Spații culturale nr. 86 (11)

Lucian MĂNĂILESCU

POPICELE

Stăm aliniaţi pe cruce,
spânzuraţi de maşinăria universului
care ne urcă şi ne coboară…

La capătul celălalt, Dumnezeu
priveşte concentrat bila
albastră de bawling, pregătindu-se
să o lanseze în haos…

Noi aşteptăm!

BĂTRÂNUL CU UNDIŢA

Soarele aleargă desculţ
prin prundişul fierbinte
şi bătrânul cu undiţa trece
pe celălalt mal, momind
îngerii peşti cu firimiturile amintirii

Ce caraghios ţopăie amintirea
pe lespedea verii, descântând
apa să iasă din urechi!…

Pe celălalt mal, bătrânul
tocmai a prins cerul în undiţă
şi încearcă să-l scoată din valuri.

ARMATA DE TERACOTĂ

Glorioasa istorie a imperiilor
de o mie de ani şi invincibila
armată de teracotă mărşăluind
prin praf şi pulbere.

În faţa tronului gol,
cioburi sticloase…

Tăcerea strigă din întuneric:
„Trăiască împăratul!”

MEGAFONUL GĂRII

Stimaţi călători!
Trenul interregio 666,
pleacă peste 5 minute
de la linia vieţii
spre Paradis.
Trenul circulă fără oprire
până în iad!

Mihai VINTILĂ

Fețele lui Ceaușescu

Nicolae Ceaușescu reușește să stârnească interesul și la peste 30 de ani de la moartea sa violentă. Poate că nostalgia îi mână pe unii cititori spre a se apleca asupra unor cărți despre și cu „tovarășul”, dar înclin să cred că este mult mai mult decât atât. Volumul pe care vreau să îl aduc astăzi în atenție este unul din această zonă – Fețele lui Ceaușescu, semnat de profesorul Victor Gabriel Osănceanu și apărut la editura craioveană Aius în anul 2017. Poate fi considerat un pic diferit față de altele pentru că autorul nu l-a cunoscut personal pe Ceaușescu, nu a fost în anturajul său, dar a trăit epoca, a simțit gustul „salamului cu soia” și pornind de la propria experiență de viață a încercat să desfacă ghemul istoriilor acestui conducător al României.
Cartea, masivă și bine documentată, beneficiază de o prefață semnată de prof. dr. Bogdan Teodorescu, secretar general al Societății de Științe Istorice din România.
Cum poate nu v-ați așteptat, acest volum este un demers istoric. Este vorba de o istorie recentă, interpretată pragmatic și nepartizan, cu exemple și contraexemple. Scrisă bine, cu o eleganță aparte a exprimării, cartea urmărește ascensiunea și exercitarea puterii de către Nicolae Ceaușescu. Mai apar în volum, cum poate era de așteptat, Elena Ceaușescu și toată mulțimea de personaje politice ale epocii. Autorul nu se concentrează pe familia Ceaușescu, cum au făcut alții înaintea sa, ci pe faptele și vorbele lui Nicolae Ceaușescu.
Structurat în treisprezece capitole, volumul urmărește temporal viața acestui personaj. Chiar titlurile de capitole indică perfect conținutul: O fire puternică, un învingător al propriului destin; Veleitar ambițios și lipsit de scrupule, în drumul spre vârful puterii; Un politician redutabil. Marele manipulator și intrigant își consolidează puterea; Maestru al duplicității, speculației și șantajului. Negustor de ființe umane; Criminal cu acte în regulă; Diplomat de excepție, inteligent, energic, ferm și curajos; Megalomania unui narcisist patologic; Sub imperiul iraționalității; Patriotismul propriei puteri; Un comunist autentic; Semidoct, dar inteligent nativ și dornic de a-și depăși condiția; Un caracter detestabil; Radiografie de personaj. Ceaușescu, pro și contra.
Numai citind aceste titluri de capitole realizezi cât de multă muncă a stat în spatele cărții. Victor Gabriel Osăceanu a citit enorm, atât despre Ceaușescu cât și despre contextul intern și internațional în care acesta și-a manifestat din plin propria personalitate contradictorie. Ca un iubitor de istorie pot spune că sunt impresionat de acuratețea datelor, de interpretările pertinente, pe care autorul le-a dat în carte, unor evenimente, fapte și poziții. Rezonez cu abordarea calmă, competentă și bazată pe fapte pe care autorul o face. Este un exemplu bun de cum se poate scrie o istorie nefardată și nepartizană a istoriei. Chiar și Bogdan Teodorescu, un fin cunoscător al fenomenului politic românesc, remarca în prefață această abilitate a autorului de a ne face logic, să înțelegem istoria reală.
Un alt element important al volumului este concizia. Victor Gabriel Osănceanu reușește să înoate în această mare de informație și să găsească drumul. Este o mare calitate la un autor de istorie.
Lucrurile care trebuiau spuse sunt spuse. Astfel, Nicolae Ceaușescu, nu este un patriot cum cred azi mulți contemporani și domnul Victor Gabriel Osănceanu argumentează perfect de ce. Ceaușescu a fost megaloman, dictator, narcisist patologic, comunist înveterat, semidoct și peste toate un caracter detestabil. Este personajul istoric fără prieteni, fără coloană vertebrală, supus al propriilor interese până la extrem, până la crimă. Toate concluziile sunt argumentate, sunt exemplificate. Aceasta este coloana vertebrală a cărții!
Volumul Fețele lui Ceaușescu ar fi un perfect manual de istorie a ceaușismului în România. Drumul acesta greu, al adevărului istoric, este cel mai important și cel mai solicitant. Se pare că domnul profesor Victor Gabriel Osănceanu l-a ales și îl felicit pentru această alegere.
Recomand cu tărie această carte pentru că sparge minciuna, distruge idealismul și pune personajul la adevăratul lui loc istoric. Felicitări!

*Victor Gabriel Osănceanu, Fețele lui Ceaușescu, Craiova, editura Aius, 2017, 414 pagini.

Valeria MANTA TĂICUȚU

Acoperiș de poeme albastre

Câteodată, spune Liviu Popescu, poetul este un nou Don Quijote, trăind într-o iluzie, luptându-se cu dușmani imaginari care, de cele mai multe ori, vin dinlăuntrul său: „Cu sfinții de duminică/ voi scoate din mine/ tot praful uitat/ în unghere/ morile de vânt/ unde-mi pierdeam viața”; alteori, îl vezi înscris în mitul sacrificial, ca pe orice căutător/ propovăduitor de lumină: „acum văd/ cum se fixează lumina/ în aruncătorul de flăcări/ e dureros dar plăcut/ o spun și mâinile/ cu o nouă piele/ întinsă/ în câmpul de raze/ al crucii/ aici și acum/ și aproape” („Cum se fixează lumina”). Cel care scrie se confruntă întotdeauna cu „găurile negre din ceruri” (trimitere la pericolul cufundării în neant, în uitare, în lăcomia nimicului), dar și cu ceea ce n-ar trebui să existe și să fie acceptat, adică distanța dintre nume și sens: poți păstra numele obiectelor și fenomenelor din universul tău personal, dar întotdeauna vei vedea cum sensul se tocește, se stinge și doar artificial mai poate fi ținut în viață în cuprinsul vreunui text poetic: „azi ca și ieri cuvintele noastre/ sunt ținute în viață cu respirația/ gură la gură/ ieri ca și azi/ simțul măsurii bolește/ fără măsură/ și patul ei se clatină/ a pagubă și a necuvânt” („Între nume și sens”). Poemele pe care Liviu Popescu le adună în volumul „Terme și aeroterme” pot fi citite în cheie filosofică sau interpretate inclusiv în termeni de parapsihologie, fizică de tip cuantic ș.a.m.d., datorită procedeelor de metaforizare/ ermetizare la care le supune autorul. Exprimarea de tip neutru mai trădează totuși câte un puseu liric, pentru că avem de-a face cu un poet care se cercetează și se vede pe sine nu doar ca filosof preocupat de întrebări fundamentale (de unde venim, de ce venim, care este rostul nostru în lume și unde plecăm), ci și în ipostază de Narcis ori Orfeu însingurat: „Cântam la izvor/ de unul singur/ (că doi am putea fi/ prea mulți) […]/ și era o atmosferă de vis/ cu jar pe cer apus/ cântam din toți rărunchii/ de unul singur/ (se știe că doi am putea fi/ prea mulți)/ cântam duios/ de se îndoia axa/ pământului/ cu tot cu pietre/ și eu cântam la izvor/ de unul singur/ în dorul lelii/ (se știe că doi am putea fi/ prea mulți).” („Singur”). Scrisul, trecere de la întuneric la lumină, este expresia unei căutări de sine chinuitoare, o neliniștită încercare de a ajunge la nodul energetic al ființei: „împinge tu durerile/ din dezechilibratele/ oase/ la stern:/ aici energia-i/ de șapte carate// întuneric și lumină/ ia-ți cerneala/ de pe buze/ și fă din ea/ un acoperiș de poeme/ albastre/ clipa asta a prăbușirii/ îmi amintește că/ spre dimineață/ gândul fiarei/ se va stinge/ odată cu somnul/ împins spre fereastră/ de o pretinsă lumină” („Noaptea poemelor albastre”).
Titlul volumului trimite la stihiile primordiale: apa (sugerată de „terme”), aerul („aeroterme”), dar și la pământ și foc, la trecut și prezent, la valoarea energetică a ființei. Nevoia de armonie interioară și de integrare în „câmpul de raze și distanțe” atenuează spaima în fața morții, ducând-o într-un derizoriu al jocului: „Să se stingă toate lămpile/ dar să rămână aprinse în mucul de țigară/ ai spus la ultima analiză/ cea din care nu ai putut să-ți scoți/ în nici un chip frica de moarte/ în focul acela apa morții te așteaptă/ e o ultimă baie binecuvântată/ cu o cucuvea pe umăr” („Cu o cucuvea pe umăr”). Poetul vorbește mai puțin de moarte ca trecere dincolo și mai mult de „cădere”: în timp, în spațiu (unul fizic/ material, deci cu înțeles denotativ, altul conotat ca lectură): „Era o răcoare bine asimilată/ deschisele cărți aveau filele smulse/ de vântul căderii în spații/ cu umbre și stânci/ venea o aromă cu însemnele zilei/ pe față: materie sus pusă/ lângă nas și privire/ poate mai mult/ o presimțire/ gen să te uit-să mă uiți/ anii toți își adună flamurile/ cât mai sus/ de neatins cu prăjina/ la pas de voie și de nevoie/ lângă focul proaspăt de adunat fântâni/ toată adunătura de îngeri e-un nimb/ pe lângă atâtea vieți/ cu-amurgul somnolent/ strivit de stânci” („Căderea în spațiu”).
Procesul de metaforizare este atât de intens la Liviu Popescu, încât poemele sunt adeseori greu de descifrat: poetul pare să scrie pentru sine, este un însingurat care face „împărțirea norilor în silabe” („Împărțirea de dimineață”), departe de „cirezile cu porci” care „sparg zidul fonic”, mereu copil „din oftat”, tânjind după gesturi simple de comuniune refuzată: „să ne unim în prilejuri/ cu tălpile goale în roua tocată mărunt/ măcar în acest al nouălea ceas/ cu iz de tămâie muiată-n speranță” („Mâine ca și azi”). Scrisul, ca act gratuit, ca și cernere de nisip și zadarnică adunare, literă cu literă, a cuvintelor trădătoare de adânc, îl ademenește chinuitor pe poetul care simte că rostul materiei (în lupta ei cu spiritul) este să ascundă și să fabrice timp inutil: „Literă cu literă/ ele se smulg cu sârg din adânc/ cu de la sine putere/ pentru înjghebarea/ unui singur cuvânt// degeaba, puținul cules/ e ca scaiul în vânt:/ nimic de bun venit/ de descifrat/ mut și surd// nimic pe ce se poate/ contura cât de cât/ pentru un trup/ chinuitor de aproape/ aproape sfânt” („Literă cu literă”).
Retras dintr-un real simțit ca balast pentru spirit, poetul nu se rupe total, nu-și incendiază punțile și nu-și otrăvește fântânile: e de înțeles nevoia lui de detașare de toți și de toate, de lumea bezmetică și falsă, e de înțeles nevoia lui de desprindere din capcana grijilor mărunte, a acelor „știri incendiare” care îi dinamitează timpul/ urechile/ rostul și care fac un iad din călătoria lui spre marginile ființei: viziunea este totuși departe de a fi obiectivă, din cauza suferinței mărturisite: „cu un om de beton/ pe care îl port/ în propria-mi suferință/ mai mult din întâmplare/ caut prin parcuri/ un loc de ascuns/ știri incendiare/ și eventual un adăpost/ cu neon/ sunt aici în fiece atom/ pe pupilele mele/ încinse/ e loc de întors/ trenuri de călători/ și marfare” („Din întâmplare”).

*Liviu Popescu, „Terme și aeroterme”, Ed. Charmides, 2021

Stan BREBENEL

PE ACOPERIȘUL LUMII

Poetul Paul Spirescu, în cel mai recent volum de poezii, ne face o invitație care este făcută foarte rar: să vedem ceea ce și el vede de pe acoperișul lumii. De fapt, toți poeții care se respectă își invită cititorii să-l urmeze în cele mai interesante peripluri. Și Paul Spirescu este un poet care se respectă și-și respectă și cititorii. Probabil sunt printre puținii care îi cunosc aproape toate cărțile pe care le-a publicat până acum. Despre unele am și scris. Chiar dacă opera poetică a lui Paul Spirescu nu este vastă, aceasta are o valoare deosebită pe care foarte mulți nu o au. În timp ce unii „autori” se iau la întrecere care scriu și publică cât mai multe cărți într-un an, Paul Spirescu nu se întrece cu nimeni, doar cu sine, stabilindu-și o stachetă cât mai înaltă. De la altitudinea culturii, talentului și experienței sale, ne-a oferit încă un volum de poezii, intitulat Sus, pe acoperișul lumii, volum ce a apărut la Editura Editgraph, în anul 2022. De acolo, de sus, el vede mai bine și mai clar ceea ce „orbii” de pe pământ nu văd. Parcă o pâclă deasă și continuă s-a așezat pe retina semenilor. Și din acest motiv nu au reacții normale. În demersul său, poetul nu este un constatator, un contemplator. El este mai mult decât atât: este un răzvrătit. Mai întâi își pregătește decorul: Pe câmpul înflorit cu pipirig/ începe Doamne să se facă frig/ și nu mai am nici glas,/ nici nu mai vreau să strig… (Halucinație). Transbordarea sa pe acoperișul lumii se face treptat, așa cum Dumnezeu îl previne; Când va veni vremea să te iau/ la mine acasă,/ îți voi dărui un ocean și-un vapor/ care să fie numai ale tale:/ să-ți împarți singurătatea cu ele. (Dumnezeu către Poet). Este convins de atotputernicia lui Dumnezeu, cel ce ne decide destinul și are un cuvânt către cei care iau totul în deșert: Chiar dacă mă bârfiți nu mi se pare/ că voi o să-mi suflați în lumânare:/ e unul mult mai drept și mult mai tare…// zburând din vis în vis, din carte-n carte/ e unul mult mai sus și mai departe/ să mă conducă dincolo de Moarte… (Prefer să tac). Într-un poem dedicat scriitorului Lucian Vasilescu, Paul Spirescu îi dă dreptate lui Liviu Ioan Stoiciu, unde cel din urmă afirma: Paul Spirescu – un poet adevărat, singuratic, senin (ieșit din criza de identitate), împăcat cu sine, care-și vede cu demnitate de drumul său. Poemul se intitulează „Despre minciunile aritmeticii”: Până la urmă, singurătatea mea plus singurătatea ta/ nu fac două singurătăți singure/ și o singură singurătate mult mai adâncă./ Matematica minte!/ nu are ea cum să înțeleagă/ viața întreagă, lumea întreagă. Poetul constată cu durere, de acolo de sus, de pe acoperișul lumii, că unii oameni s-au schimbat fundamental în rău. Poate că și vremurile sunt de vină și acești sociopați care guvernează lumea: Dar curg șuvoaie
tumultuoase de secunde/ de tine nici le pasă, de mine n-au habar/ în lumea-aceasta de poveste caraghioasă unde/ durerea smulge filele din calendar… (Filele durerii). Durerea ce i-a cuprins pe majoritatea oamenilor se vede și se simte la tot pasul. Aceștia sunt triști, bolnavi și dezamăgiți. Și-au pierdut până și puterea de a luptă, parcă le-au fost anesteziate toate simțurile, toată voința de a se lupta cu hidra care ne subjugă. Este ceea ce constatăm fiecare dintre noi: Nici măcar nu ți se mai aude bocetul, țară:/ poate-ai murit de mult și trecem pe lângă tine/ cu pașii repezi ai veșniciei, sacadați/ noi, cei bolnavi de o epidemie supralunară/ foștii tăi slujitori și soldați.// țară săracă, țară bogată, țară ciudată/ țară tristă, țară miraculoasă în care/ până și morții tăi mor în mod repetat/ încă o dată și încă odată. (Bocetul înfundat al țării). În tot acest timp satrapii din toate domeniile de activitate, au avut grijă să fie peste tot, își trăiesc cu frenezie și în opulență viața: Voi vă sărbătoriți victoriile voastre în fiecare zi:/ cu multă veselie și mult fast;/ cu șampanie franțuzească și cu premii atrăgătoare/ pe care vi le împărțiți, pe sub mână,/ unii altora./…/ Eu, în fiecare dimineață, îmi sărbătoresc înfrângerile,/ cu o cană de cafea amară și un pahar de vin acru. (Sus, pe acoperișul lumii). Și pentru că a prezentat un bocet care se aude înfundat, al țării, poetul vrea să-i desăvârșească portretul acestei noțiuni, țara, care devine din ce în ce mai abstractă. Voi cita în întregime poemul „Țara mea de vis zbanghiu”: În țara mea de vis zbanghiu în care/ se-njură și se minte și se moare// țara în care m-am născut și am visat/ cu fericirea fiecărui om întemnițat// unde izvoarele-au secat de-o veșnicie/ și stâncile au formă de sicrie// în care fug copacii falnici din pădure/ de frică să nu vină alții și să-i fure// prin care bunul Dumnezeu de mult n-a mai trecut/ și frumusețea e o marfă de vândut// în țara mea de vis zbanghiu în care/ se fură și se minte și se moare… Cu acest poem atingem o altă latură a creației poetului și anume, umorul negru. În vremurile de „restriște și jale” nu putea să lipsească tocmai acest ingredient, mai ales că Paul Spirescu este un fin umorist, de cele mai multe ori ale celui negru, în care excelează. Voi exemplifica cu versuri din două poeme: Când va fi să mă car de pe lumea aceasta/ băgați-mă iute-n sicriu, puneți capacul/ și bateți-l în cuie cât se poate de bine:/ cum nici eu nu mai am chef să casc ochii la voi/ nici voi n-aveți voie să căscați ochii la mine! (Fals testament). După cum se vede, așa cum românii de când se știu fac haz de necaz, așa procedează și poetul. Să mai exemplificăm cu alt poem: Onorate bănci și onorați bancheri:/ nu-mi puteți împrumuta niște bani/ ca să-mi pot face și eu transferul/ spre locul de veci/ și spre Rai?// pentru plata medicului care să-mi elibereze/ certificatul de deces/ axiologic?// pentru sicriul de la pompe funebre?/ pentru plata groparilor/ și a slujbei de înmormântare?// pentru șpăguirea sfinților/ și a portarului Raiului?// Vă jur solemn că vi-i restitui/ pe lumea cealaltă/ dacă mă veți mai găsi/ pe-acolo…
(Cerere de credit). Ar mai fi de lămurit un aspect referitor la culoarea albă a majorității copertelor volumelor lui Paul Spirescu. Este o metaforă care vine în contradicție cu viziunea sa asupra morții? Rămâne să ne mai gândim la acest aspect. Poate că puțin din vălul pus pe acest simbol poate fi ridicat din dedicația pe care mi-a făcut-o pe acest valoros volum. Sper să nu se supere dacă o reproduc: … această (pesemne!) ultimă carte a mea de poezie. O să te rog să o citești chiar în această cheie! Dincolo de prietenia care ne leagă de mulți ani, acest lucru demonstrează că nu este un însingurat. Poate vocația sa de filosof, de gânditor să fi contribuit la această idee. Cunosc mulți oameni care îi sunt prieteni și sunt de calibru. În concluzie, putem spune că Paul Spirescu este un poet mare pe care, sunt convins, îl vor descoperi la o lectură viitoare sau îl vor redescoperi superficialii la o lectură mai profundă. Se poate lesne observa, lucru rar, că poemele sale conțin cuvintele care trebuie: nici în minus, nici în plus. Eu sunt optimist și îi aștept următorul volum de versuri cu nerăbdare.

Dumitru ICHIM

PSALMUL MĂRȚIȘORULUI

Îngrămădiți de-a valmul, pe-o catifea-n tarabă:
Cerbi, ghiocei, safire, iar printre mărțișoare,
Turcoaza-n filigranuri de literă arabă.
Din porțen, sidefuri – lăstuni și căprioare,

Cheițe ca mărgeanul, corn care-n basm ecouă,
Potcoava ce-o purtase-al norocului balaur,
Și inimi, ca văpaia valsurizând prin rouă,
Cu fluturi ce-au aripa suflată numa-n aur.

Tors firu-i din crin roșu, din albul dor, liana –
Închipuirea nunții ce-și bea din inimi firea.
Ca fagurul ce-și strânge, în seara lui, poiana,
Cei dragi, cu două fire, își leg neîndrăznirea.

Iubirii de vrei templu, cucernic fii cu dorul:
Întâi săruți iubita, și-apoi dai mărțișorul.

JOCUL DE-A COPACUL

Copacii sunt făcuți
după chipul
și-asemănarea omului.
Numai ei știu
să se joace
de-a îndrăgostiții:
O, câte frunze
au pentru săruturi!
Numai ei știu
să se joace de-a moartea
păcălind-o în fiecare an
cu inelul promis,
dar atât de bine ascuns
sub unda rotundă de lemn.
Printre copaci
am văzut Omul
îmbrățișându-și
prima asemănare.
„Ca să fii desăvârșit, i-a zis,
am să învăț
brațele tale cum trebuie să zboare
A întins mâinile
pe lemnul copacului-nalt,
așa cum fac îndrăgostiții-n grădină
când unul aleargă spre celălalt,
cer către cer,
lumină spre lumină.
Dar a zburat prea adânc
prin inima omului
să-i prindă zvâcnitul din care se-aude
oceanul vieții ca semn,
iar întors
cu aripile ude,
stropi de sânge
încet picurau
din palmele-ntinse pe lemn.