Spații culturale nr. 22 (7)

Ionel POPA

DEGRABĂ IMITATORI
şi/vs
DEGRABĂ AUTOHTONI?

Sub această sintagmă interogativă, cu posibilele ei variante lingvistico-semantice, poate fi pus recentul volum al Martei Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Ed. Polirom, 2011, ce reuneşte studii despre originea unor idei ideologice şi filosofice şi mişcarea lor în intervalul temporal indicat de titlu.
Istoria noastră ca popor şi naţiune s-a măcinat, într-un echilibru fragil, între buna dispoziţie (citeşte: superficialitate, delăsare, automulţumire, permeabilitate) şi efort (citeşte: muncă, solidaritate, jertfă). Acest melanj, până la urmă nefericit, care ne-a guvernat (şi ne guvernează) fapta existenţială, a fost consemnat, de mult, de către cronicarul filosof, Miron Costin, şi voievodul cărturar, Dimitrie Cantemir. Consecinţele acestui melanj s-au agravat odată cu intrarea tânărului stat român pe drumul modernizării; cu cât statul înainta pe drumul europenizării, cu atât consecinţele melanjului deveneau mai nocive şi permisibile metamorfozelor ideologice, politice şi filosofice. Din acest cernoziom, mai ales în secolul al XX-lea, creşte o bogată literatură despre problema identitară, despre specificul naţional. Fenomenologia acestor metamorfozări din cultura română în context european formează subiectul celor 12 studii din cartea căreia încerc să-i fac o prezentare analitică (merită acest lucru!) în rândurile ce urmează.
Încep cu o observaţie: la viitoarea ediţie (sunt convins că va urma) titlul volumului poate fi completat, ,,… Studii de cultură ideologică şi filosofică românească”.
Cele 12 studii gravitează în jurul celor două focare ale elipsei ideologico-filosofice, aflate la o distanţă de o sută cincizeci de ani, fiecare focar fiind marcat de câte un studiu bine armat documentar: ,,Evreofilii şi evreofagii” şi ,,Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag”. Subiectul central al studiilor este implicarea elitei româneşti în geneza şi evoluţia problemei iudaice în lumea românească şi evoluţia ei la antisemitism, de la 1866 la 1944. Pentru întregirea tabloului: ,,De la Junimea la Generaţia ’27” sunt integrate următoarele studii: ,,De la lupta de rasă la lupta de clasă – Constantin Rădulescu-Motru”; ,,Filosofia în Universitatea din Cluj”; ,,Despre «iraţionalele definitive» sau influenţa lui Blaga asupra lui D.D.Roşca; ,,Portretul «învăţătorului» ca diavol.”
Aşa cum ne-a obişnuit, Marta Petreu, un excelent istoric al filosofiei şi, în aceeaşi măsură, comentator al ei, atacă fără nici un complex teme delicate şi complexe din istoria ideilor din cultura română din dramaticul secol XX. Autoarea lucrează cu materialul clientului, fără parti pris-uri, ,,cestiunea” este examinată fără puseuri şi permanent contextualizată european. În acest fel se delimitează de unii mari politologi şi istorici, puzderie după al doilea război mondial, care au pus în circulaţie, din necunoaştere sau în mod tendenţios (?!) idei de felul acesta (citez din… citatul MP): ,,Nu este o exagerare să spunem că România era cea mai antisemită ţară a Europei antebelice” (e vorba de perioada 1866-1920). Aducând argumente clare şi concrete scoase din documente şi din, chiar, mărturiile unor elite evreieşti din ţară, Marta Petreu arată că la noi problema iudaică şi apoi antisemitismul de până în deceniul trei al veacului XX au avut în primul rând cauze economice şi nicidecum cauze rasiale şi religioase. În această idee se înscrie primul studiu: ,,Evreofilii şi evreofagii”. Respectivul studiu analizează ,,cestiunea evreiască” la Junimea (P.P. Carp, Maiorescu, Eminescu, Conta), la postjunimiştii A.D. Xenopol, A.C. Cuza şi la Haşdeu. La nivelul elitei vremii respective a predominat atitudinea realistă (Carp, Maiorescu); în cazul lui Xenopol şi Haşdeu este surprinsă evoluţia lor de la poziţia ambiguă la cea rezonabilă a convieţuirii. În paginile despre Eminescu, cercetătoarea punctează câteva aspecte de mare importanţă pentru înţelegerea ideologiei eminesciene în adevărul ei. Pe toate tonurile, Eminescu a fost considerat un antisemit incurabil, furibund. Or, adevărul este altul. Din cercul Junimii îl întrece cu asupra măsură Conta. Cu extrase din ziaristica poetului arată că problema antievreiască apare la Eminescu permanent înglobată în atitudinea sa antiliberală, mult mai belicoasă decât antisemitismul. În atitudinea faţă de ,,cestiune”, Eminescu nu a apelat la criterii de rasă sau religie, ci la criteriul economic, susţinând că vinovaţi pentru nerezolvarea problemei la noi sunt ,,roşii”, cum îi numea poetul pe liberali.
Capitolul despre A.C. Cuza, fost junimist în tinereţe, este important pentru că arată cum, în contextul socio-politic intern şi european (Malthus, Marx, bine cunoscuţi de A.C. Cuza) antiiudaismul alunecă spre antisemitism. Împreună cu Iorga înfiinţează în 1910 Partidul Naţional Democrat, apoi, în 1919, după retragerea lui Iorga, împreună cu N.C. Paulescu întemeiază Uniunea Naţional Creştină, care devine în 1923 Liga Apărării Naţionale Creştine, ca în 1936, împreună cu Goga să formeze Partidul Naţional Creştin, a cărui guvernare efemeră de câteva luni a rămas în istoria ţării prin legislaţia antisemită. Din LANC, în 1927 se desprinde ,,disidentul” Corneliu Zelea Codreanu cu Legiunea Arhanghelului Mihail. Privit retro, drumul politico-ideologic al lui A.C. Cuza este simptom al genezei ideologiei legionare.
,,Nu românii au invitat antisemitismul, ei numai l-au împrumutat şi adaptat condiţiilor interne.” Aici era oportună, din partea autoarei, cel puţin o notă de subsol care să facă trimitere la rădăcinile îndepărtate în istoria Europei ale antiiudaismului şi apoi ale antisemitismului. Pentru Holocaust (şi apoi şi pentru Gulag) este vinovat şi Apusul de dincolo de fascismul lui Hitler. În această idee, autoarea notează:” […] Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii au ştiut ce se întâmplă cu ei (evreii). Cu toate astea, aşa cum arată Paul Johnson, s-au abţinut de la o ,,politică agresivă proevreiască», pentru a nu-l provoca pe Hitler să-i expulzeze în masă pe evrei, căci, spune istoricul «nici una dintre puteri nu era pregătită să salveze vieţile evreilor, acceptând un număr mare de refugiaţi»” [Muzeul Holocaustului era absolut necesar, dar insuficient pentru spălarea vinovăţiilor!; pe când şi unul al Gulagului comunist?!] Într-o situaţie similară s-a aflat şi tânărul stat român la sfârşitul sec. al XIX-lea, când el a primit un mare număr de refugiaţi evrei prigoniţi, din Rusia şi provinciile limitrofe. Şi acum vine nu ştiu care mare politolog sau istoric din inocentul Apus să ne învinovăţească pentru că nu am rezolvat nu ştiu ce problemă pe care el nu a rezolvat-o la el la vremea respectivă, pentru că n-au putut (sau n-au vrut!).
“Învăţătorii” lui Hitler, Houston Stewort Chamberlain, Artur de Gobinenon (şi mai târziu tovarăşul său Alfred Rosenberg) au deschis fără ezitare, în mod conştient, robinetul antisemitismului, rasismului, totalitarismului – boli care au pus stăpânire pe Europa interbelică de la Ocean la Urali.
Un bun cunoscător al mişcării acestor idei în vremea sa este Constantin Rădulescu-Motru. Ecouri ale acestor idei ideologice şi filosofice sunt prezente, pro şi contra, în lucrările: “Românismul, catehismul unei noi spiritualităţi”; ,,Cultura română şi politicianismul”; “Eticul românesc”. Una din ideile cu adevărat pozitive din aceste lucrări este pledoaria pentru educarea şi instrucţia pentru muncă. O altă idee extrasă din lucrările lui Motru, în formularea Martei Petreu sună aşa: ,,Pe baza experienţei istorice din Europa occidentală, el prevesteşte – şi din păcate a avut perfectă dreptate, că «mişcarea antisemită» cu cât se va întinde în stratele de jos, ale populaţiunei, cu atât va lua treptat un caracter «religios», dar întovărăşirea antisemitismului cu clercarismul va fi «funest»”. Prin ideile şi atitudinile sale, C.R. Motru e un simptom al tropismelor elitei româneşti de la sfârşitul deceniului trei şi din deceniul patru din veacul XX.
Nu trebuie trecut cu vederea ,,Portretul «învăţătorului» ca diavol”. În interiorul ramei problemei volumului, studiul este o suită de fişe pentru portretul (fizic, psihologic, moral şi spiritual) al lui Nae Ionescu, ca personaj de roman. Sursele de documentare sunt bogate şi variate, toate provenind de la persoane care l-au cunoscut şi au avut relaţii directe cu personajul. Menţionez doar câteva nume cu greutate în relaţia respectivă: Măruca Cantacuzino-Enescu, Elena-Margareta Fotino, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian. Merită citat incipitul studiului, deoarece ceea ce părea la început anecdotă s-a dovedit a fi adevăr: ,,În anul 1934, când a refăcut, din porunca patriarhului Miron Cristea «zugrăveala» de la Catedrala Patriarhiei, pictorul Dimitrie Belizarie […] l-a portretizat în fresca din tindă şi pe Nae Ionescu. «Învăţătorul», cum îi spunea unul dintre «elevii» săi apropiaţi, apare, în chip de diavol, în partea dreaptă a frescei din pridvorul catedralei, acolo unde este înfăţişat iadul.” Paginile acestui capitol, în care documentul şi comentariul se contopesc, se citesc precum o pagină de roman.
,,Filosofia în Universitatea din Cluj” şi ,,Despre «iraţionalele definitive» sau influenţa lui Blaga asupra lui D.D. Roşca” sunt, după părerea mea, modeste, de circumstanţă în sensul că vehiculează date şi idei îndeobşte cunoscute de cei cât de cât cunoscători ai vieţii ştiinţifice şi filosofice din centrul universal clujean şi ai operei celor doi filosofi.
Completarea radiografiei Generaţiei ’27 se face prin câteva studii axate, la modul concret, pe autori şi opere: ,,Eliade par lui-même, Codul ascuns al Nopţii de Sânziene”; ,,Lacrimi şi sfinţi sau cartea misticului refuzat”. Aceste două studii sunt de departe, zic eu, cele mai pertinente analize a celor două opere.
Studiul ,,Eliade, Sebastian, Ionescu, Cioran «copii din flori» ai României interbelice”, după cum mărturiseşte autoarea, este unul de concluzii, scoase din lucrările monografice consacrate acestora, menit să ordoneze global şi să sublinieze drumul dramatic al celor patru prin labirintul ideologico-politic al vremii lor. Cu argumente şi cu onestitate desparte apele şi arată câtă vinovăţie personală şi câtă a istoriei există în drama respectivă. Interesant prin noutate este şi studiul ,,Ideile politice ale lui Gherasim Luca în perioada sa românească”. Gherasim Luca este o figură importantă a avangardei literare româneşti.
În studiul ,,Cioran şi Eliade în vizorul legionarilor din exil”, cu cele două subcapitole ,,studiu de caz”, autoarea caută un răspuns la greaua întrebare: ,,Oare de ce nu s-au despărţit pe faţă şi la vedere” de perioada lor legionară? După lectura paginilor respective în coroborare cu alte analize (oneste, obiective) ale problemei, mă alătur opiniei autoarei: Cioran şi Eliade s-au despărţit, fiecare în mod personal, total şi din convingere, de trecutul lor legionar. Nu are rost să rezumăm cele două studii de caz. Las plăcerea lecturii cititorului. Prin cele două studii de caz, Marta Petru dă un răspuns care mai temperează nesfârşitele dezbateri pe tema respectivă, multe din ele tendenţioase, iar altele de-a dreptul amatoriste. Punând sub lupă ideologia şi filosofia Generaţiei ’27 şi alunecarea ei de la simpatie, la adeziune, la legionarism, cercetătoarea nu caută scuze, dar nici nu inventează culpe, dând dovadă de discernământ şi logică.
Cartea Martei Petreu se încheie cu un incitant studiu despre Constantin Noica postcarceral, despre acel mare naiv şi idealist învins politic, dar câştigător în şi prin cultură. Dincolo de datele legate de procesul lotului Noica-Pillat, atenţia autoarei se opreşte la două aspecte majore: suferinţa trăită de Noica după eliberare, considerându-se vinovat pentru arestarea şi condamnarea celorlalţi din lot, şi analiza volumului memorialistic ,,Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”, apărut în 1990, primit covârşitor de critic din cauza conjuncturii momentului şi a unei lecturi neprofesioniste. În mod just, Marta Petreu porneşte în comentariul ei de la una din cărţile fundamentale ale lui Noica, ,,Povestiri despre om. După o carte a lui Hegel”. Pe un schelet filosofic, Noica construieşte în ,,Rugaţi-vă pentru Alexandru” o mare parabolă morală.
Studiile strânse în acest volum reconstituie ideologia şi filosofia unui segment fundamental din istoria românească, cunoscut sub denominaţia interbelic. Sunt atitudini şi comentarii referitoare la problemele acelei epoci faţă de care Marta Petreu ar fi putut fi mult mai combativă. Dar, dincolo de această ,,acuză” e de remarcat, spre lauda ei, acel echilibru în care îşi desfăşoară analizele şi demonstraţiile de o strânsă logică.
Spuneam, în altă cronică, că Marta Petreu se numără printre puţinii care, cu adevărat, cunosc în profunzime perioada interbelică în toată bogăţia şi complexitatea ei ideologică şi filosofică.
Multe din paginile Martei Petreu, consacrate interbelicului şi în special Generaţiei ’27, conţin nuclee epico-romaneşti. Aşa că nu va fi prea mare surpriza – precedentul există, dacă peste ceva timp ne va oferi un roman cu subiect şi personaje extrase din această materie.
E drept că Generaţia ’27 este Everestul culturii noastre, dar până la el trebuie escaladate alte piscuri. Aşteptăm, doamnă Marta Petreu!

Ionel NECULA

Cioran în pretexte diatribice

Rar s-a întâmplat ca un scriitor să fie aşa de aprig şi în egală măsură detestat şi elogiat ca scepticul de la Răşinari. A contribuit probabil la această situaţie contradictorie şi maniera inconfundabilă de a lua în răspăr valorile lumii moderne, de la ideea de familie şi de progres până la dezmăţul generat de evoluţia nestingherită a ştiinţei şi tehnicii contemporane. Trebuia, după atâtea clamări abrazive la adresa lumii, pe care o străbătea cu toate dezabuzările la butonieră, să se aştepte şi la asemenea atitudini oscilante, de nu cumva de-a dreptul histrionice, pătimaşe şi iconoclaste.
Vorbim însă despre percepţia lui Cioran în cultura românească, unde reacţiile au fost de-a dreptul antitetice, resorbeau întregul evantai de nuanţe cuprins între hulă şi proslăvire. Şi nu ne referim doar la poziţionările din perioada românească a activităţii sale, când reacţiile la Schimbarea la faţă au antrenat atâtea creioane înfrigurate, dar şi la reacţiile ulterioare, de după revoluţia decembristă, când atitudinile, deşi mai reţinute, n-au lipsit din presa noastră culturală. Sigur, Cioran devenise o personalitate cu recunoaşteri europene, iar o atitudine mai rigidă faţă de apelpisirile lui devenise contraproductivă, nu mai dădea bine şi critica a ezitat să se pronunţe frontal, cu toată gama de iritări, cum se obişnuia, dar au fost şi reacţii astringente şi ofuscate.
Surpriza este că atitudinile mai îmbufnate faţă de oţărârile scepticului – repet, este vorba de reacţiile postdecembriste – proveneau mai ales din partea lumii clericale, fapt fără precedent în ansamblul receptărilor lui Cioran. Să amintim măcar fugitiv/telegrafic, că la apariţia Schimbării la faţă, unde Cioran vorbeşte destul de acid despre credinţa formală, de mântuială a românilor, cu excepţia lui Nichifor Crainic, care nu ştim în ce măsură aparţinea lumii teologale, nu s-a pronunţat nici o faţă bisericească. Şi chiar atunci, când a apărut Lacrimi şi sfinţi şi s-a conştientizat că este totuşi nevoie şi de o atitudine din partea bisericii noastre ortodoxe, s-a făcut apel la apetenţa unui om de ştiinţă, Al. Mironescu, pentru a replica insurgenţelor lui Cioran.
Acum însă, după revoluţie, când opera lui Cioran, după lungile decenii de interdicţie, a apărut şi pe piaţa culturală românească, poziţionarea bisericii faţă de ideile lui Cioran a devenit necesară şi chiar imperativă. Prea devenise un nume, o glorie şi un moment de referinţă în cultura europeană pentru a mai fi ignorat şi trecut cu vederea. O reacţie din partea bisericii devenise iminentă.
Dintre cei ce şi-au asumat această misiune grea de tombater şi de apărător al dogmelor şi credinţei, îl amintim pe dr. Mircea V. Homescu, care a publicat în ziarul Cotidianul din 19 mai 1995 (Suplimentul Alfa şi Omega) articolul fulminant despre exerciţiile de defulare programată, o diatribă înverşunată la adresa relaţiilor lui Cioran cu divinul şi la adresa areligiozităţii sale declarate.
D-l Homescu, intuim, este un spirit inclement, pătruns de mângâierea învăţăturilor evanghelice, atât de pătruns, încât verbul său devine vituperant, necruţător şi demolator. Nimic din ceea ce ştiam că reprezintă însemnele personalităţii lui Cioran, spontaneitatea, luarea în răspăr, pertinenţa observaţiei, stilul inconfundabil – nu mai are trecere în ochii d-lui Homescu. Omul Cioran, este de părere temutul exeget teologic, ar fi, chipurile, orgolios până la suspiciune de puţinătate mintală, mai suferă şi de un deficit congenital de gândire.
De fapt, ceea ce-l consternează cel mai mult pe autorul exerciţiilor de defulare programată este presupusa necredinţă încercată de scepticul de pe rue de l’Odeon. Nimic nu îndreptăţeşte pe Emil Cioran să ne spurce altarele credinţei noastre cu mizeria pornofilosofică a gândirii lui, mai spune bunul evlavios într-o explozie verbală amintind de vechile afurisenii medievale, neezitând, fireşte, să-l considere cel mai murdar ateu-filosof al României din ’92.
Lăsând la o parte contondenţa limbajului necruţător, nu tocmai potrivit pentru o faţă religioasă care ne-a obişnuit cu acea blajinătate duhovnicească, specifică apărătorilor de credinţă, remarcăm iritarea neobişnuită a bunului duhovnic.
Nu-i greu de observat că chiar obiectul filipicei activat de Mircea V. Homescu este o chestiune discutabilă, câtă vreme întreaga devenire umană este originată de Cioran într-un act biblic, cel al căderii – considerat principiu şi temei al oricărei epistemologii istorice. Căderea în istorie şi în vremelnicie este până la urmă o cădere în moarte şi o rătăcire în cunoaştere. Oricât demonism ar presupune această nelinişte comprehensivă, ea nu poate fi despărţită de condiţia omului modern.
Iluzia că putem reveni în punctul biblic originar, de unde să reluăm procesul evoluţiei, nu mai este nici credibilă şi, probabil, nici plăcută lui Dumnezeu. Ar fi greu, de nu cumva imposibil, ca din punctul unde-am ajuns să ne mai considerăm nişte bieţi inocenţi ce-şi reprimă orice formă de inteligenţă şi de interogaţie despre lume şi despre propria noastră condiţie. După câte ştim, chiar teologia contemporană se interesează mai mult de compatibilitatea ştiinţei cu credinţa decât de dihotomizarea lor. Nu serveşte nici uneia, nici alteia să implorăm puterea divină pentru a ne repara siguranţa arsă de la tabloul electric. Dumnezeu n-a dat omului inteligenţa pentru a nu se folosi de ea. Pe Dumnezeu, o spune chiar d-l Homescu, îl ai mai întâi în inimă şi abia mai târziu în minte şi în gând. Într-un fel, la fel gândea şi Cioran: Sfinţenia este o genialitate a inimii, spunea în Lacrimi şi sfinţi (p.213).
Prin urmare, Dumnezeu trebuie asumat mai întâi afectiv şi numai după aceea raţional, dar exact acelaşi lucru îl afirmase şi gânditorul din Răşinari; defectul nostru este că avem destulă pasiune pentru a ne apropia de El, dar nu destulă naivitate pentru a crede (Scrisori către cei de-acasă, p. 233).
Cioran n-a tăgăduit niciodată că drumul spre Cer trebuie pavat cu iubire, dar nici n-a radicalizat distincţia dintre pasiune şi raţiune. Tot ce creşte peste iubirea terestră zideşte temeliile lui Dumnezeu, spunea în Amurgul gândurilor, (p.180). Sigur că nu facem din Cioran un bigot, dar nici nu trebuie privit ca un ateu. S-a declarat totdeauna un areligios, adică un credincios fără religie, dar în nici un caz fără credinţă. Acest lucru nu l-a înţeles d-l Homescu în defulările sale, nu doar programate, dar şi hipopotamice.
Problema credinţei şi presupusele abateri de la spiritul dogmelor religioase constituia, într-adevăr, un pretext al poziţionărilor mustrătoare la adresa lui Cioran şi era firesc ca asemenea atitudini să vină din partea bisericii şi a slujitorilor ei. Să ne amintim că nici Blaga, cu mult înaintea lui Cioran, nu scăpase de suspecţiile că filosofia sa despre Marele Anonim este o deformare a imaginii lui Dumnezeu, de la înfăţişarea statornicită în Biblie.
Credinţa şi religiozitatea lui Cioran nu erau singurele care au declanşat reacţii frontale din partea conaţionalilor săi. O altă temă, mult mai generoasă sub aspectul reacţiilor anticioraniene, era presupusul său antiromânism, escavarea defectelor noastre organice şi exacerbarea, colosalizarea lor. Faptul nu era neobişnuit în cultura românească, le mai desfoliaseră înaintea lui Cioran şi alţi gânditori, dar fiul protopopului de Sibiu le gonfla aşa de radical, că aproape nu mai rămânea loc şi pentru sublinierea calităţilor. Urma o direcţie eseistică iniţiată cu mult înaintea sa şi va fi urmată şi de alte poziţionări eseistice asemănătoare, dar Cioran se remarca tocmai prin verbul său cătrănit, nevrotic şi corosiv. Prea se identifica organic cu fiinţa românească şi prea îşi iubea ţara şi etnia din care făcea parte, ca să-i treacă cu vederea numeroasele beteşuguri pe care le identifica la cheia devenirii sale istorice. Cum obiectul iubirii sale se dovedea nevrednic de afecţiunea sa, mai ales că se regăsea el însuşi în toată gama defectelor identificate în firea românească, nu-i mai rămânea decât să-şi transforme iubirea în ură, într-o ură grea, cum recunoaşte în Schimbarea la faţă – cea mai tulburătoare depoziţie cioraniană despre specificul românesc.
Dar, pentru că lucrarea şi toată opera lui Cioran a fost interzisă în toată perioada regimului totalitar, reacţiile abrazive la cătrănirile lui Cioran pentru presupusul său antiromânism au întârziat şi ele. Se vor reedita abia după 1989, după mai bine de şase decenii de interdicţie, când Cioran era pe val, devenise un nume, o glorie, aşa că şi tonul reacţiilor s-a mai îndulcit, a devenit concesiv, îngăduitor, tolerant. În toată această lungă perioadă de dictatură inclementă, Cioran a fost integrat unei pleiade de pribegi – M. Eliade, Eug. Ionescu, Ştefan Lupaşcu, Vintilă Horia, Constantin Amăriuţei – interzişi nu doar ca operă, dar chiar şi ca simplă pronunţare a numelui lor. Lumea românească afla câte ceva despre ei, despre succesele lor literare din Occident, de la Europa liberă, căci aducerea lor în ţară şi introducerea în circuitul cultural românesc se dovedea o treabă anevoioasă, riscantă şi lipsită de perspectivă. Din acest punct de vedere, securitatea nu era dispusă la toleranţă. În 1956, când Marieta Sadova a ajuns la Paris, s-a întâlnit cu Eliade şi Cioran şi-a adus în ţară două din cărţile lor (La tentation d’exister de Cioran şi La foret interdite de Mircea Eliade, pentru a fi lecturate de prietenii lor rămaşi în ţară, securitatea i-a adunat pe toţi într-un singur lot, Lotul Noica, şi l-a împovărat cu 271 de ani de temniţă grea. Au fost şi perioade mai relaxate, dar editarea lui în ţară n-a fost posibilă până în anul 1988, când Editura Cartea Românească a publicat o culegere de eseuri în traducerea lui Modest Moraru.
Scutit de diatribe fulminante n-a fost niciodată, nici în ţară şi nici în străinătate, dar toată partitura acestor îmbufnări cătrănite, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, le vom dispune într-o altă diviziune a acestei cărţi.

(Fragment din volumul în pregătire „Cioran în pretexte diatribice”)

Distribuie: