Căruța cu virgule – Drumuri spre oameni
O delegație UNESCO a sosit la Buzău pentru a evalua și acredita ,,Ținutul Buzăului”. Delegația a ținut să atragă atenția că, dacă regiunea va primi avizul necesar pentru recunoașterea pe plan mondial, astfel de vizite vor mai avea loc peste patru ani, pentru a se reevalua evoluția lucrurilor. Nu poate fi decât îmbucurătoare o astfel de veste, pentru toți iubitorii de natură din județul Buzău! Vulcanii Noroioși, trovanții de la Ulmet, muntele de sare de la Meledic, Muzeul Chihlimbarului de la Colţi şi aşezările rupestre de la Aluniş vor fi incluse, astfel, în patrimoniul mondial al rezervațiilor naturale.
Dincoace de munți, pe Valea Râmnicului, o altfel de ,,delegație” formată din oameni entuziaști, uniți de aceleași trăiri, a luat ,,la roată” și la picior extraordinara vale a Râmnicului, pe urmele înaintașilor noștri. ,,Delegația”, în fapt un Grup de Inițiativă plecat din inima Râmnicului, nu și-a propus să facă niciun fel de concurență celuilalt proiect, ci doar să aducă mai aproape de inima oamenilor aceste locuri care, deși par depărtate, sunt, totuși, atât de aproape. Și pentru că, în cazul standardelor proiectelor europene, sunt prevăzute în amănunțime anumite ,,target”-uri birocratice de atins, în cazul acesta, singura țintă este aceea de a ajunge direct la oamenii locului, la poveștile spuse de ei înșiși. Pentru că oamenii și aceste locuri au multe povești extraordinare de spus atunci când vrei să le afli! Astfel de oameni și locuri veți întâlni mergând la Buda, Valea Salciei, Dănulești și mai departe. Acolo unde mașinile nu răzbat, trebuie ajuns cu piciorul, pentru că, odată ajuns, sufletul ți se umple de măreția naturii, prin diversitatea peisajelor pe care ea ni le așterne în fața ochilor. Și mai ales acum, când peste verdele stăpânitor, aceasta își exersează talentul aruncând, parcă, la întâmplare, tușe de arămiu, galben pal sau roșu sângeriu, toate acestea sub albastrul senin al cerului. Pe ulițele satelor, se mai văd urmele copitelor boilor și ale roților carelor, iar de o parte și de alta, vezi pomi încărcați de roadele toamnei, cu crengile aplecate spre pământ, voind parcă să mulțumească în felul lor, dăruind din prea-plinul rodului lor oricui vrea să-l primească. Meri, pruni, gutui, te îmbie cu generozitate să guști din fructele lor, care mai de care mai coapte și mai arătoase. Din loc în loc, căsuțe desprinse parcă din povești, cu prispă și ,,florării” din lemn lucrate cu migală, își ascund vârsta de după gardurile rărite de vreme. Ușile lor din lemn scârțâie a bucurie când le treci pragul, iar înăuntru descoperi un Timp încremenit la momentul părăsirii lor de către cei care le-au locuit. Pe pereți, fotografii îngălbenite păstrează în ele chipuri zâmbitoare sau serioase, care te privesc dintr-un trecut știut numai de ele… Aproape că se mai simte mirosul de gutui coapte la geamuri și de pâine coaptă în soba în al cărei cuptor, acum, un păianjen și-a făcut casă. În fața prispei, un măr bătrân, deși cu trunchiul găunos, își ține semeț fructele la vedere, voind, parcă să nu-și arate vârsta. Mere mari, frumoase, naturale, neatinse de ,,binefacerile” tehnologiilor moderne… Mai sus, pe un tăpșan, o bisericuță veche din lemn, de aproape 250 de ani, stă cuminte cu turla înrădăcinată în albastrul cerului și așteaptă să fie văzută, admirată. A împrumutat de la Cer albastrul, de la Pământ trăinicia și de la Timp, veșnicia. Pe pereții ei sunt icoane vechi din care, deși acesta din urmă a mușcat cu sete, ele și-au păstrat frumusețea și și-au sporit valoarea, făcându-i, parcă, în ciudă acestuia. Mai încolo, o surată de-a ei, și-a strâns în jurul ei cuiburi de cruci ale celor care s-au jertfit pentru țară, iar ea i-a primit și le ocrotește somnul de veci, spre veșnica pomenire și aducere aminte a celor de după ei. Suflete tinere, care și-au lăsat coasele și coarnele plugurilor, și-au suflecat mânecile cămășilor cusute de mamele și soțiile lor și au apucat armele unui război nedrept care le-a întunecat drumul spre case… Cuibul de cruci din poienița bisericii e vegheat cu strășnicie de alta, metalică, mult mai mare, care, din locul cel mai aproape de Dumnezeu, străjuiește întreaga vale, paznic al locurilor împotriva altui război care s-ar mai ivi din seninul epocii… Și dacă cei de azi, s-au ostenit să înalțe acest monument, în amintirea și cinstirea cum se cuvine a jertfei celor de atunci, poate că aceasta n-a fost în zadar! Poate că războiul a sfârtecat trupuri, dar urmașii celor căzuți ne arată că n-a putut sfârteca și sufletele! Și cum altfel ar mai putea fi păstrate și duse mai departe aceste frânturi de suflet românesc, dacă nu prin muzee care să găzduiască și să amintească de vremurile când timpul avea vreme… Moșteniri ale boierului Chircu, în același loc cu fragmente de trecut adunate cu trudă de cei de azi… Ce dovadă mai evidentă de continuitate și de grijă pentru trecut ar mai fi necesară? Deși unele dintre aceste locuri nu mai fac parte din fostul județ Râmnic, ci aparțin țării Vrancei, cei ce vor să vadă, trebuie să pătrundă dincolo de confortul asfaltului și să intre în astfel de muzeu pentru a simți atingerea magică a vremurilor trecute….
Spuneam că toate astea nu ar fi fost posibile fără oameni. Oameni inimoși, cu dragoste de locurile în care s-au născut și care, dincolo de viața trepidantă de azi, găsesc, totuși, timp pentru a lăsa și celor de după ei măcar o frântură din ceea ce și ei au primit de la cei de dinaintea lor. Și din seva acestor pământuri s-au născut mereu oameni de valoare care și-au pus semnătura pe filele de cronică ale timpului lor. Cu astfel de oameni pe care i-am cunoscut, și cu ceilalți asemenea lor, speranțele de punere în valoare a acestor locuri renasc. Un prim pas a fost făcut, drumurile care ajung în aceste localități fiind mai accesibile, asfaltate recent, tot prin strădaniile unora dintre cei de care spuneam. Pentru că, orice s-ar spune, timpurile moderne vin peste noi toți, dar, astfel de locuri trebuie să rămână acolo, în timpurile lor. Și depinde doar de noi, cei de azi, să le păstrăm vii în inimile și sufletelor oamenilor, prin scoaterea la lumină, promovate corespunzător, cu pasiune și cumpătare, pentru a nu pierde ceea ce nu mai poate fi recuperat.
Nu am dat nume în acest text, lăsându-i pe fiecare să se recunoască în el. Poate că, dacă prin faptele lor de azi, vor trece testul timpului, cei de după noi, vor dori să le asocieze numele acelor semne pe care le-au lăsat în trecerea lor prin viață, așa cum au făcut și cei ale căror urme le căutăm noi azi…
