Spații culturale nr. 22 (4)

Radu Cârneci

Asemeni magului

În lumina mea uneori am greşit
asemeni magului chinuit de-ntrebări
de căutări obosit
de necuprinsele mereu depărtări.

O, să alergi, să descoperi pământuri
ori un astru mirabil, sau afunduri de mare
zidit să fii din frământuri
fără de timp ghicindu-te pe zare

Să te găseşti între culori sunând
şi între sunete cu strălucire
în vârf de gând
să fii tu purtătorul de iubire

Să arzi pe un altar ca răstignit
şi, nesupus la boaba de-ntuneric
să ai sortit
un zeu a fi în mecanismul sferic

Să poţi zâmbi acelora învinşi
tu, ce le-ai fost de-o umbră şi-o armură
să duci prin inşi
iertarea ca putere şi măsură

Ah, multe semne nu mi-au izbândit
asemeni magului chinuit de-ntrebări
de căutări obosit
de necuprinsele mereu depărtări…

Seară lungă

Seară lungă, lungă seară –
stau la pândă suflete
arbori nalţi de suflete
crengile cu suflete.

Seară lungă, lungă seară –
unde trec, pe unde trec
urmele de timp se trec
clipele în mine trec.

Bate-o taină-n sâmbure
sufletul meu sâmbur e
sufletul meu singur e –
seară lungă, lungă seară.

De poţi trece peste cer
de poţi părăsi un cer
te coboară-n al meu cer
seară lungă, lungă seară.

Prinde-mi rădăcinile
oarbe, sfinte vinele
pentru noapte ţine-le
seară lungă, lungă seară…

Mică odă la Bach

Fără de tine deseori mă tem
în zborurile nalte prin făptura
pe care-o port, şi-n spaimă te rechem
cu sunet stins, cu încleştată gura

Atunci, în sânge îngeri se adun’
cu aripi line îmblânzind plăcerea
şi cerurilor mele se supun
iar tainele îşi strălucesc averea

Tron luminos, miresme împrejur
iar tu vibrând acolo-n transparenţe
şi lumi din tine izvorând, contur
esenţelor topindu-se-n esenţe

Din suflet păsări largi, de nevăzut
spre alte lumi pornesc ducând iubirea
şi arde-în mine Marele-Absolut
iar tu mă aperi cu nemărginirea…

Temerile lui Orfeu

Mereu ne zbatem şi-i târziu
şi creşte lumea-n urma noastră
şi sună cântul a pustiu –
iar dimineaţa-i mai sihastră

Un dor ne mână ceas de ceas
către un ţărm de mare blândă
în urmă-i focul mai retras
în faţă frunza stă la pândă

Căci e un veac de străluciri
dar strălucirea vârstei scade
rămâne timpul în uimiri
iar vitejia în balade

Civilizaţie, maşini
şi poate-atomice dezastre
iar înţelepţii mai puţini
şi fără taine cer şi astre

Un dor ne doare ceas de ceas
spre Muntele cu piatra blândă
urcuşu-acesta ne-a rămas
şi arde sus o stea flămândă…

la steaua canopus

… Şi Steaua Canopus frumoasă răsare
din lumi fără margini din margini de mare
iar stelele-n juru-i abia şiroind
îşi tremură drumul pe bolta de-argint

Şi Steaua Canopus tot urcă-n tării
dând viaţă celestă la aştrii pustii
căci raza-i e blândă, adâncă şi nouă
şi-n spaţii atomii luminilor plouă

O! Steaua Canopus e-n vârful de cer
primind legănarea de-albastru mister
înaltul surâde minunii şi tace:
acolo-i eterna şi tainica pace

Şi Steaua Canopus coboară domol
iar stelele-n juru-i alunecă stol:
o rană privirea-i şi zâmbetu-amar
şi lacrima-i arde în cosmic hotar

Vezi, Steaua Canopus topeşte-se lin:
o doare apusul şi drumul puţin
iar zarea o-nghite şi hăul o soarbe
cu-ntreg necuprinsul puterilor oarbe

Ci mâine, la ceasul de veghe, vom fi
când Steaua Canopus la fel va zâmbi
suind într-o viaţă senină din moarte
cu chipul de zee şi rază de soarte.

Priveşte-o cum urcă şi arde-n tării
frumoasa şi mânda Canopus – şi fii
mereu sub chemarea-i, ea doar numai ţie
răsare iubeşte şi moare şi-nvie!…

Dakar – Senegal, 1976

Dulce, pleoapa de zee

„… La fântâna din răzor
apa toată-i numai dor…“
Bântuie-n sufletul meu
sufletul tău, femeie
precum în rana de zeu
dulce pleoapa de zee

Reînsemnându-mi pe scut
ora de piatră târzie –
şi ce suav început:
zarea-i de veşnicie.

O, ce frumos cântă cer
peste taina albastră
şi ce bun temnicer
carnea sihastră!

Niciodată, nicicum
n-o să moară tăcerea
iată-ne, iarăşi tăcum:
sângele tace ca mierea

Căci e-n sufletul meu
sufletul tău, femeie
precum în rana de zeu
dulce pleoapa de zee…

Cantată

Minune eşti! şi flăcări ard
în verdea ochilor privire
şi zboară timpul dinspre bard
intrând într-o hotărnicire
iar tu rămâi c-un veac târziu
şi fragei în cântări ivite
şi iarăşi cred şi încă-mi ştiu
puterile nepotolite.

Minune eşti! şi mult aş vrea
să-ţi dăruiesc o veşnicie
păstrată în cântarea mea
şi hărăzită numai ţie
să-ajung o zi să te-ncunun
cu imnuri într-o catedrală
în timp ce tainele răsun’
pe bolţi înalte de răscoală.

Minune eşti! iar eu, prin ani
n-am fost mai mire ca acuma:
eram satan între satani
ci, iată, mă năvale bruma
şi totuşi sufletul mi-e dor
şi totuşi sângelui i-e foame:
nu mă lăsa suferitor
la pomul cu-aurite poame!

Minune eşti! şi flăcări ard
în verdea ochilor candoare
iar timpul pleacă dinspre bard
şi cade-o palidă ninsoare
şi e târziu şi steagul meu
se clatină-n câmpia mare –

din cer lipseşte Dumnezeu
şi cade-o palidă ninsoare…

Despre Poet

se închină lui Lucian Blaga

Poetul! o, Poetul vorbeşte toate limbile
aude toate zborurile – ale ierburilor!
şi merge cu capul în cei mai înalţi nori
întrecându-se cu zeii, întrecându-i!
Poetul! o, Poetul se aseamănă unui iris imens
în care se oglindesc galaxiile!

El este legat de pământul inimii sale
şi naşte din cugetu-i o moarte frumoasă
– deşi se teme de ea –
şi plânge că n-a fost prima femeie – amândoi! –
spre-a locui într-un paradis al iubirii.

Poetul! o, Poetul! Voi credeţi că el
se joacă, poate, cu vorbele, înfrumuseţându-le!
Ei, nu! asemeni lui Scaevola el tinde braţul
pe rug, apoi cu osul ars înseamnă
trecerea vremii, trecerea astrelor
trecerea noastră, a lui, veşnicia!

Nu-l doare! El râde pentru voi şi plânge
pentru toţi. Lacrimile lui nu sunt amare
ci au o dulceaţă celestă, iar păsările
i le ciugulesc de pe obraz şi din creier
şi păsările devin frumoase şi înţelepte
asemenea Poetului!

Noaptea şi ziua Poetului sunt mileniile
paşii lui stelele înseamnă, ivindu-le
pe fruntea sa timpul stă-n albastru şi aur;
profet este el şi judecător – profeţind, judecând –
hrana lui: fericirea mulţimilor, taina din care
puterea-şi aprinde!

El nu este al sieşi! Viaţa lui este un cântec
un plâns pe buzele fiecăruia;
dăruindu-se el se multiplică la infinit
şi intră în toate chipurile, în toate sufletele!

Nu-l învăţaţi pe Poet pe dinafară
El se află înlăuntrul vostru, ascultaţi-l!…

Dan Siderman

*
Era albastru,
Prea mult albastru, pentru
Roşul acela care pleca.
Soarele îşi atingea ogiva –
De pământ, de braţele mele – ,
Iar ochii-mi asfinţeau peste
Ochii şi buzele tale
Care se închideau ca o geană
De soare,
Ca un cuvânt răsărit de pe buzele tale
Roşii…

*
Verdele respirat de frunze s-a topit în galben
Şi-n ploi maronii.
Era frig şi am urcat în grabă
Două etaje mai sus,
La apartamentul Toamnei.
Aş fi vrut să-mi recuperez
Lucrurile rămase de anul trecut:
Crizanteme, vrăbii rătăcite şi o umbrelă veche.
Am sunat îndelung…
Târziu, într-un colţ, am găsit un bilet
Scris în grabă…
Sunt în parcuri… am venit…

*
Prea puţini, în jur, ştiu
Să piardă.
Cu adevărat.
Demult, copii,
Rătăceam lucruri mărunte,
Apoi, toţi, toţi, tot pierdeam
Lucruri mărunte…
Privirile se întorceau regretând…
Şi chiar îmi aduc aminte cum
Într-o zi te-am pierdut şi pe tine.
Spatele meu nu s-a-ntors
Să mângâie cu privirea
Urmele ochilor tăi…
Prea puţin…

*
Înfiorat de noapte,
Cu şoaptele ce vin,
Mă tulbură, pe rând, toamna şi iarna,
Primăvara, până şi vara…
Dar tu, iubito, tu mă-nfiori
Ca-ntâiul început,
Încât eu însumi sunt înfiorarea de mine,
Cel care încă iubesc,
Rezemat de toamnă, de vară,
De genele tale,
De zi sau de noapte,
Cu zâmbetul frunzărit de fiori…

*
Te chem, iubito,
Să dansăm dimineaţa…
Tu îmbrăcă-ţi rochia de zori,
Pornind din noaptea şifonată
De şoapte,
Şi pune-ţi în picioare pantofii de rouă
Sau ia-ţi sandale desculţe –
Pentru locuri ascunse!
Şi nu uita să-ţi fardezi ochii verzi
Cu roşu de răsărit sau galben de crizantemă,
Iar dacă părul ţi-e răvăşit,
Să-l legi cu un fir de vânt şi două agrafe de nea…
Şi vom pleca, apoi, să păşim
Peste iarba plăpândă şi goală…
Dar nimeni, nimeni nu va simţi
Că noi am trecut pe aici.
Numai macii
Vor deschide zorile
Cu o geană de soare,
Printre culorile adormite,
Când eu te voi însoţi
În costumul de vise,
Punctual,
La a cincea rază de soare…