Spații culturale nr. 21 (11)
Petrache PLOPEANU
Scriitorul și fotografia sa la tinerețe:
despre Gheorghe Andrei Neagu între Arme și lopeți
Cartea Arme și lopeți, apărută pentru întâia dată în 1995 la Editura Zedax, aceeași editură reeditându-i și ediția de față, nu poate fi analizată și nu poate suporta o critică firească din partea celor care nu au „făcut armata” și, mai ales, a acelora care nu au făcut armata în acei ani. Prin jocul sorții și al unei diferențe de ani nu prea mare între autorul acestui articol și Gheorghe Andrei Neagu, am început serviciul militar în 1978 și l-am încheiat în 1981, deci cam în aceeași perioadă.
Întotdeauna am lecturat cu mare plăcere cărțile despre soldați: în copilărie am devorat, pentru a redescoperi apoi la vârsta adultului, Peripețiile bravului soldat Svejk cartea lui Jaroslaw Hasek, care a reprezentat pentru mine etalonul cărților despre soldați. Am citit, desigur, seriile lungi ale lui Sven Hasel, alte cărți de război, dar ca Peripețiile… nu a fost nici una dintre ele.
Arme și lopeți face parte din categoria cărților despre soldați, despre armată, dar nu are nimic amuzant în ea sau autorul nu a pus accentul pe această soluție, cu toate că momente încărcate cu un comic spontan găsim în fiecare capitol. Nici nu ar fi putut să fie altfel, din moment ce întreaga societate românească începuse să oscileze între tragic și comic, în acel deceniu al VIII-lea. A spune că am citit pe nerăsuflate această carte ar însemna să-i aduc un elogiu neargumentat autorului, dar chiar așa au stat lucrurile. Odată ce am luat cartea în mâini, mi-a fost imposibil să o mai las sau căutam fel de fel de pretexte pentru a relua lectura cât mai repede. M-am întrebat ce anume m-a făcut să uit că citeam o carte a unui autor român și nu a lui Jaroslaw Hasek; ce anume m-a făcut să uit că lecturam cartea unui focșănean și nu a unui autor prea titrat al U.S.R. Răspunsul a venit chiar în timp ce sfârșeam cartea: aceasta mustea de viață reală, o viață cu multiple scene perfect verosimile; personajele, scenele relatate, descrierile locurilor – Sofroceștiul, Romanul, Botoșanii, Transfăgărășanul cu punctele sale – toate au căpătat în mintea autorului, încă foarte tânăr pe atunci – cartea a bătut împreună cu Gheorghe Andrei Neagu pe la porțile editurilor încă din anul scrierii sale, în 1973, adică la puțin timp de la lăsarea la vatră, dar fără succes datorită politicii editoriale – proporțiile exacte, precise, fără hiperbolizări sau ornamente inutile.
Este lumea armatei române din acei ani, este lumea României din acei ani, pentru că trecerile de la scenele cu soldați la cele cu civili sunt bine regizate, regăsirea cititorului și acomodarea cu schimbarea ambianței și a personajelor fiind aproape instantanee.
Viața personală și aceea publică a lui Mitiță, personajul principal, își au fiecare propriile căi. Mitiță este acel tânăr care, după un eșec la examenul de admitere la facultatea de litere, conștient de valoarea sa literar-culturală, reușește să se acomodeze cu armata, dar trece prin aceleași furci caudine ca fiecare tânăr al României socialiste. Pentru un asemenea tânăr, este cu atât mai umilitor să stea alături de camarazi lipsiți de orice cultură, aroganți, violenți, alături de ofițeri mărginiți, fără nici un spirit de înțelegere față de tinerii soldați.
A fost șocant pentru mine să rememorez prin rândurile cărții prozatorului și poetului Andrei Gheorghe Neagu, propria mea experiență ca tânăr recrut și apoi ca soldat prin toate unitățile militare prin care am trecut.
Mitiță pleacă de la Sofrocești (Neamț) la București, apoi la Botoșani și, în sfârșit, pe Transfăgărășan. Eu, plec de la Racovița (Brăila) la Craiova, Turnu Severin, apoi la București, Tulcea și în sfârșit la București de unde am fost lăsat la vatră în martie 1981.
Mitiță este încorporat la o unitate operativă Divizia Tudor Vladimirescu din București, este trimis la o unitate fostă Batalion disciplinar, la Botoșani, stă puțin timp internat în spitalul militar din Iași; reîntors la Botoșani, este unul dintre privilegiații comandantului, pleacă apoi, dintr-un avânt de moment, topograf pe Transfăgărășan. Eu: încorporat la o unitate operativă la Craiova, merg la o altă unitate operativă la Turnu Severin, la școala de caporali de transmisiuni. Revin pentru scurt timp la spitalul militar din Craiova, pentru o banală operație de apendicită. De la Turnu Severin, fac eforturi să obțin mai multe permisii, cerând timp să mă pregătesc pentru Școala militară. Revin la Craiova, mă răzgândesc, nu mai vreau Școală militară, plec la „munci” la București, apoi la Tulcea, pentru instruirea recruților încorporați direct la unități de acest fel, „la dilibau”: suspecți, foști infractori, unguri; rămân pentru a forma și caporalii dintre ei, plec înapoi la București la aceeași unitate ca mai înainte.
Mitiță este îndrăgostit de Dana, care, abandonându-și liceul – pretextul ar fi chiar el – încearcă să-și găsească de muncă în capitală, trecând prin patul ei cu diferiți indivizi, mai copți sau mai tineri. El vine în București, dar ceva îl îndeamnă să facă ceva pentru a se îndepărta de iubita sa/fosta sa iubită (?) Eu, îndrăgostit de Genia, o educatoare mai mare cu un an ca mine, fac pe dracu’n patru ca să fiu cât mai aproape de București sau chiar în București, dar, când, în sfârșit, reușesc să vin aici, îmi dau seama că lucrurile nu stau cum aș vrea eu, Genia și părinții ei sunt dezamăgiți că am renunțat la Școala militară… și plec.
…Nu am interpolat scene din viața mea cu un alt scop decât cu acela de a argumenta această idee: în fiecare epocă, viețile oamenilor tind să conveargă. Tinerii României deceniului VIII nu aveau prea multe opțiuni, mai ales după absolvirea liceului, care, printre altele mai era și teoretic și după un eșec la examenul de admitere la o facultate umanistă. Serviciul militar, care urma, părea să fie tras la indigo – atunci nu aveam copiatoare sau computere personale! – unitățile militare operative sau, de la început, cele pentru „dilibau”. Perioada de instrucție după care urma, fie interminabila pază la diferite depozite, fie trimiterea la munci. În construcții, în mină sau în agricultură.
Nici Mitiță nu a scăpat de această cale „trasată” de farul călăuzitor al societății comuniste. Dar Mitiță nu se plânge de regim decât într-un mod indirect. În ceea ce gândește, în ceea ce spune, nu sunt critici distrugătoare la adresa regimului. Cartea nu se transformă, de aceea, într-un material didactic pentru uzul C.N.S.A.S. sau al elevilor din anii deceniilor postdecembriste, ci rămâne acolo unde trebuie să fie. Ea este romanul soldatului român din perioada comunistă, soldat care, știind mai multe decât acei caporali aproape analfabeți de tipul lui Ignea, sau decât acei ofițeri dezinteresați, de tipul locotenentului Ionescu, nu aruncă greutatea deziluziilor sale cazone asupra societății, ci îi vede pe aceia care, ca indivizi și nu ca exponenți ai unei ideologii, se poartă precum „capo” de la Auschwitz sau ca studenții de la seral. Mitiță înțelege că, dincolo de regim, sunt oamenii care pot atenua absurdul, redundanța și ineficiența acestuia, dar și oamenii care le pot spori, până la nivelul letal.
Arme și lopeți este o carte a singurătății, o carte a trangresiunii legăturii dintre om ca ființă în sine și omul ca ființă colectivă. Lumea lui Mitiță este la început aceea a satului său, Sofrocești, dar, treptat, această lume, descrisă în numeroase pagini dedicate părinților lui, Virginia și Andrei Șoican, care participă la diferite momente și evenimente ale obștii, este tot mai îndepărtată. Ea rămâne în substraturile conștiinței sale mai mult ca o umbră, unde-și odihnește gândurile, când altundeva nu mai este cu putință. Mitiță este un singuratic, dar nu unul ipohondru, unul care să se înstrăineze. El este unul pentru sine în gândurile sale și unul pentru ceilalți atunci când munca îl îndeamnă să fie alături de ceilalți, știe să traseze – era topometru, chiar dacă se dă drept topograf! – o linie clară între sinele său, care trebuie apărat de intruziunile ploilor vremii sale și ceilalți, apropiați sau camarazi. Este un căutător al ordinii și al onestității. Gândurile sale nu-i acoperă faptele, de aceea, știind aceasta, preferă să nu acționeze într-un fel care i-ar fi putut periclita siguranța interioară. Lumea lui Mitiță devine treptat aceea a României deceniului VIII, la începuturile sale încă păstrând multiple valențe ale liberalizării din perioada 1968-1971.
Și este o lume pe care autorul Andrei Gheorghe Neagu o retrăiește de fiecare dată când un nou cititor ia în mâini cartea sa și o lecturează, indiferent la influențele mediatice care încearcă să creeze imaginea unui coșmar pentru ceea ce a fost înainte de 1989, uitând toți acei jurnaliști, realizatori de televiziune, că acea perioadă a fost perioada tinereții multor oameni, iar tinerețea are spiritul său de aventură și de iertare. Și eu am fost unul dintre lectorii aceia; m-am trezit la un moment dat emoționat de trezirea tuturor acestor amintiri pe care le credeam uitate. Iar dacă această carte nu ar fi una mare, aș fi simțit cu siguranță contrafacerea ei, aș fi simțit și aș fi căutat nod în papura compoziției, structurii, personajelor, scriiturii… Dar e o carte mare, a unui scriitor important al României actuale!
Artemiza – Delia Asănache
Izbânzi și eșecuri ale „generației existențialiste”
Generația ’27 a revenit în centrul atenției contemporaneității după anul 1989, când tinerii intelectuali de valoare din perioada interbelică încep să fie redescoperiți și republicați. Scrierile lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu și Constantin Noica sunt adevărate revelații pentru cititorul anilor ’90, proaspăt eliberat de sub un regim totalitar. Studiile și cercetările ulterioare, care s-au extins de la operele propriu-zise ale acestor autori către contextul social-politic al anilor ’30, au scos în evidență afilierea lor la mișcarea legionară, afiliere pentru care au fost, fără întârziere, judecați, mai ales că „inculpații” au încercat, în general, să treacă sub tăcere episodul. Supranumiți de specialiști și ca generația criterionistă (de la grupul și revista Criterion) sau generația trăiristă, existențialistă (de la accentul pe care membrii ei îl pun pe experiența directă), sintagme mai puțin cunoscute publicului larg, reprezentanții acestei generații și-au câștigat un loc aparte atât în cultura română, cât și în cea universală, în ciuda orientărilor lor politice din tinerețe.
Cel care vorbește primul despre direcțiile în care ar trebui să se îndrepte generația tânără este Mircea Eliade. Intinerariu spiritual, apărut în 1927, poate fi considerat manifestul generației, iar autorul lui – „șeful” generației. Considerând că prin realizarea României Mari idealul înaintașilor a fost îndeplinit, tinerii de acum sunt disponibili și pentru alte idealuri decât cele istorice: „…ideologia generației războiului nu mai era valabilă. Noi, «generația tânără», trebuia să ne găsim rosturile noastre. Dar, spre deosebire de înaintașii noștri, care se născuseră și trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut la îndemână. Eram liberi, disponibili pentru tot felul de «experiențe». (…) Eram prima generație românească necondiționată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat” (Eliade, 1990: 11). Definirea și delimitarea noii generații este făcută și de Mircea Vulcănescu: „Suntem din generația acelora care au gravitat în timpul marelui război în jurul clasei a patra secundară. Culturalicește, suntem a doua generație după război. Între 1916 și noi mai e o generație. E generația lui Lucian Blaga. Gândirea e curierul cultural al acestei generații care ne precede imediat” (Vulcănescu, 2003: 78). Era nevoie, deci, de găsirea și definirea unor noi idealuri. „Având totul de-nceput, ne trebuie plan și criteriu de verificare a materialului”, scrie Mircea Vulcănescu (Idem: 81). În opinia sa, tânăra generație e caracterizată prin sete de cunoaștere, autenticitatea trăirii, spiritualitate și tensiune dramatică și criza trăită în comun de toți cei care au în 1927 vârste cuprinse între 20 și 28 de ani.
Mircea Eliade își dorește ca în rândurile tinerei generații să primeze spiritualul și susține revizuirea tuturor valorilor acceptate fără controlul trăirii directe, militând pentru trăirea efectivă a valorilor grupului: „De aceea căutăm și sorbim experiențele pe care vremea și dibuirile sufletului ni le aruncă în față. De ce să ne ferim de experiențe, chiar de cele rău famate? Ele excită sufletul, îl precipită în situații și atitudini inedite, îl fecundează cu germeni rari, îl nuanțează cu tente exotice. Să nu ne fie teamă că ne vor destrăma sufletul, sau îl vor stăpâni. Experiențele îmbogățesc conștiința, dar nu-i cuprind niciodată libertatea” (Eliade, 1990, I: 36). Pornind de la ideea că avem o cultură marginalizată și temându-se de provincialism, Eliade vrea că generația timpului său să scoată cultura română din inerțiile răsăritene. Pentru eliberarea energiilor mistice ale conaționalilor, el propune îndepărtarea de raționalismul lui Titu Maiorescu și de zeflemeaua lui I. L. Caragiale. Eliade susține primatul spiritualului în raport cu politicul până în anii `35 – `36, dar începând de acum, el nu mai este atât de ostil intervenției intelectualilor în politică. În concepția sa, lupta politică presupune instaurarea unei noi ierarhii, noțiune care o presupune pe cea de valoare. Cum valoarea presupune forță creatoare, deci spirit, atunci politicul se ridică și el în plan spiritual: „Primatul politic presupune lupta pentru o nouă ordine socială și pentru instaurarea unei noi ierarhii. Dar, oricât de abil ați suci și ați răsuci definiția «primatului politic», vă loviți de noțiunea de ierarhie; noțiune care o presupune pe cea de valoare. Orice nouă ordine socială, orice nouă creație statală – nu se poate clădi decât pe noțiunea de valoare. Și trebuie să recunoașteți că «valoarea» presupune forță creatoare; că este, deci, un criteriu spiritual, iar nu unul politic”. (Eliade, 1990, II: 140).
Astfel, considerând că face creație strict spirituală, Eliade începe să se implice în politică, apropiindu-se de Mișcarea Legionară. În perioada 1937 – 1938, el sprijină în mod fățiș Legiunea. Apropierea lui de o mișcare politică extremistă, antidemocratică, a fost facilitată, pe de o parte, de filosofia sa existențialistă, de valorificarea experiențelor de orice fel: „Fiecare nouă experiență îi dăruiește (personalității umane – n.n.) o nouă gimnastică, o nouă viziune și noi valori. Chiar o experiență absurdă, cum ar părea alchimia. Sau una riscantă: magia. Sau una compromițătoare: umanitarismul. Sau futurismul, cubismul, sinoismul, antisemitismul” (Eliade, 1990, I : 37). Pe de altă parte, aderarea lui Eliade la Mișcarea Legionară, se justifică prin interesul pe care acesta îl manifestă față de spiritualitate, ruralitate, arhaitate, religie etc. Având aceste preocupări, el a fost atras aproape automat de mistica arhaică a Legiunii, de ideile promovate de Corneliu Zelea Codreanu: creștinismul, omul nou, națiunea, elita de merit, jertfa etc. În alte condiții, e mai mult decât posibil că Eliade, un savant tolerant, deschis către alte culturi, religii și popoare, nu s-ar fi declarat simpatizantul mișcării.
Teoria trăirii autentice se face simțită și în operele lui Eliade. Literatura lui se revendică din estetica autenticității. El este primul scriitor care introduce la noi o problematică de tip existențialist, propunând soluții mai puțin întâlnite pentru criza de valori pe care o trăiește tânăra generație: exotism, revoltă, experiența tragicului (în volumele Huliganii, Întoarcerea din rai). O viziune proprie are, de asemenea, în legătură cu literatura fantastică: faptele au loc la lumina zilei, de cele mai multe ori în spațiul bucureștean, un adevărat centru inițiatic, iar accentul cade pe relația dintre sacru și profan, într-o îmbinare de simboluri folclorice și indice. Magicul, miticul, fabulosul se ascund în spatele textului aproape la fiecare frază, transmițând un mesaj latent, ce nu poate fi decriptat decât de cei inițiați (La țigănci, Pe strada Mântuleasa etc.). Prin teme precum existența individului ca o serie de probe inițiatice, ambivalența oricărui eveniment, dialectica sacrului și a profanului, Eliade regenerează narațiunea de tip mitic, dându-i o notă de mare originalitate. Totodată, el este cel care creează la noi un tip nou de roman – romanul indirect, prin opera Șantier: „Am numit acest caiet „roman indirect” nu atât pentru necesități editoriale, cât pentru a exprima mai precis caracterul indirect al epicei pe care îl cuprinde. „Indirect” deoarece toate pornesc de la mine, de la voința mea de a cunoaște, păstra sau respinge oamenii. Am îndrăznit, totuși, să-l numesc roman pentru că, folosindu-mă de paranteze, am adăugat amănunte, precizări și împliniri pe care textul original nu simțea nevoia de a le avea. Și este cu atât mai sigur „roman” cu cât acel care își înseamnă întâmplări și prefaceri sufletești le face mai spontan, mai nesofisticat” (Eliade, 1991: 11). Pe lângă o opera literară însemnată, Eliade lasă în urmă și o impresionantă operă științifică, prin lucrările sale despre istoria religiilor, filosofie, indianism, practicile yoga, alchimie, budism, civilizațiile Orientului etc.
Urmând principiile lui Eliade, criterioniștii pun accentul pe experiență și pe filozofia trăirii. Membrii noii generații se separă de filozofia de școală, neagă totul, vor să schimbe totul, au un discurs fastuos, „irațional”, teribilist, delirant, menit să atragă atenția. Unul dintre tinerii care vor să epateze, să desființeze valorile deja consacrate este Eugen Ionescu. El vrea să instaureze, prin volumul Nu (1934), un nou climat critic și o nouă formă de analiză literară. Contestând operele lui Tudor Arghezi, Ion Barbu și Camil Petrescu, iar apoi contrazicându-se cu vervă, inteligență și imaginație, Eugen Ionescu scrie o carte nonconformistă, foarte originală. Dincolo de critica negativă și de aprecierile pozitive care îi urmează, eseul lui Ionescu are în substrat și un alt mesaj: „este un jurnal al unei crize spirituale și morale, un discurs al neliniștii” (Simion, 2000: 71), al cărui obiect devine existența și micimea ființei umane în fața necuprinsului. Autorul însuși mărturisește în cuvântul înainte al ediției franceze din 1986 că textul are și un mesaj mai profund, menționând că a continuat să scrie și să vorbească despre aceste probleme toată viața: „Alături de stângăcii și de câteva incoerențe, ceea ce am spus atunci, în afirmațiile cele mai profunde, mai spirituale, am continuat să spun și să scriu pe tot parcursul vieții mele” (Ionescu, 1991: 7).
Neantul, crearea universului fără participarea umană îi provocă viitorului dramaturg un sentiment de neliniște: „Nici o lege nu vă garantează liniștea, în afară de obișnuință, de trecut. Dar ce obicinuință, ce trecut aveți luminat îndărătul dv. decât o existență, decât memoria istorică a două, trei sau patru mii de ani, decât memoria geologică a câtorva sute de milioane de ani? Ce însemnează acest ieri, acest azi, de câteva sute de milioane de ani? (…) Dacă aș fi asistat la facerea lumii, as și un om cu totul liniștit azi. Dar așa, îmi pot cădea toate în cap, în orice clipă. (…) Doamne, Doamne, ajută-mă, sunt foarte nefericit, îmi vine și mie să strig ca o amurează abandonată” (Ionescu, 1991: 198). Nemulțumit de cultura română, pe care o consideră marginală, el vrea să se lepede de ea și să joace un rol în cultura mare, europeană, vrea să fie francez: „Vă declar că mă jenează incomensurabil faptul că sunt condamnat să rămân o rudă săracă a intelectualității europene” (idem: 197). Neavând încredere în valorile școlii românești, Ionescu recomandă scriitorilor români să renunțe la autohtonism și să adere la literatura franceză. Ceea ce va face chiar el mai târziu (1938), devenind membru al Academiei franceze. Prin piesele sale de teatru scrise începând cu 1950 (câteva exemple: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele, Rinocerii, Regele moare), Eugen Ionescu va fi unul dintre promotorii teatrului absurdului, ajungând un nume de referință în istoria dramaturgiei mondiale, alături de Samuel Beckett, Jean Genet, Harold Pinter, Tom Stoppard, Friedrich Dürrenmatt, Fernando Arrabal și alții. Deși a fost și el unul dintre tinerii furioși ai vremii, după cum singur mărturisește la apariția în franceză a volumului Nu, el nu a căzut în mrejele politicului, fiind preocupat să surprindă și să redea partea absurdă a lumii. Într-o scrisoare adresată scriitorului Mihail Sebastian, el își acuză colegii de generație pentru devierea înspre dreapta, recunoscând că a fost fascist.
O viziune asemănătoare cu aceea a lui Eugen Ionescu asupra culturii române are și Emil Cioran. În Schimbarea la față a României (1936), el declară că s-a născut într-o cultură fără viitor, minoră. Cioran crede că numai în afara granițelor tării se poate împlini, vorbind de rușinea de a fi român. El nu acceptă nici parlamentarismul, nici democrația și preferă o dictatură populară, dar nu este adeptul comunismului. Studentul din Rășinari este ostil oricărui element normativ, punând accentul pe spontaneitate, idee îmbrățișată de toată generația criterionistă. Omul lui Cioran este un animal ratat, o ființă zadarnică, un produs al eșecului, în timp ce pentru Eliade, omul este un purtător de mituri, o ființă culturală. Cioran propune renunțarea la creștinism, la morala creștină țărănească, idee combătută de Petre Țuțea, care spune că o bătrână credincioasă de la țară este mai înțeleaptă decât filosoful Immanuel Kant. Tânărul de 25 de ani visează o Românie imperialistă, o forță, o țară industrializată, fără țărani, plină de muncitori energici. Este Cioran un profet? Se pare că da, având în vedere ce s-a întâmplat după 1947. El neagă tradiția, își dorește ca țara să iasă din inerție, iar singura modalitate prin care crede că se poate înfăptui acest lucru este printr-un regim totalitar. Aceste idei îl apropie imediat pe Cioran de dreapta românească din anii ’30. El „vrea o nimicire (ardere) de tot pentru a fi posibilă o purificare de tot și, astfel, nașterea unui nou destin românesc. Dar când este să indice calea ieșirii din robia inerției răsăritene, profetul indică labirintul (citește: neantul) politicii. Cade și el în istorie…” (Simion, 2000: 55). Ideile lui par a fi mai mult fanteziile unui spirit avântat, furios, care viseză un destin românesc nemaipomenit. În interviurile acordate mai târziu, după emigrarea în Franța, Cioran neagă teza eliminării țăranilor, spunând chiar că are în comun cu ei aceeași filozofie a istoriei – ideologia de victimă. Totodată, se proclamă adeptul pasivității, al lenei, renunțând la teoria forței și agresivității din tinerețe. Cioran regretă că s-a aliat Mișcării legionare, punând acest fapt pe elanul nebun al tinereții. Eu una, l-am crezut.
Opțiunea modernistă, pro-industrializare îl distanțează net pe Cioran față de tradiționalismul (ruralizant, antieuropean) lui Mircea Eliade sau Mircea Vulcănescu. Acesta din urmă este de părere că un guvern cu adevărat responsabil trebuie să încurajeze dezvoltarea valorilor specific românești, ale țărănimii. Sociolog meticulos, Vulcănescu vorbește și el despre importanța elitelor spirituale în societate, dar nu critică, precum Cioran, sistemul democratic. Spre deosebire de Eliade și Cioran, Vulcănescu nu a susținut Mișcarea legionară. Om cu o vastă cultură, tolerant, el nu a fost nici xenofob, nici antisemit. Deși Eliade era considerat „șeful” generației, cel „care o legitima în adânc”, potrivit lui Noica (în „Cuvânt înainte” la Pentru o nouă spiritualitate filosofică), era Vulcănescu. El era inima grupului, susținându-i pe ceilalți (Eugen Ionescu primește premiul tinerilor scriitori (deși, inițial, îi fusese refuzat) pentru volumul Nu după ce Vulcănescu scrie un memoriu prin care îi demonstrează valoarea), ajutându-i și oferindu-le câte puțin din sufletul și din inteligența sa. El este singurul „om de sistem” al generației – a lucrat în administrația națională, deținând funcții importante în Ministerul de Finanțe. Economia, dreptul, filosofia, sociologia, teologia, etica, literatura sunt doar câteva dintre domeniile în care Vulcănescu avea cunoștințe temeinice. Bun orator și profesor (la catedra de sociologie a lui Dimitrie Gusti), el desfășoară și o activitate jurnalistică intensă, scriind în principalele publicații ale vremii, activând în diferite organizații ale vremii. Arestat în 1946, el va fi închis la Aiud, alături de alți membri de seamă ai elitei românești. Vulcănescu se îmbolnăvește după ce se culcă pe ciment ca o saltea pentru a salva un alt deținut, mai tânăr, și moare în 1952, spunând urmașilor să nu încerce să-l răzbune.
Susținerea valorilor țărănești și primatul valorilor spirituale sunt idei pe care, alături de Vulcănescu, le-a susținut și Constantin Noica. Orientarea sa este net tradiționalistă prin susținerea țărănescului și a unor elite intelectuale, conducătoare, generate din sânul țărănimii. Nu găsim nicăieri elementele moderniste, prooccidentale sau proeuropene pe care le găsim la Cioran în Schimbarea la față a României. Se întâlnește însă cu filosoful nihilist în critica adresată democrației capitaliste.
Toate aceste idei diferite, contrare, amestecate, toate aceste „programe” de salvare a României, de rupere a vechilor sisteme, de expansiune, menite să scoată țara din zona minorului și să o propulseze către universalitate, către major, coexistă și fermentează în spațiul autohton după ce au fost semănate de mentorul generației – Nae Ionescu. Personalitate admirată, dar și contestată în epocă, profesorul Nae Ionescu vine cu idei noi și îi învață pe elevii săi să refuze sistemul. Având o pregătire germană și fiind adeptul unui alt tip de filozofie, el nu le oferă studenților săi soluții, ci îndoieli. Concepțiile filozofice ale lui Nae Ionescu, o fire nonconformistă, circulă în epocă cu ușurință, iar elevii săi le acceptă sau le combat, le dezvoltă și le personalizează, polemizând, certându-se, ba chiar ponegrindu-se. „Această necontenită polemică, necontenită referire la fapte și împrejurări actuale, dădea cursurilor lui Nae Ionescu o viață deosebită, care ne atrăgea la el la curs. (…) Mai erau interesante cursurile lui Nae Ionescu și prin caracterul lor de prospețime, de lucru făcut atunci. Nae Ionescu nu își pregătea cursurile de acasă. Nu le scria. Uneori venea cu o notiță scrisă pe o carte de vizită, pe care o scotea din buzunar. Alteori venea, se așeza pe scaun, tăcea câtăva vreme, căutând parcă să organizeze mintal ce va spune, și, pe urmă, începea. Gândirea lui se constituia atunci, vie, direct în fața noastră” (Vulcănescu: 1992, 27).
Ideile lui Nae Ionescu au fost transmise de elevii săi, care i-au redactat postum cursurile după notițele pe care și le făcuseră în sală. În Cursul de metafizică, Nae Ionescu spune că statul se bazează pe o democrație coruptibilă. Parlamentarismul nu propune legi bine alcătuite, care să conducă statul către modernitate. În aceste condiții, el crede că statul trebuie condus de „cete de voinici” și că este nevoie de o reînnoire religioasă, ba chiar de un învățământ religios, pentru combaterea protestantismului și pregătirea unei renașteri mistice, a unei revoluții creștine. Spirit religios, Nae Ionescu susține că ortodoxia țărănească (idee care se regăsește la toată generația, mai puțin la Emil Cioran) ar trebui să stea la baza noului stat, unul cultural. El vrea un stat condus de biserică, deși, ulterior, condamnă amestecul bisericii în treburile politice, schimbându-și (de mai multe ori) părerile politice de-a lungul vieții. Nae Ionescu introduce teme care nu au mai fost discutate până atunci în filozofia românească (filozofia gramaticii), teme provocatoare, moderne. În opinia sa, filozofia e strâns legată de experiența fiecăruia și trebuie trăită.
Polemizând cu elevii săi, Nae Ionescu nu a reușit să închege în jurul său mințile strălucite ale acestei generații, să-i păstreze în țară, să-i unească. Fiecare a ales să meargă pe alt drum, adoptând altă viziune, propunând alte soluții pentru realizarea unei Românii culturale. Dezbaterile, punctele de vedere diferite ce coexistă în discursurile tinerilor intelectuali ai anilor ’30 fac dovada unui climat efervescent, care a dus la dezvoltarea culturii și filozofiei române. Însă ideile politice radicale ale lui Nae Ionescu (refuzul regimului democratic, încrederea în dictatură) au împins generația criterionistă într-o direcție total greșită, determinându-i pe unii dintre discipolii săi să se abandoneze unor fantasme politice pentru care sunt judecați și astăzi. Contextul social-politic interbelic european (instalarea unor regimuri politice autoritare sau dictatoriale în majoritatea țărilor europene) și contextul socio-politic al României interbelice (criza economică și politică, erodarea democrației românești) au avut și ele o influență majoră asupra tinerilor intelectuali, împingându-i către doctrina legionară. În programul generației nu a existat, la început, nicio proiecție politică, însă, treptat, mulți membri au trecut de partea mișcărilor de dreapta (Mihail Polihroniade, Petre Țuțea, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica și alții), deși nici stânga politică nu duce lipsă de reprezentanți (Petre Pandrea etc.). Au existat și tineri care au reușit să se mențină neutri (Mircea Vulcănescu) sau care au oscilat între apolitism și democrație (Petru Comarnescu, Sandu Tudor și alții). Stăpâniți de un impuls radical-revoluționar, membrii noii generații gândesc și imaginează soluții de creștere a nației române, dar fără să se pună în pielea potențialelor victime.
Din acest punct de vedere, putem vorbi de un eșec politic al generației ’27. Această generație strălucită s-a risipit, unii au fost închiși sau au murit în închisoare (Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Petre Țuțea), iar alții au plecat din țară (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu), cunoscând izbânda și având succes în mod individual. În furia tinereții, ei au avut viziunea unor lucruri extraordinare care s-au impus, mai apoi, în cultura occidentală, legate direct de numele lor: Mircea Eliade – istoria religiilor, Eugen Ionescu – teatrul absurdului, Emil Cioran – nihilismul. Deși au început ca o generație foarte puternică, criterioniștii nu au reușit să se mențină uniți.
Bibliografie
1. 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, București, Editura Humanitas, 2005.
2. Cioran, Emil – Schimbarea la față a României, București, Editura Humanitas, 1990.
3. Eliade, Mircea – Profetism românesc, I, Itinerariu spiritual, Scrisori către un provincial, Destinul culturii românești, București, Editura Roza Vânturilor, 1990.
4. Eliade, Mircea – Profetism românesc, II, România în eternitate, București, Editura Roza Vânturilor, 1990.
5. Eliade, Mircea, Șantier, Editura Rum-Irina, București, 1991.
6. Ionescu, Eugen – Nu, București, Editura Humanitas, 1991.
7. Ionescu, Nae – Tratat de Metafizică, Curs inedit, stenografiat și transcris de Dumitru Neacșu, ediție îngrijită de Marin Diaconu și Dan Zamfirescu, București, Editura Roza vânturilor, 1999.
8. Noica, Constantin – Sentimentul românesc al ființei, București, Editura Eminescu, 1978.
9. Simion, Eugen – Fragmente critice, IV, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000.
10. Vulcănescu, Mircea – De la Nae Ionescu la «Criterion», București, Editura Humanitas, 2003, ediție îngrijită de Marin Diaconu .
11. Vulcănescu, Mircea – Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, București, Editura Humanitas, 1992.
12. Vulcănescu, Mircea – Pentru o nouă spiritualitatea filosofică, Dimensiunea românească a existenței, Cuvânt înainte de Constantin Noica, București, Editura Eminescu, 1992.
