. 808 din 13.04.2017) a concluzionat că este vorba de „o pivniță și parțial o altă construcție care a afectat zidul de sud-est al acesteia”. Părțile vizibile din pereții structurii ieșite atunci la iveală au fost construite din cărămidă și în tehnica opus mixtum (prezentând asize formate din registre din piatră de râu încadrată de cărămidă), cunoscută și utilizată din timpul lui Augustus, dimensiunile cărămizilor (24,5 x 13 x 4 cm – pentru pivniță și de 26 x 12 x 5 cm pentru construcția ulterioară) apropiindu-se de cele consemnate pentru epoca brâncovenească (3,5-4 cm grosime x 12-14 cm lățime x 24-28 cm lungime) (Moisescu 1985, 25). În lipsa unor materiale specifice precise pentru datare (ceramică, monede), în baza elementelor tehnice și de arhitectură și a studiului istoric, raportul de cercetare arheologică preventivă a concluzionat faptul că structura poate fi încadrată cronologic pe parcursul secolului al XVIII-lea, suferind modificări în urma ridicării unei clădiri în secolul următor.
Despre rețele de tuneluri la Râmnicu Sărat pot fi întâlnite informații și în materiale scrise, unele apărute chiar în buletine științifice. Astfel, un prim articol consemnează distrugerea, cu prilejul lucrărilor din deceniul 9 al secolului al XX-lea (anii sistematizării sălbatice a centrului urban), a „rețelei de pivnițe pe două niveluri și galeriile secrete de evacuare” din centrul orașului (Gheorghiu 1990, 67), în timp ce al doilea doar îl citează pe primul (Nicolescu 1994, 77). Niciunul din cele două articole menționate nu indică o sursă și o localizare exactă în privința „galeriilor secrete de evacuare”, existența unor pivnițe supraetajate neputând fi pusă la îndoială.
În anul 2003 a fost publicată o monografie a orașului, scrisă de către un reputat ziarist din Buzău (Ivan 2003), care menționează: „vatra târgului era înconjurată de șanțuri și era străbătută de hrube cu dublu rol, de refugiu și de ascunzătoare, în caz de pericole” (Ivan 2003, 17). De reținut că șanțurile care ar fi înconjurat vatra orașului nu pot fi documentate în nicio altă lucrare și nu pot fi identificate similitudini cu alte târguri din Muntenia. Monografia continuă: „un asemenea subteran unește fosta Mănăstire a grecilor, actuala Biserică «Adormirea Maicii Domnului», de biserica Câța, fapt confirmat de descoperiri arheologice recente” (Ivan 2003, 17), fără a specifica totuși care sunt aceste „descoperiri arheologice recente”, care nu pot fi regăsite. În schimb, este cunoscut faptul că în perioada 1990-2020 au avut loc o serie de demolări și construcții în perimetrul Complexul Brâncovenesc – Biserica „Câța”, toate beneficiind de supraveghere arheologică (I.C.I.L. – Penny Market, Poșta Veche – Lidl, anexele din perimetrul Bisericii „Câța”), rapoartele nesemnalând nicio construcție subterană de asemenea anvergură. În plus, nu reiese și nu este logic de ce ar fi fost construit un tunel care să lege Complexul Brâncovenesc (edificat la sfârșitul secolului al XVII-lea) de Biserica „Sfinții Voievozi – Câța”, ridicată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Tot fără nicio acoperire documentară este făcută în continuare afirmația că „un alt subteran a fost direcționat probabil spre actuala albie a Râmnicului, cu puncte de refugiu pe colina de la Cetățuia sau spre Dealurile Toplicenilor” (Ivan 2003, 17).

Lăsând deoparte faptul că „actuala albie a Râmnicului” nu mai este cea din trecut, suferind transformări pe parcursul ultimelor secole (provocate de factori naturali și antropici), iar un afluent al râului, „Iazul Morilor”, străbătea până pe la 1960 orașul, de la nord la sud, având cursul chiar prin vestul Complexului Brâncovenesc, niciunul din rapoartele săpăturilor arheologice din oraș nu aduce probe concrete privind existența unor astfel de construcții subterane. Iar săpăturile nu au ocolit vatra orașului. Astfel, începând anul 1977, au avut loc săpături la Râmnicu Sărat, primele în incinta Fostei Mănăstiri, conduse de Ion Motzoi-Chicideanu, 1977 (Lupu 2008, 132; Constantinescu et al. 2011, 135), continuând cu cele de salvare din centrul orașului, din 1991 (fostul sediu al Băncii Agricole, actualul sediu al Administrației Financiare) întreprinse de Florentin Liviu Cristea (Lupu 2008, 133), cele șapte campanii de la Complexul Brâncovenesc, 1991-2001, conduse de Emil Lupu (Lupu 1994; Lupu 2000, Lupu 2008, 133; Cristea 1994; Constantinescu et al. 2011, 138), săpăturile preventive din aceeași locație din 2011, ale colectivului condus de Eugen Marius Constantinescu (Constantinescu et al. 2011; Constantinescu et al. 2012) și investigațiile, cercetările preventive și supravegherile arheologice de după 2010, pe teritoriul întregului municipiu, realizate de arheologii Muzeului Județean Buzău (Sebastian Matei, Gabriel Stăicuț, Cătălin Dinu, Daniel Costache și Daniel Garvăn). Toate acestea nu au dus la niciun rezultat care să sprijine existența unor tuneluri sau a unor construcții subterane, altele decât pivnițele. Desigur, deși nu au fost descoperite și nu apar în rapoarte, ipoteza existenței unor mici structuri de evacuare (de maximum 30-40 m lungime), menționate mai sus (Gheorghiu 1990, 67; Nicolescu 1994, 77), neputând fi în totalitate exclusă.

Dintre toate aceste rapoarte doar cel din 2011 menționează, ca informații anterioare, fără specificarea sursei, că „în groapa săpată în anii 1991-1992 pentru amplasarea fundațiilor unui bloc din str. T. Vladimirescu colț cu str. Primăverii, la circa 50 m nord-est de zidul de nord al incintei Complexului brâncovenesc, la adâncimea de 6-8 m, pe profil a apărut un fragment de tunel boltit din cărămidă, al cărui traseu venea dinspre mănăstire și se îndrepta undeva pe direcția nord-est” (Constantinescu et al. 2011, 138; Constantinescu et al. 2012, 248). De fapt, blocul respectiv a fost construit cu câțiva ani mai devreme (circa 1984-1985, blocul existând în 1989 – fiind posibilă o confuzie cu blocurile din capătul str. Victoriei, spre DE 85, ridicate în perioada 1991-1992, în profilul săpăturilor aferente acestora prezentându-se bolți), iar fragmentul „de tunel boltit” (care ducea unde?) reprezenta parte a unei pivnițe. Același raport menționează că în campania respectivă (2011) s-au practicat șase secțiuni și cinci casete în perimetrul Fostei Mănăstiri, S VI fiind continuată și în str. Primăverii pe o distanță de zece metri de la zidul obiectivului „Fosta Stăreție” – actualul sediu al muzeului (S VI C = 10,00 x 1,00 m) (Constantinescu et al. 2011, 139-140; Constantinescu et al. 2012, 248), săpături care au „coborât”, conform uzanțelor, până sub sterilul geologic. În urma cercetărilor din 2011 nu reiese niciun element care să sprijine ideea unor tuneluri care plecau din incinta complexului. De altfel, niciun alt raport de săpătură arheologică din județele Buzău și Vrancea nu conține referiri despre existența unor tuneluri medievale sau mai vechi.
Lăsând la o parte faptul că nu există niciun indiciu din cercetări, este necesar un exercițiu de logică și aplecare asupra motivației constructorilor de tuneluri și asupra posibilității realizării lor. Între fosta mănăstire de la piață și Oreavu sunt cel puțin 800 de metri, până la Bulevardul Eroilor (fost al Libertății, edificat la sfârșitul secolului XIX, constituind atunci limita de est a cartierelor orașului) este circa un kilometru, iar până la Râmnicelu, patru kilometri. Pentru realizarea unor tuneluri, chiar în linie dreaptă și în zilele noastre ar fi necesar un volum foarte mare de muncă, costuri ridicate (care ar fi apărut menționate undeva), precum și probleme tehnice de rezolvat (infiltrații, aerisire, surpări, mentenanță). O altă necunoscută ar fi utilitatea. De ce ar face cineva o asemenea construcție? Cu siguranță, Brâncoveanu, alți domnitori, înalți boieri și capete bisericești au vizitat Râmnicul, însă nu există izvoare care să consemneze faptul că ar fi locuit în oraș sau indicii că ar fi fost în zonă vreo trezorerie, personală sau de stat. În plus, nu poate fi documentată, pentru întreaga perioadă, nicio similitudine în alte orașe din Țările Române. Așadar, întrebările care rămân sunt: de ce ar fi realizat cineva o rețea de tuneluri sub târgul Râmnicului, cui i-ar fi folosit, de cine ar fi fugit și de ce tocmai aici? De ce nu există niciun indiciu în toate scrierile vechi despre Râmnic, în documentele de cancelarie sau în cele bisericești din secolele XVI-XIX?

Un calcul simplu, făcut pe baza unora similare (Nicodei 2018, 185) arată că pentru căptușirea a 10 metri de „tunel”, cu o grosime minimă a peretelui de 80 cm, ar fi necesari minimum 50 m3 de cărămidă. La dimensiunile medii ale cărămizilor din epocă ar însemna circa 725 de cărămizi pentru 1 m3 și de 36.250 pentru 10 metri de perete de tunel (fără podea, elemente de rezistență și guri de aerație). Pentru un kilometru sau mai mulți se poate calcula. Revenind, cine ar fi făcut, unde și cine ar fi plătit milioanele de cărămizi necesare pentru un kilometru de tunel? Și dacă s-a întâmplat asta, cum de nu sunt consemnate asemenea lucrări și costuri uriașe nicăieri?
Rămâne problema martorilor oculari, a celor ce susțin că au văzut asemenea galerii, întinzându-se pe zeci de metri, pe mai multe niveluri, întotdeauna surpate, de nepătruns mai departe, martorii susținând, în majoritatea cazurilor, că știu sigur, de la cineva, că respectivul tunel se întinde până dincolo de albia râului. Poveștile acestea, legende urbane, au apărut în oraș nu mai devreme de deceniile opt – nouă ale secolului al XX-lea, ele neputând fi documentate, cel puțin pentru perioada 1864-1960, de când există numeroase surse scrise despre localitate, inclusiv o serie de publicații locale.
După 1977, s-au făcut ample lucrări de sistematizare, în fapt au fost demolate casele de pe străzile din vatra orașului și au fost construite blocuri. Prin urmare, poveștile despre rețeaua de tuneluri au început să circule la momentul în care râmnicenii au văzut cum arată pivnițele caselor negustorești dintr-un oraș de vamă. Da, pivnițe supraetajate, poate pe două – trei niveluri, cu ramificații, construite astfel încât să adăpostească vinul, țuica, fructele, carnea, peștele, gheața, cerealele și alte provizii și mărfuri ale negustorilor și proprietarilor din zonă.
Este cunoscut faptul că orașul a fost un important punct de vamă între Muntenia și Moldova, existând puternice legături comerciale cu zonele Brăilei și Galațiului, precum și cu sudul Transilvaniei. Erau consemnați aici, la 1896, 27 de industriași și fabricanți, 95 de mici fabricanți și meșteșugari, 452 de comercianți și trei hoteluri, tipografii, farmacii, locuri de bâlci săptămânale și anuale (Dănescu 1896, 240). Acești negustori și proprietari (o serie de reprezentanți ai familiilor boierești din zonă: Nicolești, Băbeni, Cotești, Dedulești, Periețeni, Robești, Sărățeni, Sihleni, Topliceni, aveau case impozante în oraș) atestați și mai timpuriu, români, evrei, greci, turci, italieni și armeni aveau cu toții pivnițe mari, la care se adaugă și cele bisericești, de până la secularizarea lui Cuza, unde se țineau mărfurile și proviziile destinate comerțului sau consumului propriu.
Cât despre ascunderea de către istorici și arheologi a „istoriei adevărate”, acest lucru ține de teoriile conspirației. În fapt, niciun rezultat al unei cercetări, arheologice sau documentare, nu este ascuns. Rapoartele de săpătură arheologică sunt publice, chiar publicate, iar documentele, vechi și noi, sunt în arhive și biblioteci, unele digitalizate, putând fi consultate oricând și de oricine. Din punctul de vedere al informațiilor despre tuneluri, toate cercetările, arheologice sau istorico-documentare, au un singur punct comun: nu pomenesc de vreo dovadă palpabilă! Cu privire la obiectivitatea cercetătorilor, facem mențiunea că aceștia, dar și autoritățile, au toate motivele să semnaleze și să popularizeze primii existența unei astfel de descoperiri inedite. Ar fi o temă importantă de cercetare (revoluționară chiar) și o atracție turistică majoră, care poate fi lesne clasată în patrimoniul național și chiar mondial.
Cazul Râmnicului Sărat nu este singular. Legende urbane privind existența unor tuneluri secrete străvechi pot fi documentate în mai toate provinciile românești, începând cu Capitala (Centrul Vechi, dar și cartierul Berceni), Iași, Cluj și Brașov, Timișoara (tuneluri care duc spre Belgrad) și Lugoj, până la Botoșani și Focșani. Alături de creduli, aceste speculații sunt alimentate de goana după senzațional a unor novici din lumea presei sau chiar de dorințele unor edili de a „fabrica” zone de interes turistic.
Firește, vor exista neîncrezători și privind cele expuse mai sus. Pe aceștia îi îndrumăm să caute dovezi directe, eventual, să facă investigații în arhive, în culegerile de documente referitoare la trecerea călătorilor străini prin această zonă, presa antebelică, monografiile și dicționarele în care sunt pagini dedicate Râmnicului și (mai ales) în rapoartele săpăturilor arheologice, sistematice sau preventive, întreprinse de colectivele arheologice conduse de Ion Motzoi – Chicideanu, Emil Lupu și Eugen Marius Constantinescu. Dacă vor afla vreun indiciu, dacă vor găsi vreo dovadă, îi rugăm să ne informeze și pe noi!
În contextul unor mișcări seismice și trepidații cauzate de traficul greu și diferite amenajări, evenimente similare cu cel din februarie 2017 se pot întâmpla oricând. Oriunde în „vatra orașului” unde nu sunt construite blocuri, adică în perimetrul sitului urban Râmnicu Sărat (str. Toamnei – Constantin Brâncoveanu – Eminescu – Tudor Vladimirescu – Victoriei – Milcov – Principe Ferdinand), sau de-a lungul DE 85, se pot produce surpări (sau pot fi descoperite vestigii, în urma construcțiilor), apărând „tuneluri”.

Abrevieri și bibliografie:
Constantinescu et al. 2011 – E.M. Constantinescu, G. Stăicuț, C. Dinu, Raport de cercetare arheologică preventivă. Râmnicu Sărat – Complexul brâncovenesc, str. Primăverii, nr. 4, Mousaios, XVI, 2011, pp. 135-156.
Constantinescu et al. 2012 – E.M. Constantinescu, G. Stăicuț, C. Dinu, Râmnicu Sărat, jud. Buzău. Punct: Complexul Brâncovenesc (str. Primăverii nr. 4), Cronica Cercetărilor Arheologice din România, Campania 2011, INP, 2012, pp. 247-250.
Cristea 1994 – F.L. Cristea, Cercetări arheologice în cadrul Complexului Brâncovenesc „Adormirea Maicii Domnului” din Rîmnicu Sărat. Așezarea prefeudală, Mousaios, IV/1, 1994, pp. 253-267.
Dănescu 1896 – Gr. Dănescu, Dicționarul geografic, statistic și istoric al județului Râmnicu-Sărat, Socec, București, 1896.
Gheorghiu 1990 – T.O. Gheorghiu, Cu privire la conservarea monumentelor și ansamblurilor de arhitectură urbană tradițională din Buzău și Rm. Sărat, Revista Monumentelor Istorice, LIX, 2, 1990, pp. 67-74.
Ivan 2003 – D. Ivan, Slam Râmnic. Repere culturale și istorice, Editura Tempus, București, 2003.
Moisescu 1985 – C. Moisescu, Procedee tehnice, materiale și meșteri constructori români în Evul Mediu, Revista muzeelor și monumentelor – Monumente istorice și de artă, XVI, 1, 1985, pp. 25-29.
Lupu 1994 – E. Lupu, Date arheologice privind Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rîmnicu Sărat, județul Buzău (secolele XVI-XIX), Mousaios, IV/1, 1994, pp. 269-309.
Lupu 2000 – E. Lupu, Râmnicu Sărat, jud. Buzău. Punct: Fosta Mănăstire „Adormirea Maicii Domnului”, Cronica Cercetărilor Arheologice din România, Campania 2000, CIMEC, 2001, pp. 204-205.
Lupu 2008 – E. Lupu, Câteva drumuri comerciale și orașe medievale de la Curbura Carpaților (Buzău și Râmnicu Sărat până în secolul XVI), Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, XIX, 1-2, 2008, pp. 123-142.
Nicodei 2018 – A. Nicodei, Monumente ecleziastice din zid în zona Vrancei din secolele XVII-XVIII, Editura Palatul Culturii, Iași, 2018.
Nicolescu 1994 – V. Nicolescu, Argumente documentare privind ansamblul monumental Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” Rîmnicu Sărat, Mousaios, IV/2, 1994, pp. 63-86.