Spații culturale nr. 86 (14) – Râmnic, mon amour!
Valeria MANTA TĂICUȚU
Trăim în Râmnic, lângă apa lui sărată și puțină, și asta ne ocupă tot timpul: un timp incert, nici primăvară, nici toamnă și în niciun caz iarnă, de-au ajuns glumeții de pe rețelele de socializare să-și ureze „Crăciun a-nviat”, imaginându-și o punte sentimentală, religioasă și meteorologică între sărbătorile de iarnă și Învierea Domnului. Un timp care, ca în celebrul roman al lui Marin Preda, pare să aibă încă nesfârșită răbdare: cu noi, cu visurile noastre mereu amânate, cu speranțele care mai păstrează încă adierea de tămâie a atâtor și atâtor campanii electorale. Târgul respiră greu, ca prin somn, învăluit în cețuri groase ca într-o pătură bună conducătoare de amintiri din alte vremuri (nu neapărat mai bune, cum zic nostalgicii, nici mai sigure și mai prospere pentru contribuabilul de rând, căci noii aristocrați roșii sunt la fel de roșii – la obraz, la buzunar și mentalitate). Vremurile acelea din amintire s-or fi dus ele pe apa sâmbetei, dar ce dâră de lumină în urma lor, ce freamăt (pionieresc, utecist sau de membru aplaudac și dârz, cu drepturi depline!), ce discurs acuzator (încă se mai țin discursuri, dar nu în aer liber, spre amuzamentul fustelor crețe în straturi-straturi ca ceapa, care colorează străzile și mătură tot ce se află lăsat neglijent prin genți ori buzunare, ci în studiouri – de televiziune, de producție lirică leșinată, la nivelul lecturilor din clasa a patra primară, de proză certată cu limba română și de alte și alte mari feluri), ce lacrimi, ce dor! Ce bine era când ne băteam pentru cărți, „adidași” ori „nechezol”, când „Cel mai iubit dintre pământeni” se vindea pe sub mână, la suprapreț, ca brânza, carnea, peștele și alte produse de primă necesitate, ce bine era când și pereții aveau urechi și, când aveai musafiri, trebuia să dai la maximum televizorul alb-negru cu grilă de programe exclusiv patriotice, ce bine era când granițele erau așa de închise (nu numai cele dintre noi și alte țări, ci și cele dintre noi și noi înșine), că numai păsările cerului le treceau, ce bine era când aveai serviciu, dar te făceai că lucrezi, aveai bani, dar nu aveai ce să cumperi cu ei, aveai glas, dar numai ca să strigi „ura!” și „trăiască!”… Era bine, ce mai, ne culturaliza bardul național cu cenaclu pe stadion, ne învăța limba română croitoreasa cu funcție în departamentul de cultură, câinii umblau cu covrigi în coadă și școala era școală, se făcea carte, nu glumă, iar pe străzi nu puteai răzbate de atâția cetățeni însetați de cultură. Cultura maselor, tovarăși!
Trecută acum prin stomac, pretenția de cultură vine din urmă, mult din urmă, de pe vremea heirupismului din „Cântarea României”, când numai cine nu voia nu punea mâna pe condei (cu vigurozitatea bolovănoasă a oricărui purtător de seceră și ciocan), ca să pară ceea ce nu era: scriitor și om de cultură. Din fericire, cred, economia de piață a mai tăiat din ambiț și din elanul creator: lumea a îmbătrânit, cărțile s-au scris deja, s-au tipărit pe bani publici în tiraje confidențiale și s-au distribuit prin școli, ca să le strice elevilor și bruma de cultură, iar acum, că hârtia e tot mai scumpă, editurile tot mai interesate de alt fel de câștig și publicul tot mai puțin amator de lectură, scriitorii de-o zi, de-un anotimp, de-o epocă se mulțumesc să trăiască din vorbe emise/ transmise pe cale orală, colectivă și anonimă, ca să mai treacă timpul.
Dispariția librăriilor din târg, care n-a părut o dramă pentru nimeni, s-a datorat nu numai concurenței făcute de super/hipermarketuri, care, pe lângă produse alimentare, chimice, textile etc., s-au pornit să vândă și cărticele frumos colorate, ieftine și stupide; nu s-a datorat nici managementului stângaci, nici crizei de spațiu, nici altor cauze explicabile sociologic, politic și economic: cărțile nu mai sunt prețuite, pentru că au apărut zeci de modalități alternative de entertainment, printre care: producțiile cinematografice (de toate mamele și tăriile, la un click distanță, inclusiv de pe telefonul inteligent), muzica (manele, pop, rock ș.a.m.d., în concerte improvizate unde și când cu gândul nu gândești), sportul (nu neapărat de performanță, fiindcă nici cel de liga a șaptea nu-i de neglijat, mai ales când e racordat prin conductă de capacitate mare la bugetul local) și puzderia de talk-show-uri de pe cele peste 150 de canale de televiziune prin cablu: ele sunt în mod deosebit apreciate, pentru că reușesc și să spele creierele, și să abată atenția de la alte probleme, și să creeze senzația (greșită, dar justificabilă) de implicare în viața care-i întotdeauna dincolo de orizontul televizat, manelizat, bagatelizat.
Da, trăim în Râmnic și-n această țară, mulți dintre noi nici măcar cu șansa de a pleca spre alte zări de soare pline, cum ne îmbie pliantele turistice și ofertele de muncă la negru.
