Spații culturale nr. 22 (11)

Florentin Popescu – Portrete în peniţă

Bucuriile senectuţii

Adulat de unii, bârfit pe la colţuri de alţii, dar unanim recunoscut drept una din importantele personalităţi de la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI, d-l Dinu Săraru, care a împlinit în urmă cu câteva luni venerabila vârstă de 80 de ani, are – privită din acest pisc al răspântiei biografice – o operă literară care-I asigură, fără nicio îndoială, un loc de prim-plan atât în istoriile literare ale ultimelor trei decenii, cât şi în cele care se vor scrie în viitor. În plus, numele d-sale se leagă/ se va lega de o serie de înfăptuiri culturale care lasă/ vor lăsa urme adânci în hronicul vremii: a fost/ este publicist şi fondator de publicaţii, animator teatral, ctitor de instituţii de binemeritat prestigiu: Fundaţia Naţională pentru Civilizaţie Rurală „Nişte ţărani”, Academia Oamenilor de Ştiinţă din România. La acest palmares, notat în fugă, se mai adaugă şi prestaţia sa ca/ de director al Direcţiei Culturale a Radio-Televiziunii Române, director al Teatrului Mic şi Teatrului foarte Mic, director, mai apoi, general al Teatrului Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti, director al Televiziunii România de mâine şi de creator al Teatrului Naţional de Televiziune.
Să fi fost prin toamna anului 1964 când l-am întâlnit pentru prima oară. Eram unul din mulţii, foarte mulţii tineri care fuseseră atraşi ca de un magnet de cenaclul „Nicolae Labiş”, ale cărui şedinţe se desfăşurau în Sala Oglinzilor de la Casa Scriitorilor, loc de dezbateri aprinse, mai ales între scriitorii de notorietate ai momentului, dar totodată şi spaţiul din care „îşi luau zborul”, ca să folosesc un termen comun, „catargele” prozei şi poeziei tinere. Nu întâmplător „Luceafărul”, la care Dinu Săraru era secretar general de redacţie îşi intitulase o rubrică pentru debutanţi împrumutând celebrul vers eminescian „Dintre sute de catarge”.
Insul slăbuţ şi brunet, mişţcându-se ca un argint viu printre cenacliştii de acolo, văzut de cele mai multe ori în compania lui Eugen Barbu, venind la/ sau plecând din locul amintit, dar şi pe stradă, nu putea să nu-mi atragă atenţia, deşi, la drept vorbind, despre Dinu Săraru nu prea ştiam mare lucru atunci. Şi cu atât mai puţin n-aş fi putut bănui ce carieră strălucită de scriitor, de animator cultural, de publicist şi om de cultură în general avea să facă în deceniile următoare.
Am în faţă volumul omagial „Dinu Săraru 80”, pe care l-a scos de curând de sub teascuri Editura Biblioteca Bucureştilor şi, răsfoindu-l, nu numai că-mi pot completa imaginea omului şi a operei lui, ci îmi pot rememora şi o serie de momente (evident, legate de activitatea lui, a omului în cauză) care cred că spun mult (şi multe!) celor care am trăit în ultimele decenii ale veacului trecut şi – mulţumită Domnului – trăim şi acum, aşa încât ne putem pronunţa cât de cât şi asupra împlinirilor acestui om de cultură după anul 2000.
În mod firesc, volumul cu pricina adună articole, amintiri, comentarii, cronici, evocări sugestive şi grăitoare, pe care editorul le-a sistematizat în câteva mari capitole: Romancierul, Cronicarul dramatic, Gazetarul, Directorul de teatru, Omul. Şi din toate – şi la tot pasul – se adaugă noi şi noi linii la un portret de personalitate culturală complexă, hărăzită „să lase urme” în cultura naţională.
Dar nu atât textele amintite m-au impresionat şi nu despre ele vreau să scriu aci (în fond cine doreşte să le parcurgă poate merge la carte), ci despre altceva: despre fotografiile de acolo. Într-una îl văd pe d-l Dinu Săraru conversând cu alţi doi „monştri sacri” ai vremii: Fănuş Neagu şi Eugen Barbu. Pelicula fotografică i-a reţinut în perioada cenaclului „Nicolae Labiş” şi a revistei „Luceafărul”. Toţi sunt tineri, imberbi, încrezători în ei, plini de entuziasm, adică exact cum se revelau şi mie, tânărul student din deceniul şapte. Într-o altă imagine îl văd pe d-l Dinu Săraru stând pe o bancă între Nicolae Dragoş și Eugen Barbu. Autorul „Gropii” şi al „Principelui” citeşte ceva dintr-o revistă şi toţi trei zâmbesc, probabil la ceva ce era scris acolo…
Ajung prin anii 1977-1978 şi o fotografie cu valoare de document pentru istoria culturii noastre mă ajută să realizez imaginea omului de teatru Dinu Săraru, cel care în acea vreme de prea puţine şi rare bucurii a făcut din Teatrul Mic un necesar refugiu din faţa necazurilor sociale pentru toţi cei care căutau în arta spectacolului o supapă intelectuală, un balsam, o iluzie a evadării din banalul cotidian. Fotografia arată o imensă coadă la bilete, o coadă ce se întinde pe multe zeci de metri în stradă. Câteva umbrele sugerează o burniţă măruntă de toamnă, dar care nu-I sperie pe spectatori. Ei stau răbdători la rând, cu speranţa că vor mai prinde un bilet la piesa care se va juca pe scena Teatrului Mic. Numai cine a cunoscut acele timpuri ştie ce a reuşit să facă Dinu Săraru din Teatrul Mic: un loc în care se montau piese de mare valoare, cu actori care îşi interpretau rolurile pe măsura celebrităţii textelor şi ale autorilor. Şi atunci cum să nu fie cozi la astfel de spectacole? Cum să nu se alerge zile întregi pentru procurarea unui bilet? Astfel de revelaţii nu se trăiau, la ora aceea, la niciun teatru din Capitală şi de aceea bucureştenii veneau în sala de pe Sărindar ca la o agora în care trăiau clipe rare de bucurie intelectuală şi sufletească.
Om al cetăţii, Dinu Săraru se manifesta, cum avea s-o facă şi mai târziu, pe mai multe planuri: diriguia montarea unor piese de teatru valoroase, dar scria şi cronică de spectacol, fără a neglija nici proiectele literare. Bogata lui carieră de scriitor (începută în 1974 cu romanul Nişte ţărani, continuă apoi cu Clipa, cu Dragostea şi Revoluţia şi cu toate celelalte romane care le-au urmat acestora) i-a creat o aură de scriitor de mare curaj, original şi valoros fără îndoială, dar căruia, cum se întâmplă la noi, duşmanii n-aveau să-i „ierte”, imediat după 1990, un aşa-numit oportunism, o anumită obedienţă faţă de puterea politică a timpului. De aceea n-au şovăit să-l atace, să-l comenteze în fel şi chip, aşa încât a ajuns să fie un autor controversat.
D-l Dinu Săraru, scriitor născut şi nu făcut, personaj de o mare robusteţe morală şi intelectuală, n-a putut fi nici răpus şi nici marginalizat, cum ar fi vrut, mai puţini la număr, să se întâmple. L-am întâlnit prin 1999-2000 la Centrul Internaţional Ecumenic, unde edita două reviste pe cât de necesare şi de interesante atunci, tot atât de efemere: Ţăranul Român şi Armonia. În paginile amândurora îşi propusese (şi în bună măsură a şi reuşit) să promoveze valorile de ieri şi de azi ale României rurale, dar şi ale celei urbane. De altfel, cine va fi curios şi va căuta în colecţiile celor două tipărituri va descoperi cu uşurinţă, între altele, şi „amprentele” inconfundabile ale acestui om de cultură. În vremea despre care este vorba, am fost invitat, la un moment dat, la o festivitate de premiere la nu ştiu care concurs şi cu acel prilej l-am reîntâlnit şi pe cel căruia îi evoc figura în aceste rânduri. D-l Dinu Săraru nu lăsa nici pe departe impresia că atacurile primite nu de mult (şi, culmea! – multe veniseră/ veneau din partea unor confraţi într-ale literaturii) că s-ar fi pierdut cu firea, ori că ar fi dezarmat. D-sa ştia foarte bine ce are de făcut, cum trebuie să procedeze şi, mai ales, cum să-şi urmeze destinul. Entuziastul întâlnit de mine la Cenaclul „Nicolae Labiş” în urmă cu vreo patruzeci şi cinci de ani nu se dezminţea. Îşi urma pas cu pas proiectele cărora le dădea viaţă în clipa aceea şi croia planuri temeinice pentru viitor. Asta avea să se vadă nu peste multă vreme, când Fundaţia Naţională pentru Civilizaţie Rurală „Nişte ţărani”, un nou „copil de suflet” al d-sale, avea să-şi spună cuvântul prin activităţi de amploare naţională, pe care în alte împrejurări ar fi trebuit să le proiecteze şi să le desfăşoare instituţii acreditate ale statului.
Şi din nou arunc un arc peste timp, ajungând într-o zi de martie a anului 2012. Particip, alături de mulţi alţii, la o festivitate prin care scriitorul, omul de cultură, animatorul Dinu Săraru este omagiat, la opt decenii de viaţă, în librăria „Mihail Sadoveanu” din Bucureşti. Anii şi-au mai pus ceva urme pe figura şi în trupul omului: riduri pe faţă, pântecele mai proeminent, mişcările ceva mai lente decât altădată. Neschimbat, nealterat a rămas, însă, entuziasmul – semn sigur al unei tinereţi spirituale fără bătrâneţe. Aflu că nu peste multă vreme vor fi tipărite memoriile sărbătoritului. Acesta ne relatează, în cuvinte puţine, câteva din momentele în care a fost atacat în presă ori la televiziuni, aşadar public, de către unii şi de către alţii, dar nu s-a descurajat şi a mers înainte. Mărturiseşte că memoriile d-sale vor stârni ecouri puternice şi în rândul prietenilor, dar şi în cel al duşmanilor, pentru că adună în paginile lor fapte şi întâmplări până acum necunoscute, care vor da la iveală adevăruri şocante pentru mulţi.
N-am niciun motiv să nu-l cred, rămân în aşteptarea cărţii de memorii şi-mi spun că, până la urmă, dincolo de mizeriile unora sau altora, dincolo de ingratitudinea câtorva contemporani ai d-sale, Dinu Săraru are toate motivele ca la optzeci de ani de viaţă să trăiască din plin bucuriile senectuţii. Bucurii pe care i le creează o operă culturală demnă de întreaga preţuire a noastră, a tuturor, dar şi a celor care vor veni după noi.

IOAN DUMITRU DENCIU

Între coliba lui Romulus şi palatul papei

(Fragment din romanul „CREŞTINĂTATE”)

Casian şi Gherman s-au topit, parcă, în anturajul papei. Timp de două săptămâni n-au mai dat semn de existenţă. Dar ai mei nu s-au neliniştit, căci bunicul intuia complicaţiile unei intervenţii care trebuia să scoată din inerţie persoane sus-puse, capabile să tragă sforile peste limitele şi rupturile dintre două lumi. El, deci, şi-a poruncit răbdare, a lăsat celorlalţi libertatea de a petrece cu Leliu pe unde voia acesta să-i antreneze – numai nu în case deşucheate şi scandaluri ce i-ar fi putut costa viaţa – şi împreună cu Polihron a pornit să cerceteze unele locuri, sacre sau foarte profane, ochite din vreme. Se duseră mai întâi în insula Tiberină, la templul lui Esculap; şi sper să nu fi jertfit pe altar vreo vietate!
Căutară aşa-numitul tugurium al lui Romulus şi, cu toate că se îndoiau de autenticitatea lui, îl găsiră asemănător cu bordeiul-colibă de la noi. Să-şi fi amintit, vai!, de al mutului Gorda din munţii Naruiei? Urmară la rând lăcaşurile lui Isis şi Serapis, Apollo, Mithra, Dianei… Ocoliră îndârjiţi pe-alde Jupiter, Capitolin ori altcumva, Iunona /deşi i-ar fi interesat aspectul ei de Monetă/, Marte Răzbunătorul… Şi le venea să scuipe peste umăr când auzeau de «zeităţi» precum Victoria, Pacea, Norocul, Onoarea, Dreptatea, Sănătatea…
În pofida stăruinţelor însoţitorului său, care spunea că nu-i înţelept să priveşti cu mânie în trecut, după cum nu-i bine să-ţi faci nădejdi de viitor, Dada se abţinu îndelung să examineze monumentele lui Traian şi chiar ale împăraţilor [ulteriori] ce folosiseră multe statui de daci. – Au umplut Roma de daci îngheţaţi! cică a exclamat. Şi ar fi afirmat că doar într-una din bibliotecile duşmanului şi-ar fi băgat nasul, să citească scrierea medicului Criton, spre a se lămuri cum se desfăşurase tărăşenia cuceririi. Totuşi, mai târziu nu se sfii să-i recunoască marelui împărat meritele în construcţiile pentru îmbunătăţirea traiului în capitală. Asta când dădu de conductele sale care aduceau apă de la o distanţă uriaşă, din lacul Sabatin.
Fiindcă, în estimp, îşi schimbase preocupările: alerga de zor, urcând de la Cloacă şi Scăldătoarea obştească*, pe traseele apeductelor, căilor lăturalnice şi fortificaţiilor. Axa rămânea albia Tibrului în amonte, dar fu fericit şi când avu inspiraţia de a cere luntraşilor să alunece în Portul Roman şi la Ostia.

*

Aproape cu regret că li se întrerupeau cercetările şi distracţiile primiră vorbă de la Casian şi Gherman să se adune şi să se pregătească de plecare. Dar măcar aveau să se întoarcă acasă, la căminele, familiile, camarazii lor? Nu – le comunicau prin călugărul purtător de mesaj. Trebuiau să-i însoţească într-o călătorie la Betleem, Ierusalim şi Antiohia şi poate să revină la Roma. Rugăminte de la sanctisimul Inocenţiu. Bine că nu-i trimitea în Egipt prin Galia, Spania şi Africa! Se consolară cu gândul că excursia nu va dura prea mult, petrecându-se ea mai ales pe mare, şi speranţa că, ajunşi în Siria, cei doi se vor dispensa de protecţia lor şi-i vor slobozi spre patrie.
Se apucară, aşadar, să-şi facă bagajele, unii tânjind deja din pricina despărţirilor apropiate. Pe oşteni Leliu reuşise a-i ispiti să concureze pe un hipodrom, pariind pe ei şi câştigând o sumă bunicică, pe care o împărţiseră sau o băuseră împreună. Iar tânărul Alexandru Tarca – ce nu visa deloc să devină tatăl meu – se înamorase de o fetişcană din ograda negustorului. Ba se pare că la un moment dat se îmbăţoşă înaintea părintelui său, declarând că nu pleacă fără pradă şi învrednicindu-se de o pereche de palme. Cum nu mai primise aşa-ceva şi faptul se întâmpla în faţa copilei, astea îl lecuiră subit: dacă prin miracol idila ar fi continuat, s-ar fi ruşinat ori de câte ori ar fi privit în ochii drăgălaşi!
Se mai scurse însă o săptămână şi nu fură chemaţi să se îmbarce. Zădărâţi, au înjurat în sinea lor şi s-au împrăştiat iarăşi. Numai că acum Dada nu-şi mai lăsă fiul în tovărăşia lui Faniu sau Leliu, ci îl luă cu el să vadă şi să culeagă lucruri mai serioase.
După încă o vreme, se înfăţişă Casian însuşi ca să le spună că planurile se schimbaseră. Porneau, într-adevăr, în misiune în câteva zile. Dar nu era nevoie de însoţire, deoarece el, Gherman şi alţi trei călugări fuseseră alipiţi unei delegaţii conduse de un comite din consistoriul împăratului şi un senator, însărcinaţi să meargă la Constantinopole, aparent pentru a solicita ajutor în lupta contra ameninţărilor din miazănoapte. Bineînţeles, ei nu puteau să se arate în capitala Răsăritului; de aceea cu iscodirea treburilor de acolo urmau să se ocupe confraţii lor italici, dotaţi cu acte şi permise în regulă. În fine, aveau să aştepte întoarcerea soliei în Antiohia şi…
– Şi noi ce vom face în răstimpul acesta? a întrebat Dada.
– Haideţi cu mine şi veţi afla, a răspuns misterios Casianul. De altminteri, prea-sfinţitul doreşte demult să vă cunoască.
Nu ştiu cu ce sentimente vor fi păşit în faţa papei (îi invitase pe toţi, inclusiv soldaţii). Mi s-a povestit doar că numaidecât acesta, un bărbat bonom, neceremonios şi neînclinat spre falsă smerenie, găsi chipul cel mai firesc de a-i stimula să se simtă bine. Nu se strădui să le stoarcă nici o mărturisire de credinţă, nici un ascunziş de conştiinţă, nici un amănunt din viaţa lor pe care n-ar fi vrut să-l împărtăşească. Era mai curios în legătură cu ce vizitaseră, trăiseră, gândiseră în Urbe, dar şi pe tema asta se interesă cu măsură. Le oferi un mic prânz şi apoi, sugerând cu delicateţe celorlalţi să se plimbe, se retrase în cancelaria sa cu Casian, Gherman şi bunicul.
Însă n-ai să pretinzi, îngere sau demone care aţinteşti cu mine foaia nescrisă, ca eu să fi auzit ce au discutat ei la acel sfat de taină. Neparticipând Polihron ori tata, nu ne va parveni măcar un ecou, aşa că vom încerca să ghicim după desfirarea ulterioară a evenimentelor.
E de crezut mai întâi că l-au rugat pe Dada să rămână la Roma cu oamenii săi şi şi-au dat silinţa să-l convingă. Ceea ce nu va fi fost uşor, întrucât sutaşul avea autonomia de a hotărî până când şi unde i se întindea datoria, iar pentru misiunea monahilor şi oficialilor nu se stabilise un termen precis, putând să tărăgăneze câteva luni. Or fi aruncat în balanţă laude, argumente… Or fi cântărit primejdii şi avantaje… Bănuiesc, totuşi, că nu acelea l-au decis, ci motive lăuntrice: imbolduri şi năzuinţe proprii. Şi-o fi reamintit de asemenea situaţia ciudată în care se aflase la pornirea din Tomis, cu bunăvoinţa neaşteptată a episcopului Teotim şi atitudinea ambiguă a şefilor militari. (Voiseră aceia să scape de el?)
În al doilea rând, trebuie să i se fi propus un anumit program, o înlănţuire de ocupaţii care să nu le ştirbească prea mult libertatea şi să fie de folos atât lor, cât şi episcopului şi Dada să fi acceptat. Fapt este că în perioada următoare îi vedem locuind într-o insula închiriată de Biserica romană şi lucrând ba una, ba alta, cu sau fără plată. Umblă ca şi cum ar împleti un fir tors de Inocenţiu cu cele menite lor – şi pândite – de Parce. O fac pe paznicii, cărăuşii, împărţitorii de milostenii, bucătarii, tăietorii de lemne, cioplitorii de piatră… Învaţă de toate. Crâcnesc sau se bucură, dorm neîntorşi după corvoadă, trag câte un chef într-o cârciumă – căci, odată căzuţi pe scara eforturilor brute, şeful li se mai îmblânzise. Duminica se îmbăiază la termele cele mai apropiate, lenevesc, joacă zaruri… De când papa i-a recomandat unui subprefect al vigililor, se întâmplă să fie chemaţi la vreo petrecere simandicoasă, dar şi să stingă un incendiu. Muncesc la preschimbarea unor bazilici în biserici, însă nu-i zărim într-un colţ asistând la o liturghie creştină!
De multă vreme, bunicul şi Polihron erau atraşi de reparaţiile la zidurile şi turnurile incintei, poruncite de împăratul-consul [Honoriu], dar nu îndrăzniseră să se apropie decât de unul dintre locuri, acela unde se lucra cu sclavi şi ţărani. Celelalte două, încredinţate militarilor din Castrul Pretorian şi respectiv meşterilor oficiului urban, le păruseră primejdioase din pricina santinelelor şi, dincoace, a agenţilor, vătafi ori «curioşi» infiltraţi. Ei bine, iată-i trimişi să ducă geniştilor o provizie de alimente şi apoi să dea o mână de ajutor edilitarilor sau extra-comunitarilor. Îşi oferă braţele primilor şi sunt puşi la probe, cu neascuns dispreţ. Aleg (?) pe ultimii şi… nu vor regreta: vor petrece până şi Saturnaliile împreună!
În primăvară, Casian şi Gherman reveniră cu solii cezaro-senatoriali şi episcopali, mai toţi istoviţi, dezamăgiţi, bolnavi. Nu izbutiseră nimic nici pentru patriarhul surghiunit, nici în privinţa unui eventual sprijin armat. Nimeriseră tocmai în urma morţii împărătesei Eudoxia şi, drept e că pierise un duşman înverşunat al sfântului Ioan, dar alţii continuau să exercite asupra bietului împărat [Arcadie], ce îşi plângea consoarta, influenţele nefaste: prefectul pretoriului Antemiu şi o unealtă a lui Teofil din Alexandria, preotul Atticus. Acesta îl manevra pe bătrânul Arsaciu, improvizatul succesor al marelui alungat, şi ţesea intrigi să-i ia scaunul.
Dada şi ai săi crezură atunci că nu vor mai zăbovi pe acele meleaguri, unde tensiunea creştea şi totul se încurca, din alte cauze decât problemele Orientului. Însă, dacă ei mai ţineau de nişte rădăcini de dincolo, de la Dunăre şi Pont, «Dioscurii călugăriţi» – cum îi numeau ironic-afectuos, şi impropriu, pe fraţii misionari – chiar nu mai aveau ce căuta în zarea aceea. Să meargă să comunice un amarnic eşec? Se putea face şi printr-o epistolă. Şi, de altfel, o şi scriau în paralel cu papa, care dicta secretarului propria misivă. Să se înfunde într-o chinovie şi să rumege amintiri devenite dureroase? Singura lor legătură cu originile rămăsese sora lui Casian, dar ea se afla departe de baştină, în mănăstirea de maici de la Betleem, unde or fi revăzut-o şi îmbrăţişat de curând.
Inocenţiu se ataşase vădit de cei doi şi mai cu seamă de mintosul diacon, un adevărat expert în cele orientale, cunoscător de multe limbi şi iubitor al lui Cicero şi Socrate deopotrivă. Îi trecea cu vederea slăbiciunea pentru pustnicie şi poveştile ei, precum şi restul de impulsivitate ce îl făcea să-i citeze sarcasmele poetului Persius, de care el habar n-avea, şi se gândea cum să-l păstreze pe lângă sine. După numai câteva zile îl hirotoni preot, rugându-i pe binecuvântaţii oaspeţi să-şi alăture glasul la corul clericilor ce intona: «Vrednic este!». (Mi s-a spus – de cine? de Polihron? – că pontiful ar fi dorit nici mai mult nici mai puţin decât să-l lase pe Casian urmaş al său la tronul Sf. Petru!)
În sfârşit, n-aş vrea să dau de înţeles că pe laicii mei i-a ademenit ori sedus. Mai notez doar că li s-a încredinţat repede o nouă sarcină, ca unora obişnuiţi să asculte şi să îndeplinească. Oare nu râvnea măcar unul dintre ei, cel care zărise cândva bicisnica faţă a Răsăritului, să vadă şi chipul Apusului?

Distribuie: