Spații culturale nr. 20 (3)
INTERVIU CU MARIAN RUSCU
Poet şi prozator, s-a născut la 18 septembrie 1949, la Ploieşti. Proprietar al Editurii şi Tipografiei ,,Premier”. Este fondator al Cenaclului ,,Petrarca”, care a funcţionat ,,clandestin”, timp de şase luni, în vara-toamna lui 1970 (interzis de regim), în casa în care locuia şi locuieşte.
Fondator şi director al revistei „Axioma” (pe care o şi finanţează), al Cenaclului Axioma.
De numele său se leagă fondarea periodicelor literare şi culturale ploieştene: „Curentul” (devenit apoi „Concurentul”), „Sinteze”, „Cacialmaua” şi „Axioma”. Ca poet debutează în 1969, în revista „Muguri” a Liceului 3, Mihai Viteazul din Ploieşti. Colaborează la: „Concurentul”, „Cacialmaua”, „Sinteze”, „Apostrof”, „Cronica”, „Dacia literară”, „Luceafărul”, „Poesis”, „Porto-Franco”, „Convorbiri Literare”, „Ardealul literar şi artistic” ş.a. Volumele sale de versuri au apărut la Editurile Aktis, Premier, Viitorul Românesc, Emia, Timpul şi Libra: Schimbare de destin –1994; Déjà vu –1995; Urme adânci –1996; Dincolo de gând –1999; La poarta sinelui – 2000; Sămânţa din sâmburi – 2002; La semence du noyau (franceză )– 2002; În lumea lui Mereu-Niciunde – 2003; Între a fi şi a avea – 2004; Tra essere e avere (italiană)–2005; Cemu da se nadamo (sârbă) – 2005; Cemu naj upamu (slovenă) – 2005; Jar printre friguri – 2007; Viul de altă dată – 2009; Târziu în labirint – 2011.
Valeria Manta Tăicuțu: Ne-am întâlnit cu ani în urmă, în apartamentul boem al celui care-a fost Dumitru Pricop, un mare şi sensibil poet vrâncean. Ca să începem discuţia noastră cu o evocare, te-aş ruga să le vorbeşti cititorilor revistei „Spaţii culturale” despre acest iubitor de muze şi de vin curat.
MR: Dumitru Pricop, Mitică, aşa cum îi spuneau prietenii, a fost, după părerea mea, ultimul boem autentic din şirul lung, până la el, de poeţi, de boemi adevăraţi. Boema, neprefabricată, s-a încheiat cu marele poet vrâncean, „rege al nopţilor mari şi niciodată terminate” cum, minunat l-a numit scriitorul Fănuş Neagu, dispărut şi el, din păcate, recent. Îmbina cea mai sinceră aplecare, pornire, iubirea de poezie, cu dragostea tărâmului său, în care adăuga multă, largă, uneori totală, prietenie. Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu l-a sintetizat într-o frază: „Dumitru Pricop emana o energie pozitivă care te îmbuna”. Într-adevăr, Mitică îmbuna, nu ştia să urască, nici chiar să dispreţuiască, iar când nu-i plăcea ceva sau cineva, se comporta cu stângăcie aproape copilărească. Era genul de om pe care nu te puteai supăra.
Şapte ani, cât ne-a legat o prietenie sinceră, puţini, dar denşi, au fost într-o armonie rară. Eram poate singurul pe care îl asculta când îl opream din excesele lui bahice. Boala nu iartă dacă nu-i dai, un dram măcar, de atenţie. El nu a băgat-o în seamă, ba chiar a luat-o la braţ, cu el prin locurile de petrecere, de… pahar, pahar care până la urmă s-a dovedit să fie însângerat, aşa cum premonitoriu a stampat numele unuia dintre valoroasele sale volume, „Paharul Însângerat”. Am avut Onoarea, de a-i edita mai multe cărţi şi sunt bucuros că am făcut-o.
Cu el şi cu scriitorul gălăţean Stelian Vicol, prin 2001-2002, am vrut să punem la cale un proiect de a-i înnobila pe adevăraţii poeţi români, cu rang de voievozi ai poeziei. Ei bine, unul dintre primii voievozi, Mitică Pricop, nu mai poate primi acest titlu decât după viaţa de aici, adică post – şi mă feresc să spun mortem, pentru că un poet, mai ales unul de talia lui, nu moare niciodată, ci se duce acolo, sus, cu „Patima” lui cu tot, în „Muntele” lui, printre voievozi.
Recita cu un talent rar întâlnit la poeţi (ştiut fiind faptul că autorii îşi citesc prost creaţiile), mai curat, mai firesc chiar decât al unui actor celebru. Pagini întregi din literatura mare, dar foarte rar câte o strofă, două din poemele lui, strecurate te miri când, te miri cum, subtil şi modest, le rostea cu talent. Îi plăcea Esenin ca şi mie, de altfel, iar când recita Maica Rusia ţi se făcea pielea găinii.
VMT: Din experienţa dobândită ca director-fondator de reviste literare, ce ne poţi spune despre soarta culturii scrise româneşti?
MR: Cultura scrisă nu moare aşa uşor. Deocamdată s-a cam lăsat încercuită de vremurile bestiale care au năvălit peste tabăra ei. Bine că nu s-a predat încă, deşi tare mă tem că, din considerente mai degrabă precuniare, o va face cumva, aliniindu-se „trendului” (să nu spun înregimentându-se…). Din păcate, la noi, normalul e pus cu faţa la pământ (asta ca să nu spun cu fundu-n sus), atâta timp cât un autor nu primeşte bani pentru ceea ce publică, ba, mai mult, îşi plăteşte dreptul de a fi publicat, de a apărea între două amărâte de coperte. Dar de murit nu moare, chiar dacă se predă. Nu e băgată în seamă pentru că nu ştim, uneori cred că nu vrem s-o scoatem cu faţa la lumină, s-o arătăm lumii de aici şi de peste pârleaz, că şi ea, cultura noastră scrisă, are chip frumos, demnitate, expresie, mister şi multe, multe de spus, de arătat celor dornici să o cunoască. Dar, dacă noi nu ne pricepem sau nu vrem, ce e de făcut? E simplu, să învăţăm cum şi să vrem, iată cât de simple sunt soluţiile. A trebuit să se naturalizeze nemţoaică Herta Muller, ca să ia şi cineva născut în spaţiul carpato-danubian un premiu Nobel pentru literatură; din păcate nu l-a luat pe cetăţenie de-a noastră, românească.
Nu, cultura scrisă nu va muri atâta vreme cât, încă, puţini, ce-i drept, se interesează dacă a apărut revista cutare sau cartea nu ştiu cărui autor autohton.
VMT: Auzim tot mai des păreri contradictorii despre calitatea şi numărul cititorilor contemporani. După părerea ta, cât şi ce mai citesc românii?
MR: Într-un fel, întrebarea aceasta se leagă de cea dinaintea ei. De ce? Pentru că celor care citesc e drept (ba nedrept), din ce în ce mai puţini, li se cam spune ce să citească. Nu ar fi rău dacă ar exista un tip de competiţie media între autorii autohtoni. Cercurile sunt din ce în ce mai restrânse, mai concentrice, mai greu de penetrat şi se învârt mai toate în capitală, unde nu consider că este focarul principal de cultură al României. Eu am rămas fidel credinţei mele că centrul cultural şi spiritual se află la Iaşi, acolo apar cele mai importante reviste de cultură. Desigur, sunt şi alte centre importante în ţară, să nu uităm Oradea, Cluj, Bacău, Satu Mare etc. Am fost întrebat odată câţi cititori cumpără revista „Axioma”. I-am spus respectivului că în Prahova se vând la chioşcuri în jur de 150 de reviste lunar. A urmat întrebarea:
– Atunci de ce-o mai faci, domnule? Pentru suta asta jumătate de cititori…
– Ei da, nu sunt câţiva, sunt mulţi şi merită să scot revista chiar dacă ar fi cumpărată doar de 50 de cititori.
– Cum aşa?
– Simplu, înmulţeşte în medie cu trei, fiecare cumpărător.
– Tot nu e suficient pentru un judeţ cu 400 de mii de locuitori.
Omul nu înţelegea că, pe noi, nu un număr mare de cititori, deşi ar fi ideal, ne preocupă, ci calitatea celor care citesc. Când am întrerupt revista „Axioma”, am rămas plăcut impresionat, aflând că o mare parte dintre cititori erau doctori, ingineri, arhitecţi, profesori etc. Şocant a fost că nici o instituţie de cultură, nici chiar catedra de filologie a Universităţii din Ploieşti nu a făcut vreodată abonament. În schimb, erau abonate la Revista „Axioma” instituţii de cultură din străinătate, din Germania, de la catedra de romanistică, de la Iena, Berlin, Hamburg, Bremen… din Franţa, Belgia, Italia, Polonia, USA, Canada, Australia. Ştiu, la noi este problema lipsei de fonduri, dar nu este cumva şi un motiv după care ne cam pitim? În perioada… de tristă amintire… nu erau nici atunci fonduri, dar stătea lumea la rând să cumpere carte. Mitică Pricop, că tot am vorbit despre „regele nopţilor mari şi niciodată terminate”, povestea cum, odată, a depus spre vânzare unei librării centrale un număr de cărţi, un volum de poezie, nu-mi amintesc despre care spunea, cu valoarea pe exemplar de 100.000 lei vechi, cum era atunci, 10 lei de azi. Văzând că nu se vânduse nimic, după o lună-două, a cerut ca preţul să fie coborât la 50.000 lei vechi. Tot nu s-a vândut nici o carte. După încă o lună a lăsat-o la 10.000 lei. Intrigat că nici la preţul acesta nu se cumpăra, a rugat vânzătoarea respectivă să distribuie cartea gratuit, punând şi un afiş în vitrină pentru a atenţiona trecătorii. Surpriza lui a fost mare când a constatat că nici aşa nu se învrednicise nimeni să intre în posesia vreunui exemplar. A convenit cu vânzătoarea de la librărie să-l lase să pună în vitrină un anunţ care promitea celui care îi va lua cartea 10.000 lei. La câteva zile se pomeneşte cu un bătrânel la uşa lui, care, cu cartea în mână, îi ceru banii promişi. Probabil că şi ţie ţi-a povestit întâmplarea asta, îl cred în stare, deşi este posibil să fie doar un miticism de-al lui, aşa… una de-ale lui Mitică.
VMT: Poezia pe care o scrii este una de tip parabolă, o poezie-manifest, tonalitatea fiind adesea aspră, incisivă. Te reprezintă în totalitate acest gen de poezie?
MR: Valeria dragă, drept să-ţi spun eşti prima care mă întreabă acest lucru, sesizând desigur o incompatibilitate între firea mea şi să-i spunem… scrisul meu. Nu, desigur, nu mă reprezintă, dar, crede-mă, este nevoie de tipul acesta de mesaj, de abordare, aşa cred eu. Este un strigăt de undeva din sufletul meu, rămas încă de copil. Este nevoie de a reacţiona la cutumele actuale, fie ele rămase ancorate într-un trecut în iţele căruia s-au încâlcit, fie în moravuri noi, tip americanizare forţată sau manelizare de bună voie. Ciudat, deşi nu-i e în fire, românul s-a complăcut cu arabo-indiano-ţigăneasca ce i-a invadat întâi timpanul, apoi gesturile şi chiar mentalul. Spune tu! Cum poţi să nu fii aspru, incisiv, cum să nu iei atitudine? Riscul a fost mare, pentru că am fost considerat, de către unii critici, drept lipsit de lirism, cel puţin în primele mele volume, care, e drept, sunt reci. Aşa le-am conceput, dar nu sunt seci. Nu poţi să umbli tot timpul cu capul în nori, precum mulţi poeţi care nu văd decât stelele şi luna, iubiri pierdute sau cai verzi pe pereţi. Trebuie să mai priveşti pe unde mergi, că s-ar putea să calci în… ceva… mă rog, în străchini.
VMT: Ţi-a apărut de curând un volum de poeme în proză, „Târziu în labirint”. S-ar părea că ai început să nu-ţi mai ascunzi sensibilitatea, că eşti gata să renunţi la poezia de atitudine, pentru un lirism de tip subiectiv. Să însemne aceasta, oare, că te-ai convins de inutilitatea ipostazei de poeta vates?
MR: Poeta vates, nu, nu m-am crezut niciodată maestru, profet sau prezicător, nici atât ghicitor, deşi în tinereţe mă mai uitam în palmele tinerelor, prezicându-le / asigurându-le de un viitor minunat alături de mine. Nici de la privitul în cafea nu m-am dat în lături, cu toate că zaţul nu mi-a arătat niciodată nimic. Dar ce nu făceam pe vremea aceea pentru a cuceri domnişoarele?!
Poeta censor mi s-ar potrivi mai bine, pentru că am încercat să critic, în dorinţa de a îndrepta metehne, vicii… atât ale persoanelor vizate cât şi ale instituţiilor.
„Târziu în labirint” a fost un experiment de poezie în proză, cum bine l-ai numit chiar tu într-unul dintre numerele revistei „Spaţii culturale” – prozo poeme – o trecere spre ceea ce mă preocupă acum, proza sub diferitele ei forme. Asta nu înseamnă că mă voi despărţi, vreodată, de dragostea mea dintotdeauna, poezia. Nu, niciodată. Abordarea însă va fi diferită, cum am încercat de altfel în fiecare volum de la stilul jurnalistic pe tărâmul căruia am fost cam singurul ce am scris în ultimul timp, la descriptivism, unde metafora era ascunsă, uneori greu de decriptat, poeziile părând simpliste, dar care cuprindeau mesaj de mare vibraţie, cum a fost volumul „Între a fi şi a avea” şi aş menţiona poezia „De ce nu?” care şi deschide volumul, la hermetism în „În lumea lui Mereu-Niciunde” în care Mereu-Niciunde este un personaj ce se simte prezent, părând inexistent în tot volumul, apoi liricul „Jar printre friguri” şi şi-mai-liricul volum cu tente simboliste, „Viul de altădată”. Am încercat mereu să fiu altul. Cât am reuşit, au spus-o, în cronicile literare, cei în măsură.
VMT: Felul cum se scrie astăzi ne poate duce cu gândul la o relaţie de tip special între autor şi cititorii săi? Este autorul mai dispus la compromisuri, pentru a-şi atrage cât mai mulţi cititori?
Eu nu cred, dacă te referi la teribilismul douămiist, cu conotaţiile sexuale, mai degrabă asexuale/te, că vremea şochismelor a trecut. Valorile s-au cernut şi s-a selectat dintre ei o serie de buni, chiar foarte buni scriitori, care vor duce, mai departe ştafeta pe care am preluat-o şi noi de la înaintaşii noştri. Au luat din flacăra ei cei care au ştiut cum să le folosească scânteile/scânteierile. Dar, dacă te referi la corifei, da, au dat mâna cu cititorul şi bine au făcut, pentru că este momentul de a atrage cât mai mulţi spre actul de a citi. Este urgenţa numărul unu. Pierderea exerciţiului de a citi, în primul rând, carte sau reviste de cultură, nu de can-can, este dramatică şi extrem de periculoasă pentru o naţiune care a devenit deja o populaţie de privitori la posturile de TV-manele.
Nespus de trist cât se investeşte pentru incultură. Nespus de trist cât de mult se popularizează bolovănosul, mâzga şi poleiala. Nespus de trist că rating-ul înseamnă manelizare sau dezbateri politice. Nicăieri în lume nu există, cel puţin în lumea civilizată, ca pe posturile de televiziune să se prezinte fastuozităţi ţigăneşti, unele chiar macabre, vezi înmormântări de bulibaşă sau interlop, crime, violuri şi violenţă, seriale cu re/educare sexuală, a/morală şi câte şi mai câte. Oare câţi din ţara aceasta îl ştiu, dau un exemplu de mare poet, pe Gheorghe Istrate? Pot oamenii să-l cunoască dacă media nu are rating cu astfel de prezentări? A făcut vreo crimă, vreun viol? Nu. Păi ce, a scos o carte, un volum de versuri? Ei şi… care-i problema, să şi-l citească sănătos. Încercarea unora de a găsi calea spre cititor, fie el şi mai puţin avizat, nu o consider o greşeală, ci o adaptare la cerinţele pieţei, adică a cititorilor. Nu mă sperie Coelho, Dan Brown etc. (Sandra Brown, da). Au găsit o breşă, sunt traduşi în multe limbi, apărând în ţări de pe toate continentele. Petru Popescu s-a orientat şi el, şi a scos succes după succes cu „Supleantul” şi acum cu „Fata din Nazaret”. Ei bine, consideraţi-le cum vreţi! Criticaţi-le! Foarte bine, dar implicit au chemat la citit, nu au transformat doritorul de carte în privitor la tv. Nu-i bine? Erich Segal prin anii ’70 a scos… o subţirică, şi la propriu şi la figurat, „Love Story”, după care s-a făcut un film în toată regula, care a cucerit o lume întreagă. A dat sau nu, Segal mâna cu cititorul şi, dacă da, unde e greşeala lui? Peste 20 milioane de exemplare vândute şi, conform teoriei mele, la care ţin, înmulţit cu trei, câţi cititori sunt? De aceea, consider că, atâta timp cât compromisul nu este de natură politică sau se opune moralei creştine, nu este păgubos.
VMT: Cu ce verbe ar trebui să se conjuge un poet?
Cu verbul a fi, pentru că a avea nu i se potriveşte unui poet; el este un ales şi are din naştere un dat, adică un har, dacă vorbim de verbele auxiliare. Dar ar mai fi un verb cu care ar trebui să se conjuge un poet, a vindeca, pentru că el poate vindeca suflete, chiar atunci când scrie poezie greu de înţeles, îţi pune în mişcare mentalul, creierul, neuronii, îi mai trezeşte câte un pic din adormeala lor, pentru unii temporală, pentru alţii definitivă.
VMT: Nu pot omite faptul că, pe lângă poezie, te preocupă şi afacerile. Cum se împacă cele două domenii?
Iată o întrebare ce mi se pune atât de frecvent, încât doresc să-ţi răspund altfel. Sumele pe care le-am pierdut eu, nu, nu cred că le-am pierdut, le-am folosit, din afacerile mele pentru cultură, nu sunt puţini. Un exemplu îl reprezintă, la un calcul simplu, pensia mea şi a soţiei mele, şi te asigur că nu sunt minim pe economie, pe 30-40 de ani. Asta reprezentând numai Revista „Axioma”; dacă punem la socoteală şi câte cărţi am scos pe banii editurii şi nu s-au mai întors şi nu se vor mai întoarce niciodată, ar reprezenta o vilă serioasă, undeva, pe nu ştiu ce rivieră. Nu îmi pare câtuşi de puţin rău. Dovadă că recidivez, scoţând din nou Revista „Axioma”, care a avut şi sper că va avea un cuvânt de spus în spaţiul cultural românesc. Cu împăcatul e cam greu. Seara târziu mă mai apuc de citit şi de scris, în rest, trage tu concluziile.
VMT: Mulţumindu-ţi că ai acceptat acest interviu, voi încheia cu inevitabila întrebare: ce proiecte literare ai în acest moment pe masa de scris?
M-am divulgat într-una din întrebări, cred, parţial. Ei da, acum scriu proză şi lucrez la un roman care se intitulează, deocamdată „În jurul grotei”, cu deschidere largă de teme şi personaje, cu trăirile lor, unele de pe meleagurile de pe aici, altele venite din aromânime. Sper, ca orice autor, să fie bine primit. Să dea Domnul!
Doina Cernica
Scriitori, cărţi şi cititori la Thionville
O dată la doi ani, spre sfârşitul celei de-a doua săptămâni a lunii septembrie, iubitori şi autori de literatură din Franţa, Italia, Luxemburg, Germania, Belgia, Elveţia, Austria, Portugalia, dar, iată, astă toamnă, şi din Canada, Liban, Polonia, Serbia, România, se îndreaptă ca într-un ritual, asemănător cumva cu al păsărilor călătoare, spre Thionville, oraşul din Lorena cunoscut mai ales pentru apropierea sa de centrala nucleară Cattenom.
Ei răspund astfel chemării irezistibile a Centrului European pentru Promovarea Artelor şi Literaturii de aici, CEPAL, instituţie creată de o asociaţie culturală internaţională, cu o deja frumoasă tradiţie şi un incontestabil prestigiu în privinţa celor două mari concursuri ale sale, de literatură şi artă plastică, desfăşurate alternativ. Astfel, urărilor de Anul Nou, poeta Martina Merks-Krahforst, conducătoarea micuţei edituri Etaina din Tholey, aşezare din Saarlandul Germaniei, le-a alăturat, ca de la sine înţeles, locul şi data viitoarei noastre revederi: Thionville, 2013! Probabil dintre toţi cei care pot fi consideraţi fideli ai acestor întâlniri literare autumnale, Martina vine cel mai des la Thionville, deoarece colaborarea editurii sale cu CEPAL este specială. Deschisă îndeosebi tinerilor, axată pe poezie şi în spaţiul celor Trei Frontiere (cu un melanj aparte de limbi şi dialecte), pe depăşirea lor, Etaina publică antologii bilingve tematice şi culegeri de doi-patru autori, în germană şi franceză, acceptate de un juriu în care CEPAL îşi are întotdeauna, prin regulament, reprezentantul. De asemenea, traducerile şi corecturile definitive se realizează în strânsă colaborare cu acesta.
Decernarea Premiilor Literare CEPAL are loc duminica, la Capitulaires, una din minunatele săli ale Turnului Beffroi, el însuşi generator de admiraţie cu acoperişul său de ardezie, cu fereastra şi prima intrare gotice, cu lanterna, turnuleţul care îi adaugă zvelteţe, construcţie (refăcută în mai multe rânduri) din secolul XIV, foarte veche, dar nu şi dacă o raportăm la întreaga istorie a oraşului, atestat sub numele de Theodonis Villa încă din anul 753. Tot aici se ciocneşte şi vin d‘honneur, la încheierea ceremoniei. Dar participanţii, laureaţi sau nu, ţin la fel de mult, dacă nu chiar şi mai mult, să nu piardă întâlnirea care o precede, sâmbăta după-amiază, pe Domeniul Volkrange. În apropierea autostrăzii Nancy-Luxemburg, la 5 km de Thionville, Domeniul se află într-un parc de aproape 30 ha, amenajat ,,ca odinioară”, cu un castel datând, prin prima zidire, din secolul XIII, mai exact din anii 1242-1248, de pe vremea seniorului Arnoux II, apoi, după reconstrucţie şi succesive lucrări, îmbogăţit şi cu o porumbărie, grajduri, cu o nouă reşedinţă pentru noul său proprietar, începând din 1840, Barthélemy Bompard. Vândut de urmaşii acestuia părinţilor de la Sacré Coeur în 1952, răscumpărat de oraş, Domeniul, mai exact edificiile Domeniului sunt acum închiriate unei asociaţii, ,,Prietenii Bătrânului Castel”. Dar nu în castel, ci pe platoul, pe repetatul luminiş rectangular al pădurii care împânzeşte parcul se adună, sosiţi cu autoturismele până aici sau preluaţi din Piaţa Libertăţii de cele ale membrilor CEPAL din zonă, dacă au venit cu trenul până la Thionville, autorii şi iubitorii de literatură. Penultima oară au preferat să se aşeze în centrul lui, evocându-mi atunci cercul poeţilor supravieţuitori, într-un soi de replică şi la titlul în original şi la cel sub care a rulat la noi cunoscutul film al lui Peter Weir, ,,Dead Poets Society”/ ,,Cercul poeţilor dispăruţi”. De data aceasta, adică sâmbătă, 10 septembrie 2011, au preferat un semicerc la lizieră. Vremea era închisă şi dacă ploaia ar fi început, la câţiva paşi în stânga, sala de festivităţi a Centrului Cultural ,,St. Michel” ne aştepta primitoare. Dar ploaia a avut răbdare până la căderea nopţii şi cu poezia, şi cu nerăbdarea poeţilor de a-şi împărtăşi creaţiile preferate din mănunchiul celor mai proaspăt scrise, şi cu bucuria celorlalţi de a asculta, cu sentimentul unui privilegiu: nu întâlneşti deodată atâtea nume cunoscute de pe coperte de carte, din reviste, atâtea noi talente de care speri să mai auzi. Am spus „poezie” şi ,,poeţi”, pentru că ea şi ei predomină şi la întâlnirile de la Volkrange, ca şi la festivalurile literare din România, însă erau prezenţi şi prozatori şi eseişti, iar câţiva dintre ei au şi citit. Nu şi vechiul nostru prieten din Paris, Michel Baury, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, de data aceasta laureat al CEPAL pentru un volum de proză-document, mai bucuros să-şi salute amicii, să le răsfoiască volumele, să le urmărească intervenţiile şi să tacă. Nu şi Martin Gabriel, cofondator şi preşedinte al CEPAL, poet, dar şi autor al unor scurte, tăios-amare şi foarte citite editoriale în revista CEPAL, „Mil‘ Feuilles Par Chemins”, care, după un cald bun venit şi o privire uşor preocupată spre orizont (al ploii? al zilei de mâine?), s-a retras în semicercul participanţilor, lăsând autorii şi creaţiile lor să-şi găsească singuri momentul ieşirii în faţa celorlalţi.
Primul, cu versuri dintr-o plachetă închinată mării, a fost poetul Emile Audigier, din Servon sur Vilaine, încununat la această ediţie (a XIII-a) cu Trofeul Lirismului Poetic. În vreme ce-l aplaudam, mi-am adus aminte că îşi cedase drepturile de autor pentru una din cărţile sale, cu rugăciuni scrise după 1996, când aflase că fusese lovit de cancer, unei organizaţii de ajutorare a sărmanilor şi jumătate din acestea, pentru volumul „Tu, Eu, claunul”, „Asociaţiei inimilor de claun”, ai cărei membri înveselesc bolnavii, copiii şi vârstnicii din casele de bătrâni. De altfel, nu numai el dintre fidelii CEPAL îşi însoţeşte norocul scrisului cu darul câştigului lui. Publicistă şi autoare de poveşti pentru copii, Sylvie Macquet, din Picardia, a ţinut să-mi ofere o carte distinsă cu ,,Grozama de Aur” în anul 2009, povestindu-mi că o vânduse în librărie pentru Silviu, un băieţel român, născut cu oase „de gelatină” la labele picioarelor, a cărei naşă trăia în Franţa şi care apelase la prieteni şi la prietenii acestora pentru banii necesari unei operaţii dificile. Operaţia fusese un succes: la 10 ani băiatul făcuse primii paşi. Între cei foarte mulţi care i-au urmat lui Emile Audigier, nu am cum să menţionez, desigur, decât foarte puţini. Pe Sonia Gebuhrer Adam, de la Nisa, nu complet refăcută după o perioadă grea, dar plină de elan şi de credinţa în puterea şi în sănătatea pe care ţi le dau poezia. Cu un dosar albastru în mâini, din care foile păreau gata să-şi ia zborul, ne-a recitat cu privirile îndreptate dincolo de noi poemul arborelui ei, Birioska: „Sunt asemenea acestui arbore/ Scoarţa se desprinde puţin câte puţin./ Când nu era hârtie,/ Călugării, poeţii /Scriau pe scoarţă./ Aşa şi eu, noaptea, ziua/ Gravez în propria-mi carne/ În spirit ce scriu”. Nu pot să nu o pomenesc şi pe prietena mea, Jeanne Michelbeck, din Metz, întotdeauna cu versuri-meditaţii-chemări la atitudine pe probleme majore ale umanităţii. Şi neapărat pe tânărul Serge Beyer, din Marne, care ni s-a adresat cu patos, vorbind (nu doar el în după-amiaza aceea) despre poate nu întâmplătoarea îngemănare, pe canavaua zilei de 11 septembrie care avea să înceapă în câteva ore, a amintirii tragice a doborârii Gemenilor cu sărbătoarea literaturii.
Pe lângă ploaie ca o stare de aşteptare, pe lângă misteriosul castel ascuns de umbrele pădurii ca de ţesătura unei vrăji, autoturismele parcate în apropiere, ferestrele de-acum luminate ale sălii Centrului St. Michel unde aveam să cinăm, aburul şi aroma paharelor de cafea care ajungeau la fiecare trecând din mână în mână, alcătuiau un contrapunct binevenit. Nu atenuau emoţiile, nu detensionau aşteptările unui public format în bună măsură din cei ce citiseră sau urmau să o facă. Creau însă un sentiment colectiv de apartenenţă la o lume în care puteai să fii fericit. Asta spuneau şi ochii lui Pierrette Cherbonnier, din Rezé-les-Nantes, când ne-a dăruit povestea unui vis eliberator cu zborul a mii de păsări albe pe cerul întunecat: „Şi simt încă/ în adâncul durerii mele/ cântecul aripilor lor/ trezind toate tăcerile/ nopţii imense”.
Aşa cum am spus, nu toţi autorii au citit sâmbătă la Volkrange. Nici Annette Kichenbrand, nici Marie-Claire Fichet, poete din Moselle, pe care le ascultasem cu doi ani în urmă, acum mereu aproape de Simone Gabriel, prinsă cu un calm surâzător în rezolvarea a o mie de treburi. CEPAL are şi o cafenea literară, o revistă, o editură, dar acest concurs internaţional reprezintă vârful şi necesită o serioasă mobilizare a forţelor. De aceea, în cele două zile unii autori stau mai mult la volan, ajutând la deplasarea participanţilor de mai departe din Franţa şi din alte ţări pe distanţa Thionville – Volkrange, alţii, altele, rămân mai mult în propriile bucătării sau în bucătăria de la „St. Michel”, contribuind la pregătirea cinei, a banchetului literar, a trataţiei de la sfârşitul ceremoniei de decernare a premiilor. Cu mult timp înainte însă se desfăşoară acţiunea de asigurare a premiilor (în exclusivitate cupe, diplome, cărţi, obiecte), în decorarea sălilor etc. Dacă de partea literară propriu-zisă se ocupă în primul rând Martin Gabriel, preşedintele CEPAL, aceasta o are în frunte pe artista plastică Simone Gabriel, excelentă organizatoare. Comitetul de conducere al CEPAL numără mai mulţi membri, dar soţii Simone şi Martin Gabriel sunt cei mai vizibili, cei mai cunoscuţi, pentru că sunt şi cei mai implicaţi.
După festivitatea de decernare a premiilor, susţinută şi de Primăria Thionville, de primarul Bertrand Mertz, deoarece oraşul păstrează viu, activ înţelesul convingerii „Cultura este un lucru esenţial” şi se mândreşte cu CEPAL, la momentul felicitărilor, al vinului de onoare şi al prăjiturilor de la Beffroi, am cunoscut-o pe poeta Arlette Jacques, din Luxemburg, care m-a salutat, surprinzător, în limba română. M-am bucurat mult să o aud vorbind cu simpatie despre România, despre prietena ei din Bucureşti. Şi m-a emoţionat să o ascult mărturisindu-mi acolo, la Thionville, în mijlocul scriitorilor şi cititorilor din 13 ţări, că îl preţuieşte pe Eminescu şi că a fost la Bellu, să se încline la mormântul lui.
Despre România s-a vorbit şi la banchetul literar de la Volkrange. Sonia Gebuhrer Adam, care în bună tradiţie a anecdoticii literare mi-a scris pe faţa de masă, dedicându-mi-l, un catren în germană şi în franceză, pentru ca apoi să-mi dăruiască întregul ei dosar albastru, l-a evocat pe Ovidiu. Şi de la Pierrette Cherbonnier, am primit un cadou literar, poemul ei „Zorile primăverii” în italiană şi în catalană, care în varianta sa catalană fusese răsplătit acum câţiva ani cu „Narcisa de Argint” de Academia Jocurilor Florale din Toulouse. Citise în franceză povestea din micuţa carte pe care o lansasem aici şi încercase apoi şi în limba română, fericită când recunoştea, ghicea sau aproxima un cuvânt. Jeanne Meichelbeck lăsa discretă timp curiozităţii celorlalţi: ne ştiam de mai de mult, de două zile mă bucuram de ospitalitatea ei şi avusesem vreme să stăm de vorbă pe îndelete. Extrem de animat, un mic turn Babel în care, în limbi diferite, toată lumea se înţelegea, cum probabil li se întâmplă oriunde scriitorilor, banchetul literar nu a cunoscut decât vreo două clipe de linişte, de tăcere. Atunci când ploaia, izbucnită în ropote în Thionville de dimineaţă, imediat după ce ne adunasem în Turnul Beffroi, a culminat în fulgere şi tunete năprasnice, urmate de vuietul prelung al pădurii de pe Domeniul Volkrange şi de murmurul legendelor castelului său. Mai pregnant când s-a întrerup curentul electric şi când pe mese cărţile şi manuscrisele au căpătat o luminozitate neaşteptată. Eram la câţiva kilometri de centrala nucleară care aprovizionează Electricitatea Franţei (EDF), întreruperea nu avea cum să dureze, dar nici nu conta de vreme ce continuam să ne vedem graţie cărţilor şi manuscriselor noastre.
Valeriu Remus GIORGIONI
Virgil Diaconu: Un SECOL de singurătate*
Am pornit la drum cu acest titlu perifrastic, având pe masă două cărţi de poezie: prima, apărută la o editură mare, este a unui proaspăt înnobelat, şi se caracterizează prin multe pagini albe (şi puţine cuvinte pe pagină, astfel încât dacă era de alt autor ar fi apărut într-un format „de poche”), iar a doua este un regal de poezie, deşi a apărut la o editură mică… Ceva indefinibil mă atrage spre această a doua lectură, deşi cartea cu pricina nu-mi este nici măcar destinată (dedicată), eu nefiind critic, ci numai un cititor capricios de poezie – mă atrage în general ce mi se pare frumos. Iar când un premiu Nobel nu-ţi spune prea multe, simţi nevoia să te pierzi printre arborii de răcoare/singurătate ai unei poezii adevărate. Nu intenţionez să prezint evoluţia poetului Virgil Diaconu sau să adaug referinţelor critice alte formulări savante – pur şi simplu, nu încetez a mă uimi de performanţele acestui autor.
Poemul care dă titlul volumului, dar şi alte câteva, între care şi Occident, se constituie într-o ars poetica/politica. De fapt, tot conţinutul volumului este structurat pe două direcţii: poezii scurte şi concentrate şi poeme mai ample, de (mai) largă respiraţie. Citindu-l pe V.D. m-am simţit, cum zice atât de generos şi frumos Ioan Ţepelea, „o clipă mai aproape de literatura lumii”. De marea ei literatură.
Armata de vrăbii, gaiţe şi coţofene. Oastea măceşilor înfloriţi
Dacă un ochi critic expert decelează în continuum-ul operei „virgiliene” un progres, o schimbare, noi (avantajul amatorului!) descoperim în basmul modern al poemului acelaşi imaginar – aceeaşi mitologie –, care ţine loc de „univers poetic personal”. Ca un homeless de lux, poetul apare peste tot însoţit de norul (armata, falanga) de vrăbii, ca un roi de stele călătoare: „Şi legiunile de vrăbii au dărâmat deja cu trâmbiţele lor/ zidurile Ierihonului. Ierihonul nopţii” (Ceasornicul). Avem apoi simbolismul trandafirului galben şi enigmistica florii de cireş, fragilitatea lujerului de sulfină, – cea cu „gleznele frânte… Şi copacii care „populează” Grădina Domnului, toate acestea însoţite de ecouri din Blaga, Ion Vinea, Ilarie Voronca – cel cu „valizele călătorilor înţesate de fluturi”… Găsesc, în partea cea mai lirică a acestei poezii, o uşoară apropiere de un mare liric bănăţean, şaizecist (prieten cu Nichita şi Adam Puslojic) – Anghel Dumbrăveanu. Aceste elemente fac din V.D. un modernist – dar şi un romantic târziu! –, un „franciscan” pentru care toate fiinţele şi lucrurile sunt surori (Geneza şi Apocalipsa, începutul şi sfârşitul, viaţa şi moartea sunt chiar surori gemene). Fiindcă el prinde (sau face) o breşă promoţională, un slalom fericit printre generaţii (şaptezeci – optzeci). Când debuta V.D., locomotiva generaţiei optzeci încă pufăia pe loc ca un monstru apocaliptic, încercându-şi caii putere pe peronul gării Poetica (sau cel mult până în triaj…).
În multe dintre cele mai reuşite poeme ale sale, autorul dă impresia că se joacă de-a Demiurgul: el instituie ordinea în lumea mică a lucrurilor mărunte, iar Dumnezeu ţine frâiele în universul mare. Elementele trupului devin instrumente de cunoaştere a lumii, care „perfecţionează” Creaţia. Uneori, poemele par variante: aceleaşi sintagme/versuri ro(s)tite mereu întru (re)întemeierea lumii. O frenetică agitaţie deambulatorie ţine loc de mişcare sufletească în această lume re-creată: poetul trece strada, aleargă pe străzi hăituit de „făpturi de pe altă lume”, de fantasmele soldaţilor de fier ai acestui veac. Scopul poeziei este de a stopa deşertificarea planetei (în poezia Nisipul muntele sfărâmat invadează pe sub porţi cetatea, cum odinioară vegetaţia nestăvilită din poemul antologic Vine iarba, al lui Ion Gheorghe). Poezia lui V.D. însumează mult fast, gesturi largi, generoase, îmbrăcată cum este în înflorate haine de sărbătoare; o gesticulaţie ciclopică, tenebroasă şi tandră însoţeşte fiecare vers, ca „reacţie” lirică menită să dizolve răul: ea distruge întunericul, omoară fiara, taie capul balaurului…
Doi cavaleri ai Melancoliei
Citindu-l pe Virgil Diaconu simţi nevoia întoarcerii în timp, la cărţile unui coleg de generaţie/inspiraţie – pe nedrept uitatul Dan Verona. La vocabulele intens muzicale din Femeie cu piersică, la feeria politică din Daţi ordin să înflorească magnolia. (Era vremea când şi magnolia trebuia să înflorească la ordin, planificat, fiindcă „tovarăşii primi” se pricepeau să dea ordine mai ceva ca un general de armată. La fel în cazul poetului analizat: nimic nu mişcă fără permis de la noua conducere). La „veioza” trandafirului protector, Poetul aşteaptă mereu să vină cineva, o prezenţă difuză din imperiul Copilăriei: uneori apare „despletita blondă, dimineaţa”; „prinţesa de cartier”, care se poate ivi şi în ipostaza „femeii-copil”, ghidul care-l scoate din labirint: sărutul prinţesei cu ciorchine de cireşe roşii la urechi, însăşi Copilăria. Mai este apoi îmbrăţişarea, care „migrează” din poem în poem (din pag. 24 în 25), devenită principiu vital şi recuperator. Poetul de-atunci, „cel curat şi naiv” – „Omul înghiţit de-un surâs” (remarcăm faptul că iniţialele lui Dan Verona, D.V. – la care ne referim – sunt inversul celor ale lui Virgil Diaconu!) se ridica împotriva „flautului cîntînd pentru bivoli/ A stupidităţii agresive/ a biroului. A benzinei, a dictaturii maşinilor/ A fumului, a bocitoarelor de profesie”. Dan Verona a „întemeiat” Ordinul Cavalerilor Melancoliei – Virgil Diaconu Partidul Florii de Cireş…, e limpede ca lumina zilei că fac parte din aceeaşi stirpe: „Încă puţin şi mistreţii tranziţiei vor urca la tribună./ E vremea lor. A elefanţilor guvernamentali/ şi a vulpilor cu două ieşiri…/…/ E vremea curcilor… E vremea cârtiţelor…, a şobolanilor…” (Din oraşul de fier – Lepre şi sfinţi, de V. Diaconu).
Ei au afinităţi evidente, atât în poezia protestatară, cât şi în cea erotică, având „la bază” lectura în cheie proprie a Cântării cântărilor: „Spre ascunsele tale cămări/ Trec zilnic corăbii cu mirodenii”; „Noaptea aurăriile tale/ luminează alte adîncuri/ Multe aş putea să aflu acolo/ dar prea puţine sunt trecătorile/ care mi se dezvăluie” (D.V.). „Lolita cireşelor a luat puterea în regat,/ cum îşi aruncă victorioasă rochia de stele prin noaptea odăii”; „Tu îmi aduci noaptea în pumni./ Nici nu mai ştiu dacă apa cea vie/ am băut-o din Sfânta Scriptură sau din mâinile tale” (V.D.). „Am trecut de o viaţă pe lîngă acest paradis,/ încît cu urechea lipită de vrăjitele trunchiuri/ Auzirăm vocea copilăriei”; „Şi-am priceput atunci cît de săraci rămîneam/ Dacă nu ne ieşea în cale femeia cu piersici” (D.V.). Ca în poemul-manifest Daţi ordin să înflorească magnolia, în Fluturii albaştri, Virgil Diaconu denunţă abuzurile, imixtiunile autorităţilor – de orice fel: „Şi fluturii vor fi liberi să zboare în piaţa cea mare,/ unde primarul îşi împarte minciunile şi sarmalele electorale./ Gardienii îi vor lăsa să zboare în voie şi chiar să apară/ la ştirile de seară…” (Generaţia mea îşi mai aminteşte de profundul mesaj sufletesc din filmul intitulat chiar aşa: Fluturii sunt liberi). „Dintr-o străveche ramură căzând”, poeţii noştri din Ordinul Melancoliei fac parte din rasa rară a cântăreţilor corăbieri ai anticei Elade.
… Şi maratonul acesta al paralelismelor ar putea continua, cu un plus de merit pentru Virgil Diaconu, care „persistă” în acea nebunie fastă a Poeziei dintotdeauna, luând în răspăr grupări, mişcări şi curente de strictă actualitate.
Cetatea Ciulin
Adâncindu-te în lectura cărţii descoperi alte şi alte „motive poetice” şi teme recurente; alte şi alte sugestii-simbol te privesc din spatele paginii albe: Ceasul din Turn (sau turnul cu ceas – turla pe care poetul o poartă pe umeri), întunericul, hârcile, fiara Tristeţe (singurătatea), aşteptarea deznodământului final, prietenul plecat („apus”). În poemul Icar („jefuit de aripi”), poetul ia parte la cina umbrelor, în casa morţii, sau se simte mereu părăsit în propria casă/castel. Alte motive: lespedea pietrei, transmutaţia alchimică (Piatra filosofală) ş.a.
Dacă o întreagă generaţie „caragializează” – iată-l pe V.D. sadovenizând. Întâlneşti în poezia sa toată pădurea cu insectele, gâzele şi animalele ei mărunte, „Sora albină”, sora furnică, sturzul şi bufniţa, mierla, privighetoarea şi ciocârlia (exegeţii au remarcat înaintea noastră franciscanismul autorului: G. Grigurcu). Întâlnim într-un poem (Cetatea Ciulin) chiar podul din pânză de păianjen, cel din Călin. File din poveste. Totul clădit pe metaforă! (Ne ferim de metaforă ca dracul de tămâie, dar uităm că metafora a instituit poezia. Metaforă care, în armurile florii, cu zale din gâze luptă în poezia lui V.D. cu monştrii sexismului, minimalismului, mizerabilismului…) În poetica lui V.D., lumina este angajată în luptă deschisă cu întunericul, ca în dualismul zoroastric persan. Ea este conţinutul care conţine: „Ea este dezvelită chiar de trupul ei./ O femeie în care cobori seară de seară./…/ Desigur eu vorbesc/ din îmbrăţişarea trandafirului negru” (Trandafir negru).
În ceea ce priveşte sentimentul religios, V. Diaconu nu este dintre aceia care prind muşte cu ceaslovul în orele de religie – el şi-a uitat degetele şi sufletul răsfirate printre paginile de lumină şi miere ale Scripturii: „La început am locuit în floarea de cireş./ Nu am stat prea multă vreme acolo, desigur,/ pentru că abia dacă mai aveam loc de gălăgia albinelor/ care în fiecare zi citeau cu voce tare Scriptura./ Sfânta Scriptură a florii de cireş” (Perspectivă); „Bătăile inimii: alfabetul neliniştii./ Scriptura care te poartă prin lume./ Necitita Scriptură! (Golgota); „Şi dacă Domnul nu mi-ar fi legat/ mâinile şi duhul în Sfânta Scriptură”(Electorală).
Coleg de cameră cu Dumnezeu, poetul se împărtăşeşte cu Preaînaltul din aceeaşi bucată de pâine, din aceeaşi cană cu vin (simboluri ale euharistiei), dar şi din lumina făcută cuvânt: „Doamne, eşti atât de aproape/ că împart cu tine lumina şi vinul;/ rupem dintr-o singură pâine./ Şi în deşert îţi dau să bei din cana mea cu apă.”(Sufletul). De fapt, poetul îşi pune mai mereu sufletul pe hârtie, adept al Dumnezeirii şi al unei sincerităţi dezarmante: „Dacă vrei, mă poţi citi în clinchetul vrăbiilor./ Dacă vrei, te poţi întâlni cu mine prin cuiburi” (idem); „Copilăria, desigur, mă strigă din cuiburi./ Ea îmi pune aripi; ea mă îmbracă în vrăbii de sus până jos” (Pădurea); „Eu nici nu sunt altceva decât o învălmăşeală/ de gâze şi păsări, de şopârle şi ierburi…” (Insulă). Poetul atacă prozaismul realităţii („noroiul greu al prozei”) cu armele „grele” ale metaforei, de care cei mai mulţi s-au scuturat de mult. „O mie de cărări mă aşteaptă în fiecare dimineaţă la uşă./ Şi eu trebuie să aleg între hora stelelor şi cântecul sturzului,/ între flacăra trandafirului şi sărutul prinţesei. Cum să aleg? (Muntele).
În oraşul mai marilor zilei, care „surâd tricolor”, în oraşul „dus la groapă de retorica puterii”, poetul convorbeşte cu sturzul, perceput ca spirit al pădurii/naturii: „Dar de ce îţi spun eu ţie toate astea, sturzule?/ Tocmai ţie, care nici nu ai vreme de cele lumeşti. Care/ ai descoperit cu un ciripit înaintea mea toate cărţile sfinte;/ şi glezna Domnului foşnind printre ierburi.” (Oraşul). „Copilăria era o mare şi secretă familie./ Cot la cot cu sora albină,/ în ceasloavele florilor cugetam faguri” (Familia). „Acuzatul” franciscanism al autorului, cuplat cu un misticism „panTEISTIC, este iarăşi o componentă fundamentală: „ – Să intre! – le strig străjilor,/ şi toate făpturile Domnului îşi află locul în mine;/ în celulele mele. Femei de umbră ţâşnesc printre ierburi,/ lumina trandafirului urcă muntele/ Până şi Domnul se întoarce acasă”; „În fiecare zi o armată de vrăbii îmi deschide fereastra… Dimineaţa, prinţesa aceasta de cartier…,/ prinţesa cu capul plin de vrăbii,/ care mă plesneşte peste ochi cu palmele ei luminoase/ şi mă umple de cântec” (Dimineaţa)… „Da, prin celulele mele curge lumea,/ cu pădure cu tot, cu vrăbii cu tot”… Dar ar însemna să umplem toate paginile cronicii cu astfel de dovezi minunat strunite…, aşa că ne oprim aici.
Circul nostru vă prezintă…
„Circul nostru vă prezintă” (titlul unui roman contemporan) farsa electorală – aşa ar trebui să se cheme secţiunea „social-politică” a poeziei lui V. Diaconu. Nu scăpăm nicicum de ciuma roşie, ar vrea să zică poetul – cea care ne mănâncă tot sângele din vene, până la ultima globulă (roşie!). Aceste poeme reprezintă în fapt o singură fabulă hohotitoare, dar care hohoteşte când de râs, când de plâns. În poezia Secol, tânărul soldat globalizat se întoarce de pe front (Irak, Iran, Afganistan…) în „haina de lemn a gloriei”, adunând lumea la un parastas tricolor, la care participă lebede de palat, bordeline, hiene propagandistice – ţipari alunecoşi şi lipitori ale tinerei generaţii de patrioţi democraţi, Tânăra Coaliţie… În poem se oficiază „tăierea panglicii în cimitirul politic”, iar Adevărul e mai întâi exilat, apoi îngropat. Sfânta treime a democraturii cade în dizgraţie: „Numai tu ai ales străzile. Numai tu ai ales/ să salvezi această familie căzută în dizgraţie: Adevărul, Revolta, Visul” (tatăl – mama – copilul, am putea spune). Poezia politică a lui V.D. descinde din Satira III eminesciană – după cum se intitula poemul în ediţia Poesii din 1884).
Orbiţi de lirismul „excesiv” al poemelor (poetul îmi pune farurile în ochi, iar eu, cititorul devin atunci mica jivină paralizată şi ghemuită-ntre roţi!) riscăm însă să eludăm componenta postmodernă a poemelor lui Virgil; ea rămâne între limitele benefice ale bunului simţ. Dacă uzina de poezie „Adrian Păunescu” (să zicem) fabrica produse de serie – unele chiar reuşite! –, V.D. îşi „forjează” poemele ca pe nişte produse de sticlărie, porţelanuri, orfevrerii şi faianţe în atelierul propriu, vecin cu fabrica de vise a Bunului Dumnezeu: „În fiecare zi o armată de vrăbii îmi deschide fereastra,/ joacă şotronul pe masa mea, printre manuscrise.”(Dimineaţa); „Deşi, cum am fost întotdeauna o scriere cu celule şi nervi,/ un manuscris în întunericul lumii…”(Vizita); „- Să intre! – le strig străjilor mele,/ şi le primesc pe toate în inima mea, în scriptorium…” (Acasă); „Cât despre Dumnezeul pe care-l aştept,/ el este într-o altă poveste: poate în florile de cireş,/ poate în cântecul sturzului” (Singur sub aripi); „Însuşi Domnul a trecut, în răcoarea dimineţii,/ pe la mine. El, care a fost întotdeauna independent/ şi nu s-a amestecat în niciun partid,/ va fi acum de partea florii de cireş” (Electorală). „ – Fiecare cu treburile lui, i-am spus, preocupat să scriu/ cu toate florile de cireş şi cu vrăbiile lumea./ Lumea, acest Laudatio Domini” (Laudatio Domini). Date pe mâinile experţilor (guvizilor) guvernamentali, visele sunt ciuntite şi cenzurate, „date în urmărire generală”: „Visele mele vor fi reciclate./ Din ele, experţii guvernamentali vor obţine/ vise legate la ochi şi cusute la gură” (Reciclarea viselor). Iar pentru că ţara este în criză, nici curcubeul nu mai are voie să dea buzna pe cer cu de la sine putere, „neprogramat şi cu acte în regulă”.
Cartierul singurătăţii. Un Tratat de singurătate
Odată aduse la zi „vechile (lui) tratate cu vrăbiile”, Poetul (ca şi soldatul…) face un jurământ de fidelitate naturii şi singurătăţii proprii: „Cel mai singur am fost când,/ în faţa mea, a murit un copac.” (Singur). E ţara în care gracila, imponderabila sulfină ţine loc de simbol existenţial: „Ştiam că Domnul îngroapă vrăbiile în ramuri/ ca să încolţească la primăvară./ Ştiam că liedul pe care îl cântă sturzul/ este sufletul lui Iov, după ce şi-a pierdut fiii.” (Copilăria, neînvinsa copilărie). „Eşuat pe acest ţărm, printre şobolani şi barbari./ Cineva aruncă trandafirii cu faţa-n ţărână,/ frânge gleznele sulfinei./ Tocmai ale sulfinei/ care de îndrăgostită ce este mi-a citit din versurile ei/ şi m-a ridicat, într-o noapte, la cer…” (Eşuat pe acest ţărm, care consună perfect rezonant cu unele piese din veronianul Zodia măslinului). Sub pielea poemului se simte prea adesea singurătatea alergătorului de cursă lungă: „Singur sub aripi,/ în această insulă unde văd soarele în fiecare zi./…/ Singurii oameni care trec pe aici sunt copacii./…/ Pietrele pe care le-am auzit vorbind între ele/ m-au ţinut treaz toată noaptea.”(Insulă). „Între fotoliu şi pat – pânza de păianjen a singurătăţii. Nici un suflet nu bântuie odaia, nici o vedenie!/…/şi o las cu vedeniile şi cu duhurile ei singură,/ într-o singurătate mai mare ca lumea” (Casa în care am iubit). Un poem se cheamă Tratat de singurătate, un altul După singurătate. Majoritatea exegeţilor observă de altfel singurătatea absolută în care se scaldă poetul, singurătatea ca monedă forte şi destin creator. „Şi guzganii imperiului vor stabili din nou ordinea/ în cartierul singurătăţii, în cartierul florii de cireş” (America); „Nu mai cuprinzi lucrurile, măsori singurătatea./ Între fotoliu şi pat, singurătatea” (Apariţii); „singurătatea încă îşi mai face cu mine de cap/ prin tavernele nopţii” (Absolutul). Repetiţia, în poietica virgiliană are un efect asemănător celui din poezia ritualică evreiască, aşa-zisul paralelism frazeologic, sintetic sau sinonimic (conf. Valeriu Anania, Introducere la Psalmi, în celebra sa ediţie a Septuagintei). Poezia ebraică nu se întemeia pe ceea ce numim noi astăzi prozodie, ci pe un „sistem tonal derutant, imposibil de sesizat prin semne grafice, care se transmitea pe cale oral-auditivă”. Dar pe această cale, regresând, ne îndreptăm tocmai spre izvoarele Poeziei, ale rostirii, când Vocea lua Cuvântul, iar acesta propaga în univers undele Gândirii.
Aruncând eu o privire la secţiunea de referinţe critice (şi distrându-mă să văd criticii serioşi cum „se spionează” reciproc, trăgând unul la altul cu coada ochiului), m-am bucurat să văd că ei cad de acord în cele mai multe – şi importante – lucruri: Dacă m-ar întreba cineva, aş fi şi eu de părere că Virgil Diaconu merită un loc mai sus în tabelul elementelor poetice. (Ca mulţi alţi confraţi, am fost confiscat şi eu de acest tur de forţă, de regalul acesta de poezie).
…Clasică şi modernă, metafizică şi mundană, apodictică şi gracilă, confesiv-parabolică, poezia aceasta „te ia pe sus”, ca un cosmic (liric) diluviu. Protestatară – deci agitată –, iar pe următoarea pagină calmă, depresurizată, densă, apoi „rarefiată” (locuitoare a înălţimilor), colocvială, dar şi intens oraculară, directă şi apoi imediat ocolitoare şi ambiguă, patriotică şi antiglobalizantă, poezia lui Virgil Diaconu pare o cronică a stărilor de spirit. Laic şi ascetic în acelaşi timp, făcând „naveta” de la sacru la profan (un „mistic profan”, aşadar), poetul scrie un manual de educaţie politică şi, în acelaşi timp, de politici textuale, care s-ar putea intitula „Anatomia şi fiziologia Balaurului”… Protestatar „cu sânii goi” – vezi cele trei graţii care demonstrează în faţa catedralelor ucrainene şi ruseşti împotriva „ţarului” Putin! –, sexist angelic şi pudic (elogiind „piersica dintre pulpe”, poetului nostru „îi cade la pat o rază…), V.D. este un combatant pe frontul albinelor şi furnicilor care, prin invazia lor pot ucide Fiara; cu armele luminii, cele Scripturale, taie capul Leviatanului. Mişcat de iubirea divină, Agape, de misterul marii Creaţii, poetul se lasă atins şi de fiorul mundan al iubirii terestre. Sechestrat în scriptoriu (autorecluziune), el iese totuşi în stradă, învăluit în faldurile Revoltei. V. Diaconu a „(re)întinerit expresia artistică” a poeziei contemporane – cum se exprimă un critic tânăr – el redescoperă echilibrul simplităţii. Fără să forţeze nota prin expresii neortodoxe, şocante, el lărgeşte şi extrapolează limitele lumii printr-un calm revoluţionar de factură romantică. Din poem se aude răsunând, când o trâmbiţă (glas apocaliptic), când uguitul unei păsări. Actul pritocirii (decantarea vinului bun prin mutare dintr-un vas în altul, transvazarea) nu îi este străin poetului nostru, iar rezultatele sunt surprinzătoare. „Autorul mânuieşte cu dibăcie actul poetic”, spune o exegetă – iar noi răspundem aferim! Mai ales că tinerii – şi mai puţin tineri! – scriitori de azi mânuiesc cu dibăcie (doar) actul sexual şi-l transcriu cu minuţie în pagină, livrându-l drept poezie. Probând un calm al valorilor care nu ţine de temperament (acesta poate fi exploziv, chiar vulcanic), V.D. este în profunzimile sufletului un hipersensibil, poate chiar un timid. Şi se binecunoaşte că, la rigoare, timiditatea poate deveni agresivă.
… Nu ştiu, domnilor juraţi, dacă mai ştiţi cum se acordă astăzi un premiu pentru pădure, greieri şi ierburi, pentru vrăbii şi pentru furnici, cinteze, privighetori, mierle şi sturzi – pentru natura întreagă. De fapt, vreau să spun că nimeni nu „m-a pus” să scriu (eu mă şi mobilizez greu când e vorba de critică literară), autorul însuşi nu are habar, nici nu visează că eu robotesc la această oră târzie la un text care îl vizează chiar pe el şi poezia sa. Dar am impresia că acest SECOL ar trebui bine cotat la bursa de valori literare, bine citit/citat şi apreciat.
* Virgil Diaconu, SECOL, Editura Valman, Râmnicu Sărat, 2011
