Spații culturale nr. 21 (6)
Fascinantul fenomen al dăinuirii
Rareori o lectură mi-a provocat o asemenea admiraţie şi un asemenea entuziasm nesperat ca paginile unei cărţi (unice!) semnate de o profesoară onestă, dar de o rară sensibilitate, ca Doina Dobreanu, dintr-un sat pierdut în munţii Harghitei, sat neştiut, al cărui nume îl caligrafiez azi pentru prima oară cu un respect superlativ. Subcetate, aşa se numeşte satul de unde vin paginile despre care vorbesc. Un sat din zona muntoasa a Harghitei!
Cartea doamnei Doina Dobreanu este o rememorare fără cosmetizări a locurilor şi oamenilor, a străbunicilor şi părinţilor, a propriei sale vieţi. Dar cu un talent uimitor. Cartea pare un manual de trai aspru, sever, dar frumos, o carte care trebuie citită cu bună credinţă, eliberându-ne de superstiţia că tot ce scriu dascălii de ţară este literatură periferică, demnă de o îngăduitoare condescendenţă. Nu! Cartea Surâsul amintirilor a doamnei Doina Dobreanu este proba magistrală a unui intelectual rafinat şi vivace, cu un acut spirit de observaţie şi analiză, cu o gravă putere de pătrundere a acelui fenomen inexplicabil altfel decât prin vigoare şi nobleţe: dăinuirea.
Mă simt îndemnat să exemplific prin idei şi citate aprecierile de mai sus. Imposibil. Este ca şi când aş desprinde o piatră din structura piramidei, încercând să ilustrez măreţia întregului. Piatra va rămâne ceea ce este: o piatră, o simplă piatră, dar valoarea ei stă în alcătuirea edificiului, singura care poate da seama de dimensiune, proporţie, expresivitate, grandoare, mister.
Oamenii din cartea doamnei Dobreanu răzbesc trăind o viaţă zbuciumată, plină de obidă (nici azi nu au electricitate!) dar nu sunt răi şi posaci; ei îşi asumă condiţia şi se ridică deasupra vitregiilor prin putere şi frumuseţe morală, izbutind să rămână senini, cu gesturi de o simplitate voievodală chiar şi în cele mai simple împrejurări ale vieţii şi – mai ales! – prin însuşirea de a empatiza continuu, de a coagula în comunităţi viabile în care indivizii se structurează completându-se reciproc, potenţându-şi calităţile individuale în structuri sociale străvechi, dar încă viabile, indestructibile: familie, generaţie, obşte sătească, vatră de civilizaţie şi cultură. Cartea are calitatea de proză narativă, beletristică, însă e, totodată – în felul ei – o monografie, o construcţie care oferă argumente temeinice de natură antropologică.
Un singur fapt rupe echilibrul perfect şi sparge armonia: eşecul propriului său mariaj. Drama persoanei, a autorului, a individului se converteşte într-o mare dragoste pentru ceilalţi, pentru toţi ceilalţi, de la strămoşii vii în amintirile bunicilor, la copiii rudelor, vecinilor, ai satului. Dascălul îşi împlineşte vocaţia, charisma! căci despre asta e vorba, nu despre un job, despre o slujbă aducătoare de venit, ci de un legământ profund şi de o suferinţă care se cere distilată în esenţele fine ale splendorilor oricând şi oriunde posibile.
Îi îndemn pe prietenii mei să citească această carte. Să nu se descurajeze dacă vor întâlni şi pagini din oglinda cărora chipul autoarei nu se iveşte zâmbind, ci lasă locul unor necesare enumerări documentare, de maximă importanţă etnologică şi istorică pe care talentul, (dovedit!) al doamnei Doina Dobreanu s-a abţinut să-l poleieze, să-l cosmetizeze. Vom fi răsplătiţi prin alte multe pagini de autentică şi puternică emoţie artistică. Volumul se susţine prin întregul său şi prin verticalitatea de simţire, prin puritate morală şi demnitate umană.
Libelula şi Linul pe feţele apei
Fetiţa o ştia de pe luciul apei. Apa era un râu, care atunci când trecea prin dreptul pâlcului de răchite făcea un cot şi îşi încetinea curgerea, întâi ca să le vadă mai bine, apoi ca să mai stea de vorbă. Cu timpul, acest micuţ ocol formase un ochi de apă liniştit, care îi plăcea şi Broaştei Ţestoase şi ei, şi brotăceilor şi peştişorilor. Dar cel mai mult Libelulei, care nu se mai sătura să zboare deasupra lui, să se dea peste cap într-un zumzet vesel şi să cânte subţirel alunecând pe luciul ca o oglindă. O oglindă însă în care te vedeai, dar prin care şi vedeai. Libelula se bucura şi să-şi admire aripile transparente, care în razele soarelui scânteiau multicolor ca nişte mici curcubeie, dar şi să stea nemişcată aproape de suprafaţa ochiului de apă, privindu-i adâncul cu ochii ei parcă mai mari decât propriul cap, dacă nu şi mai mari. Erau atât de mari, încât, atunci când erau neliniştiţi, aşa cum erau acum, întreaga lume părea neliniştită.
– Ce s-a întâmplat? o întrebă dulce Fetiţa.
– Nu mai pot să fac tumbe în aer şi să dansez pe luciul apei, pentru că atunci când privesc în adâncul ei, nu-l mai zăresc pe Lin. Nici chiar în răstimpul în care soarele se află drept deasupra râului, Linul nu se mai iveşte ca înainte. Ziua nu mai este frumoasă fără el, îi răspunse Libelula, iar cele patru aripioare transparente şi multicolore totodată se lăsară în jos, ca patru floricele ofilite. Eu nu pot să aflu ce i s-a întâmplat, suspină gata să plângă, dar tu poţi să cobori şi să-l cauţi. Poate a plecat departe, poate este în suferinţă şi are nevoie de ajutor.
Fetiţa ar fi vrut să o mângâie, dar în loc de asta se întoarse descumpănită spre Broasca Ţestoasă. Ochii ei ca două seminţe de mac o priviră cu bunătate.
– Du-te! Când ai să-l găseşti, ai să ştii care dintre peştişorii ochiului de apă este Linul.
Într-adevăr, când coborî în apa călduţă, îl găsi şi îl recunoscu imediat. Stătea aproape de suprafaţă, pe un pătuc săpat în mal, cenuşiu întunecat ca şi mâlul. Avea ochii înceţoşaţi, iar aripioarele abia i se mişcau. Nu se clinti când o văzu pe Fetiţă, iar ea ştiu că era atât de slăbit, încât nici dacă s-ar fi speriat nu ar fi avut putere să fugă. Dar nu se speriase.
– Ce e cu tine, Linule?
Glasul lui era abia o şoaptă, dar Fetiţa îl auzi.
– Noi, linii, ne ivim pe lume într-o cămaşă de prinţ. Ea ne apără de prea frig şi de prea cald, de dinţii pietrelor şi de urzicătura frunzelor. Dar într-o zi m-am rătăcit în pădurea ierburilor-cuţit. Am izbutit să scap cu greu din desişul lor, însă degeaba. Lamele tăioase mi-au sfâşiat cămaşa. Fără ea, noi, linii, nu putem trăi. Fără ea, am să mor curând. Tăcu istovit. Trupuşorul lui pulsa rar, privirile îi era înnegurate şi Fetiţa ştiu că nu mai era mult până când aveau să se întunece cu totul.
– Odihneşte-te, cruţă-ţi puterile, o să te faci bine! îl încurajă, abia mişcându-şi buzele, de teamă că până şi ele puteau, mişcând apa, să-l rănească.
– Nu, ţipă speriată Libelula, când îi povesti totul. Aripioarele i se ridicaseră şi se lipiseră una de alta, încât Libelula părea acum un fulger, gata să ardă în aer. Doar ochii îi rămăseseră la fel de mari, atât de mari şi de trişti, încât lumea întreagă era numai tristeţe şi durere.
– Nu putem să-l ajutăm pe Lin?
Şi Fetiţa, şi Libelula se uitau cu nesfârşită speranţă la Broasca Ţestoasă. Dar ochii ei ciudaţi nu le vedeau, aţintiţi dincolo de zarea şi timpul lor. După un lung răstimp, se adună în ea şi se întoarse spre ele. Dar nu se hotăra să vorbească.
– Spune-mi! strigă atât de sfâşietor Libelula, încât ochii Fetiţei se umplură de lacrimi. După care adăugă abia auzit ceea ce descoperise dintr-odată: Nu are rost, nu vreau să mai trăiesc, dacă Linul moare!
Broasca Ţestoasă oftă prelung, apoi îi spuse ce avea de făcut.
– Mă ajuţi? o întrebă grăbită Libelula pe Fetiţă. Nu avem timp de pierdut!
Fetiţa se aşeză tăcută în iarba din grădină. Libelula începu cu o viteză ameţitoare să-şi deşire aripile, iar Fetiţa să facă un ghem mare din firul lor transparent şi de culorile curcubeului totodată. Când termină, Libelula se aşeză sfârşită lângă ea. Căpşorul îi tremura de durere, dar, mai mari decât el, ochii ei căpătaseră o strălucire neobişnuită. Fetiţa căută prin iarbă, până găsi două pene de nagâţ. Cu ele, se puse pe împletit şi oricât de tare o dureau mâinile de oboseală, nu se opri, până când nu termină cămăşuţa. Scânteia în lumina soarelui şi cosaşii din iarbă, şi melcişorii de pe tulpinile răchitelor se adunară să o vadă şi să o admire. Era cu adevărat o cămaşă de prinţ. Ochii Libelulei se luminară de mulţumire.
– Acum, te rog să i-o duci. Eu nu mai pot ajunge pe malul apei.
Fără minunatele ei aripi şi cu picioruşele subţiri care nu erau făcute să meargă, Libelula era mai neputincioasă decât o frunză căzută pe pământ.
Fetiţa luă cămaşa, plecă şi când ajunse la râu coborî în ochiul de apă. O clipă mai târziu, ar fi fost prea târziu. Linul nu se mai mişca şi oricine ar fi putut să creadă că a murit. Dar când Fetiţa, ajutată de un pui de crap jucăuş şi bucuros să fie de folos, îi trase cămaşa pe trupul moale, Linul învie dintr-o dată. Aripioarele lui începură să bată uşor apa, iar peştişorul prinse din nou extraordinara lui culoare brun-verzuie. Îşi privi încântat cămaşa:
– E mai frumoasă, cu mult mai frumoasă decât cea dinainte! Apoi se întoarse plin de recunoştinţă către Fetiţă: Spune-mi, cum, cum să-ţi mulţumesc?
– Nu mie, şopti Fetiţa. Libelulei.
– Cine este Libelula?
– O făptură minunată pe care poate ai zărit-o zburând în aer şi dansând pe luciul apei.
– Acum, dacă mi-ai spus, îmi amintesc că uneori, când soarele se oglindea pe suprafaţa sa, o rază cu aceste culori şi transparenţe pe care le are şi cămaşa mea cea nouă se zărea plutind deasupra noastră. Atunci, dintr-odată, şi eu mă înveseleam şi încercam să dansez, în apă, după dansul ei. Era ca şi cum am fi dansat împreună! râse fermecător şi Fetiţa înţelese de ce Linul îi era atât de drag Libelulei.
Mai întârzie o clipă pe malul apei, urmărind zbenguiala şi tumbele Linului sub luciul ei limpede. Apoi văzu apărând o libelulă, care descoperind jocul Linului începu să danseze deasupra. O zări şi Linul, care îşi scoase imediat căpşorul deasupra apei şi-i strigă voios:
– Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, frumoasă libelulă, pentru cămaşa mea fără pereche! Vino şi mâine, vino în fiecare zi, să ne jucăm împreună!
Libelula îi zâmbi drăgălaş, deşi nu înţelesese pentru ce îi mulţumea, îi admiră cămaşa la fel de fină ca aripile ei, îl găsi deosebit de atrăgător cu solzii lui lucind când brun, când verde, şi-şi înclină capul cu graţie. Aveau să se vadă şi să se bucure împreună de toate zilele verii.
Fetiţa le făcu un semn cu mâna şi se întoarse în grădină, la libelula ei. Şi cum era acum, fără aripi, pe jumătate prăbuşită pe pământ, ca o frunză toamna, strânsă în ea însăşi de frig, pentru ea rămânea tot fără seamăn. Libelula se însufleţi când o văzu:
– Ai ajuns la vreme?
– Da, Linul şi-a recăpătat viaţa şi puterile. Nimeni în lumea apei nu e atât de frumos ca el în cămaşa lui de prinţ împletită din aripioarele tale.
Libelula îi sorbea fiecare cuvânt, nu se mai sătura să o asculte povestind despre jocul lui în apă şi despre piruetele lui deasupra apei. Altceva Fetiţa nu-i mai spuse şi Broasca Ţestoasă o mângâie cu o privire caldă.
Însă Libelulei îi era de ajuns. Trupul i se usca grăbit, dacă l-ai fi atins din nebăgare de seamă, ar fi putut să se sfărâme, dar ochii ei, fericiţi, erau acum atât de mari, încât era ca şi cum lumea întreagă ar fi fost fericită.
Al. D. FUNDUIANU
VIRGIL DIACONU – „SECOL”
Recentul volum de versuri, „Secol”, al poetului Virgil Diaconu, Editura VALMAN, 2011, se deschide cu câteva note bio-bibliografice, continuă cu 200 de pagini de poezie, urmate de eseul „Poezia azi”, şi se încheie cu „Referinţe critice” (27 pagini, ale unor binecunoscuţi critici, scriitori şi redactori de reviste literare, între care întâlnim pe: Laurenţiu Ulici, Alex Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Ciobanu, Tudor Cristea, Paul Aretzu şi, încă, alte vreo 30 de nume importante).
Nu trei părţi/secţiuni/grupaje, ci… trei Cărţi alcătuiesc volumul „Secol”: „Lepre şi sfinţi” (Cartea I), „Jurnal erotic” (Cartea a II-a) şi „Deasupra tenebrelor” (Cartea a III-a).
Prima Carte cuprinde, la rându-i: „Lepre şi sfinţi” (poeme ample, pline de miez/conţinut, cu vădite accente polemice ori de revoltă, în care poetul coboară din Turnul de fildeş/din Absolut în Agora), continuă cu „Prieten apus” (8 poeme) şi se încheie cu „Copilul pădurii” (7 poeme).
Sunt tentat să citez (din) fiecare poem. Aş cita din: „Secol”, „Poetul”, „Unde eşti, Doamne”, „Bâlciul de turtă dulce”, „Golgota”, „Piatra filozofală”, „Daimonion” etc. Mă opresc la doar câteva extrase din „Absolutul”:
„Prieteni, încă nu am atins Absolutul
Încă mai tremur lângă coapsele femeii,
singurătatea încă îşi mai face cu mine de cap
prin tavernele nopţii
Uneori, când străzile mărginaşe se plimbă prin mine,
gândurile mele îşi dezvelesc fără voie cuţitele.
Vezi, fauna politică îşi împarte
chiar acum în piaţa cea mare
promisiunile şi sarmalele electorale.
Îşi împarte emoţiile de partid…
…………………………………………………….
Prieteni, încă nu am atins Absolutul!
Încă nu pot să trec nepăsător pe lângă şobolanii
care îşi lăţesc zâmbetul pe ecrane,
zâmbetul care le acoperă tresele.
Între lepre şi sfinţi ard pe de-a-ntregul, prieteni,
încă nu am atins Absolutul.”
Repetiţiile, care, deseori, apar în poemele lui Virgil Diaconu, trădează trăirile/vibraţiile emoţionale ale autorului şi au darul de a întări/fixa mesajul civic, exprimat prin mijloace poetice sincere/directe şi extrem de explicite.
„Jurnal erotic” este o Carte „4×4”(!), revelaţie. „Jurnalul erotic” cu: „Bună dimineaţa, femeie”, „Ispita”, „Lolita cireşelor”, dar mai ales cu „Poezia carnivoră”… îl „îngeamănă” pe Virgil Diaconu cu Emil Brumaru:
„Ţâţele tale nu-şi mai încap în piele
Au ieşit să ia o gură de aer proaspăt.
Se plimbă singure pe bulevard.
………………………………………………………….
Azi poezia se scrie direct pe canapele.
Nu mai am nicio îndoială că Lolitele de pretutindeni
Vor schimba în curând faţa literaturii.
Da, poezia noului mileniu va fi estrogenă
Sau nu va fi deloc!” (Poezia carnivoră, pag.140)
… Dezinhibata (şi admirabila, de altfel) generaţie „2000”-istă ar trebui să se simtă ameninţată! Glumesc, desigur. Nu, ar trebui să fie pe „fază” şi să recepţioneze mesajul (…).
Citez şi trei bijuterii poetice, trei micropoeme din „Cuib”: I. „Cu capul pe sânii tăi:/ un mort de sete lângă izvor”; II. „La cina mea cu lumea/ tu aduci din depărtare sărutul”; III. „Ea este o lacrimă/ s-o fi plâns Dumnezeu?”.
Într-o cu totul altă structură, „Deasupra tenebrelor”, Cartea a III-a concentrează în doar 17 poeme reflecţii/gânduri/idei generoase, cu totul remarcabile: (…) „E stinsă din lume văpaia/ glorii de-o zi nu m-ating./ Râsul, stăpân altădată,/ azi mi-e cămaşă de frig…”. (Din lume, văpaia se stinge; pag.191).
…Am scris, în ultimele numere ale „Luceafărului”, numai despre cărţile unor scriitori consacraţi, aflaţi în pragul vârstei de 60 de ani (sau uşor peste!). Profesionişti ai „condeiului”, cărora nu mi-am permis să le fac recomandări, să le dau sfaturi. Lui Virgil Diaconu, nu numai că nu-i voi sugera ce/cum/cât să scrie, ci, dimpotrivă, voi prelua ca pe o lecţie (!) „Poezia azi” – cu regretul de a nu-i fi citit şi volumul de eseuri „Destinul poeziei moderne”, apărut la BRUMAR, Timişoara (de care doar am auzit) :
„Poezia de azi reformulează original spiritul (canonul) poeziei moderne. Suntem fără nicio îndoială poeţi de factură modernă! Dar a fi modern sau de factură modernă nu este un criteriu absolut al valorii, pentru că poţi fi modern în spiritul acumulărilor estetice ale modernităţii, deci al canonului poetic modern, după cum poţi fi modern în temeiul unui pseudocanon generaţionist sau altuia, din puzderia de canoane generaţioniste.
(…) Lumea comunicată de poezie nu este nici una a realismului pur, nici una a ficţiunii pure. Eliminarea din poezie a ontologicului, a fiinţei mele autentice şi esenţiale pe care o împart cu ceilalţi, poate să reducă poezia la ficţiuni fără noimă, fără fiinţă, inautentice (suprarealism, dada, lettrism, poezia absurdului, simbolism ermetic, textualism etc.), în timp ce pierderea imaginarului poetic (viziunii), ficţiunii, straniului face din poezie ontologie simplă (realism şi hiperrealism, biografism, autenticism etc.), face ontologie lingvistică fără valoare poetică.
Poezia de valoare nu se manifestă prin generaţii literare, aşadar prin masa generaţionistă, care este închisă în canonul ei generaţionist pseudoestetic, în vogă pe termen scurt aici sau aiurea, ci prin personalităţi, prin individualităţi, prin rebeli, al căror orizont este poezia modernă şi canonul poetic (estetic) modern.
Cred că
Iar dacă Virgil Diaconu doar „crede”, în ceea ce mă priveşte sunt convins că „Secol” e un volum cu adevărat reprezentativ, pentru un poet de referinţă, pe care Istoria Literaturii Române nu-l (mai) poate ignora!…
Drama generalilor – drama Armatei – drama noastră
„24 august 1944
… Dragă Vizanty, într-o jumătate de oră, voi lansa un
bombardament asupra Bucureştiului. Ce vei face?
Fără ezitare, răspund:
Ridic aviaţia de vînătoare.
El:
Te înţeleg, fiecare cu datoria sa.
Eu:
Nu există alternativă. Tristă realitate. Dacă ne
ajută Dumnezeu, ne vom reîntîlni într-o zi pentru a
evoca doar clipele fericite petrecute împreună.
Astfel a luat sfîrşit, la 24 august 1944, la orele
8,30, o convorbire telefonică intrată în istorie, între
comandantul german al aviaţiei din Balcani, colonelul
Eduard Neumann şi mine (Dan Vizanty), devenit
comandantul grupurilor de vînătoare româneşti, cu
baza pe aerodromul Popeşti-Leordeni.
Pînă în ajun fusesem prieteni şi camarazi de
arme”.
(Daniel Focşa, Dan Vizanty. Destinul unui pilot de
vînătoare. Prefaţă de Neagu Djuvara. Postfaţă de Ana
Maria Vizanti. Iaşi, Institutul European, 2010, p. 119-
120)
Cine parcurge literatura memorialistică de război şi documentele de arhivă (am în vedere etapa estică, antibolşevică), la dispoziţia cititorului după Căderea Cortinei de Fier, constată două aspecte concepto-emoţionale care au pus stăpînire pe oştenii angajaţi în bătălie, din convingere, din raţiunea unor interese suprapersonale, majore: onoarea de a fi în slujba patriei, oricînd pregătit pentru luptă şi jertfă. Acest mod de a trăi şi de a-şi justifica existenţa se remarcă la militarii de carieră; un cod al datoriei, firesc la toţi cei care îmbrăţişau un asemenea destin, curajos şi umanist, fie la noi, fie oriunde. Codul îi înnobilează şi-i uneşte pe toţi, deopotrivă, şi pe învingători, şi pe învinşi. Dar onoarea nu are suport dacă nu este însoţită de datoria împlinită, recunoscută prin distincţiile (gradele, dar mai ales ordinele, medaliile) militare care se obţin numai pe cîmpul de luptă. Aşa se intră în legendă. Ostaşii de carieră şi încercaţi le poartă cu mîndrie, tinerii ard de nerăbdarea de a se arunca în luptă, să le obţină pe merit.
Avem în vedere timpurile normale.
Este drept că unele mărturii, devenite publice, datează din anii postbelici, datorate unor edituri de peste hotare; altele au apărut după balconiada din decembrie 1989. Nu fac notă distonantă între ele: nu se lasă acaparate de ideologia momentului. Din contra, se completează reciproc, în ansamblu ca şi în amănunt, aşa că reprezintă surse de informare de bază pentru realitatea istorică. Mai ales după pierderea războiului, adică după instalarea ordinii duşmane şi ucigaşe în existenţa noastră, ostaşii de toate gradele şi-au păstrat încredinţarea că şi-au făcut datoria, cu toată convingerea şi pînă la capăt, faţă de Armata română şi faţă de Ţară. Aşa gîndea, de pildă, generalul Nicolae Rădescu, „ofiţer eminent sub toate raporturile, erou în primul război mondial, decorat cu ordinul «Mihai Viteazul››, fost adjutant regal, fost ataşat militar al României la Londra, Şef al Marelui Stat Major”; şi, înainte de toate, adversar al comunismului. Era deja consemnat la domiciliu forţat, cînd celebrul Vîşinski a dispus înlăturarea lui din funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri, ca să i se facă loc lui Petru Groza. „Nu am decît o singură vină, scria victimizatul într-un raport către Directorul general al Siguranţei Statului, aceea de a fi fost totdeauna şi de a fi rămas un devotat slujitor al Tronului şi al Ţării, ale căror drepturi le-am apărat cu îndîrjire şi fără teamă” (Apud Alexandru Duţu şi Florica Dobre, Drama generalilor români. 1944-1964. Editura Enciclopedică, Bucureşti,1977, p. 233). Sau generalul Constantin Pantazi, „o pildă a oştirii”, fost Ministru al Armatei în timpul războiului antibolşevic şi pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei: „Nu m-a silit nimeni să fiu ministru. Puteam pleca din guvern oricînd. Prin faptul că am stat în guvern tot timpul guvernării, înseamnă că m-am asociat la faptele guvernării, deci declar că îmi asum, în calitate de ministru, răspunderea ministerială” (Alexandru Duţu şi Florica Dobre, Idem, p. 212).
Drama generalilor era provocată, pe moment, de faptul că ruşii nu s-au purtat camaradereşte în baza statutului (privilegiat) de învingători. Sfidînd în stil propriu convenţiile admise şi respectate de secole, au căzut sub onoarea militară, spre dispreţul îndreptăţit al învinşilor. Au nesocotit protocolul stabilit prin armistiţiu ca literă de lege, pentru a-şi îngădui jafuri fără limite împotriva armatei, a statului, a naţiunii române. Din numeroase rapoarte de protest redactate de reprezentanţi ai elitei militare rezultă că nu cuceririle pustiitoare reprezentau răul cel mai mare venit din răsărit, ci batjocorirea slavă, umilinţa la care erau supuşi eroii, cînd li s-a pretins să se recunoască vinovaţi pe nedrept, să-i complementeze demagogic pe cotropitori, după cum citim:
„Nu m-am gîndit un moment că aş putea rămîne în oştire după ce am fost aruncat în închisoare alături de criminali şi borfaşi de rînd şi după ce, prin arestarea mea, s-a dat posibilitate ziarelor să mă considere mare vinovat de dezastrul ţării şi să mă insulte nemotivat, aşa cum s-a întîmplat. Am crezut însă că, înainte de a se hotărî asupra situaţiei mele, voi avea dreptul, cum are după legiuirile actuale cel mai umil funcţionar al ţării, să mi se dea posibilitatea să cunosc acuzaţiile ce mi se aduc şi să mi se dea posibilitatea să mă apăr. Cu documentele de care dispun, am convingerea absolută că voi putea doborî, fără nici o dificultate, orice acuzaţiune ce mi s-ar putea aduce şi că voi putea părăsi oştirea cu demnitatea cu care am servit-o 39 de ani, scăpînd de umilinţa în care am fost aruncat” (Alexandru Duţu şi Florica Dobre. Idem, p. 264).
Sau cazul generalului Ilie Şteflea, fost Şef al Marelui Stat Major şi comandant al Armatei: nu i s-a dat dreptul la replică pentru a-şi salva onoarea, a lui şi a oştirii totodată: dar a murit curînd într-o mare mizerie şi umilinţă, cu verdictul „criminal de război” dat de acuzatorul public Andrei Bunaciu. Aceeaşi durere sufletească, a umilinţei, l-a cuprins şi pe generalul Radu Korne; considera că „,arestarea sa constituia, în afara unei ilegalităţi flagrante” şi „o jignire adusă lui personal, cît şi întregii instituţii ostăşeşti” (Idem, p. 154). Fusese decorat în primul război mondial cu ordinele „Coroana României” şi „Mihai Viteazul” şi era considerat „unul dintre cei mai buni generali ai armatei române”. Comuniştii l-au închis pentru „uneltire contra siguranţei Statului”, condamnare fără temei, înscenare „flagrantă” a Tribunalului poporului, întemeiat în grabă după model moscovit. Nu s-a ţinut cont că era grav bolnav. A şi murit în scurtă vreme, în detenţie, la Văcăreşti.
Armata română a fost victimizată în totalitate, atît prin modul scandalos prin care i s-au impus condiţiile de armistiţiu de către ruşii ultrarăzbunători (în complicitate tacită cu aliaţii lor din Vestul democratic şi civilizat), cît şi prin Tribunalul poporului, instituţie juridică înfiinţată special pentru distrugerea instituţiilor fundamentale. Înainte de toate, a Armatei. De altfel, Tribunalul poporului a şi fost dizolvat în 1946, imediat după uciderea Mareşalului Ion Antonescu. I-au luat locul tribunalele militare centrale (Bucureşti, Iaşi, Cluj) şi regionale, cu scopul de a decima alte segmente ale elitelor româneşti, pînă la etnocid.
Drama generalilor, la care m-am referit, reprezintă o ilustrare. Autorii cărţii citate înscriu în fişe şi documente destinele tragice a 34 de generali români în frunte cu Ion Antonescu; scurte date biografice privind pregătirea militară, în ţară ori în străinătate, funcţii îndeplinite în formarea tinerelor generaţii, fapte de arme, locuri de detenţie, de suferinţă şi de moarte: Jilava (unde au murit 6 generali pînă în anul 1953, în condiţii de exterminare), Văcăreşti (cu 8 victimizaţi pînă în 1961), Aiud (cu 8 morţi pînă în 1952), Sighet (4), Gherla (3), Rîmnicu Sărat (2), Piteşti (1), Făgăraş (1), Capu Midia (1), Culme (1). Ei sunt (aşa cum apar în chip de aducere aminte şi de pomenire pe coperta a IV-a a cărţii semnate de Alexandru Duţu şi Florica Dobre) generalii: Aldea Aurel, Antonescu Ion, Arbore Ion, Băldescu Radu, Ciupercă Nicolae, Cornicioiu Grigore, Dobre Dumitru, Eftimiu Constantin, Iacobici Iosif, Ilasievici Constantin, Iordănescu Constantin, Kiriacescu Mihail, Korne Radu, Koslinski Gheorghe, Leoveanu Emanoil, Macici Nicolae, Măinescu Vasile, Mihăescu Ion, Negulescu Ion, Pantazi Constantin, Pascu Vasile, Păiş Nicolae, Pălăngeanu Emil, Racoviţă Mihail, Rosetti R. Radu, Rozin Gheorghe, Samsonovici Nicolae, Sichitiu Ion, Stavrescu Gheorghe, Stoenescu Nicolae, Vasiliu Constantin-Piky, Vasiliu Gheorghe, Voicu Mihail, Voiculescu Constantin.
Pînă în 1961, nu a rămas în viaţă niciunul; şi-au găsit sfîrşitul în temniţe. Li se adaugă şi alţi generali, fie că au murit în detenţie, dar peste evidenţa indicată în cartea citată (contraamiralul Horia Măcelariu), fie că au suportat tratamentul de izolare la domiciliu forţat ori au reuşit să se refugieze în Vest (Gheorghe Rădescu). Apare încă o serie lungă: Avramescu Gheorghe, Carlionţ Dumitru, Cialâc Gheorghe, Constantinescu Claps-Constantin, Dăscălescu Nicolae, Dragomir Nicolae, Dumitrescu Ion, Dumitrescu Petre, Ghineraru Nicolae, Jienescu Gheorghe, Mihail Gheorghe, Mosiu Gheorghe, Stavrat Olimpiu, Şova Nicolae, Teodorescu Iosif, Trincu Athanase. Iată ce înseamnă decapitarea unei instituţii în timp de „pace”, adică în stil bolşeocomunist. Acelaşi dezastru a fost provocat în toate sectoarele vieţii româneşti, începînd cu primele zile ale „armistiţiului”. O să ne ocupăm şi de ele, în curînd.
Deocamdată am în vedere Armata. Sunt în evidenţă peste 50 de generali şi fiecăruia i s-a înscenat cîte o variantă de proces, numai şi numai cu intenţia de răzbunare şi de asasinat în stil asiatic. Dacă împricinatul a dat dovadă de comportament impecabil în rolul său de oştean, cu atît mai rău pentru el. Cum să-i treacă ruşii cu vederea generalului Radu Konde faptul că oştenii români, pe care îi conducea (împreună cu generalii Corneliu Teodorovici, Nicolae Tătăranu, Octavian Georgescu) s-au dovedit superiori în luptele din sudul Rusiei, punînd stăpînire pe cetatea Sevastopol, considerată cea mai puternică fortăreaţă maritimă de pe planetă (după care urma Singapore), pe Crimeea şi pe o parte însemnată din zona caucaziană? Sau lui Horia Măcelariu care a stopat cu succes, în multe rînduri, năvala vaselor de război moscovite asupra litoralului românesc? Generalul Nicolae Macici nu era la locul faptei cînd bolşevicii au produs atentatul de la Odessa împotriva Comandamentului românesc, dar a fost chemat în instanţă sub învinuiri grave, inventate, absurde. Nicolae Rădesacu deţinea un adevărat palmares: măsuri legitime de apărare şi de redresare, în numele naţiunii române; dar s-au găsit pretexte de acuzare din partea opozanţilor porniţi spre decapitare cu orice preţ, fiind înarmaţi cu satîrul unei anume ideologii.
Nu am cuprins numele tuturor generalilor din epoca respectivă. Dar am temeiuri să cred că mai niciunul n-a făcut pactul cu diavolul. Comuniştii n-au reuşit (poate nici n-au îndrăznit!) să-i atragă de partea lor, cu acelaşi „succes” cum au făcut-o cu civilii, oameni cu răspundere în stat, foşti politicieni, jurişti, ministeriabili, scriitori, chiar clerici. La drept vorbind, şi ademenirea viza decapitarea, cu acelaşi preţ al umilinţei. Şi, am văzut, potrivit codului onoarei militare, umilinţa e mai rea şi mai urîtă decît moartea.
Partea cealaltă a armatei, fondul şi rezerva de cadre, de la tinerii absolvenţi ai şcolilor militare la ofiţerii superiori, căpitani, maiori şi colonei, a fost supusă aceluiaşi proces de lichidare, începînd cu cei mai buni dintre cei mai buni: unii au căzut prizonieri şi au luat drumul siberiilor, ca vînătorii de munte Aurel State şi George Fonea; sau aviatorul de elită, Dan Vizanty, decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”, bine cunoscut şi temut de piloţii armatelor adverse: s-a remarcat prin luptele de apărare a capitalei în timpul bombardamentelor anglo-americane, ca apoi să intervină în favoarea celor 1590 de prizonieri (-aviatori americani, englezi, canadieni), care, „cu concursul meu, au fost eliberaţi şi trimişi la Foggia, în Italia, după armistiţiul de la 23 August 1944, înainte de intrarea trupelor sovietice în Bucureşti” (Daniel Focşa, Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vînătoare. Institutul European, Iaşi, 2010, p. 1029. S-a ales cu 5 ani de închisoare. Se citează, printre sute şi mii, cazul colonelului Ion Scurtu, comandantul Regimentului 11 Artilerie din Focşani: a căzut prizonier la Cotul Donului şi dus în lagărul de exterminare de la Oranki. Pentru că a refuzat îndemnul Anei Pauker de a se înrola în divizia Tudor Vladimirescu, sovieticii l-au condamnat la muncă silnică. Întrucît a beneficiat de amnistia dată de Hruşciov în 1955, s-a putut întoarce în ţară. Aici a luat-o de la capăt. „A fost întemniţat în penitenciarul Gherla pentru a ispăşi – decizie samavolnică – restul dintr-o pedeapsă amnistiată, cea primită în URSS. Mort în februarie 1956, la doar două luni după încarcerare” (Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi. Torturaţi. Întemniţaţi. Ucişi. Dicţionar S. Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2008, p. 165). Aşadar, la întoarcerea în patrie, ostaşii au fost din nou aruncaţi după gratii, sub diferite pretexte. Cei mai mulţi s-au trezit eliminaţi din cadrele armatei, ca să fie aduşi în faţa tribunalelor militare şi condamnaţi la ani grei de temniţă; sau li s-au rezervat locuri umilitoare de muncă în viaţa civilă, paznici de noapte, magazioneri, muncitori cu ziua, mutaţi dintr-un loc în altul.
Între 1944 şi 1946 armata română era complet decapitată, iar în intervalul 1946-1947, odată cu asasinarea Mareşalului şi cu abdicarea regelui, a avut loc ultimul act, anume desfiinţarea în totalitate a oştirii române, de glorioasă tradiţie militară, cum s-a remarcat în ultimele războaie începînd cu cel al Indepenedenţei, din 1877. În 1961 murea în închisoarea Gherla generalul Voicu Mihail iar în spitalul Văcăreşti se stingea Rozin Gheorghe. Nici pe patul de moarte nu era lăsat în pace, în mijlocul familiei, sub îngrijire medicală. Împărţea acelaşi destin cu scriitorii V. Voiculescu şi Vl. Streinu zvîrliţi şi ei în închisori, cu suferinţe de moarte în spate. Dar cîţi nu erau în aceeaşi stare de inimaginabilă disperare!
A fost inventată, peste noapte, altă armată, de înlocuitori, alcătuită din indivizi culeşi din cele mai rău famate zone ale societăţii: bătăuşi de profesie, derbedei de prin mahalale şi porturi, sărăntoci ai satelor. Nu aveau nici Dumnezeu, nici repere morale; exact după dorinţa comuniştilor instalaţi la Putere cu secere şi ciocan, Putere care i-a instruit să execute o singură comandă: să ucidă!



