Spații culturale nr. 86 (4)
Interviu
Ion FERCU în dialog cu Marius MANTA
„Exilul este vraiștea cea mare a sufletului nostru.” (II)
Sper să nu fim trași la socoteală de interesul larg pentru aspectele cumva întunecate ale sufletului uman, dezbătute în secvențele anterioare. Vom avea însă timp să lăsăm lumina să spele toate cele rele, drept pentru care, în continuarea celor discutate, însă firește cu legături zdravene, vă invit să definiți ideea de exil interior.
Exilul este vraiștea cea mare a sufletului nostru. Vraiște generată cinic de destrămarea relațiilor interumane, pedeapsă prin care o persoană este obligată să-și părăsească vatra existențială, somată imperativ cu interdicția de a mai reveni, exilul vizează uneori grupuri mari de persoane, comunități. Exilul te văduvește de fundamentele ființării, te obligă să-ți reconstruiești reperele, să-ți încropești un alt univers al supraviețuirii, să găsești în tine noi surse de oxigenare a idealurilor, să te adaptezi la infernul migrator în care ai fost aruncat. Hăituire a esenței umane, a tezaurului propriu de credințe și tradiții, te îndeamnă să privești societatea și ca pe o junglă care, în comparație cu jungla animalelor inocente, este pustiul celei mai atroce agresivități, cere să-i postezi pe blazon acel homo homini lupus… Poate că Dante a surprins cel mai fericit această vraiște: ,,Vei lăsa în urmă tot ceea iubești / mai mult; aceasta e acea săgeată / pe care arcul exilului o trage mai întâi. / Tu vei afla cât de sărat este gustul / pâinii unui străin și cât de greu este / să urci și să cobori scara altora” (Paradiso XVII: 55-60).
Când te apropii de drama lui Ovidiu sau de cea a lui Du Fu, excepționalul poet chinez din perioada Dinastiei Tang, atunci când îl privești pe Napoleon, exilat pe insula Sfânta Elena, în tabloul pictorului Franz Josef Sandmann, sau când îți faci timp să stai la o voroavă de taină cu tristețile din Prima noapte în exil, tablou care face parte dintr-o celebră serie de picturi care ilustrează Ramayana, înțelegând și drama prințului Rama, exilat din regatul tatălui său, pricepi și mai mult câtă otravă aruncă în suflete exilul.
În dreptul roman, exsilium viza atât exilul voluntar, cât și exilul ca alternativă la pedeapsa cu moartea, era privit ca părăsire impusă sau voluntară a locului în care aveai rădăcinile, motivele fiind politice, religioase sau economice. Se realiza distincția între exilul intern (stabilirea unui domiciliu forțat în interiorul țării) și exilul extern, deportarea în afara țării de baștină. Formele exilului intern au fost îndelung… perfecționate. Într-o țară în care democrația antică era un râvnit exemplu, Grecia, în timpul regimului Metaxas (1936–1941), când închisorile erau suprapopulate, exilul intern a fost stabilit în lagărele aflate în peste o sută de insule mici și sterpe, unde ostracizații trebuiau să-și construiască singuri adăposturi, să-și procure în aceleași condiții hrana. Grecii, cândva purtătorii de stindard ai civilizației, au transformat insula Makronisos, între 1947 și 1955, într-o tabără… model a juntei de tristă amintire. Insula nelocuită Gyaros a fost populată cu 20000 de exilați, devenind un ,,Dachau al Mediteranei”, un Gulag grecesc. Infernul Gyaros a fost închis în noiembrie 1968, în urma îndelungatelor proteste internaționale. Firește, lagărele naziste, ca iad multiplicat al exilului extern, și sinistrul Gulag siberian sunt ororile cele mai cunoscute, dar nu putem uita nici de lagărele de concentrare din țările colonizate sau latino-americane, pentru unele dintre populațiile locale răzvrătite și învinse, mai ales în Congo, Africa de Sud, India, Amazonia. Lagărele exilului intern cambodgian, unde au murit aproape două milioane de oameni, au fost alte orori gestionate de avortoni ai umanității. Infernul exilului, intern și extern, a pârjolit o mare parte din lume…
Îmi sugerați să definesc exilul interior. Grea misie! Definitul este atât de complex, încât definitorul, în ambiția sa de a spune ceva despre el trăiește experiența unei mari timidități. Privesc și către procedurile clasice de definire – definiția ostensivă, enumerativă sau prin simplă sinonimie, definițiile operaționale, genetice, recursive (inductive) sau prin gen proxim și diferență specifică – și constat că n-aș putea să stabilesc între definit și definitor o relație care să exprime adevărul. Mă salvează, cumva Nietzsche, cel care, întrebându-se ce este adevărul, spune (citez din memorie) că este o serie mobilă de metafore, metonimii și antropomorfisme. Pe scurt, o sumă de relații umane care au fost intensificate, transferate și înfrumusețate poetic și retoric și care, după o utilizare îndelungată, par unor oameni ca fiind canonice, obligatorii. Adevărurile sunt iluzii pe care le-am uitat că sunt iluzii, sunt metafore care s-au epuizat. Au fost epuizate de forța senzuală, au devenit monede care și-au pierdut relieful. Este cam neortodoxă scuza mea, dar…
Mă apropii, timid și fugar, mai întâi de Albert Camus, cel despre care cred că surprinde grozav starea de exil interior. În ,,Întoarcere la Tipasa”, el spune că timpul exilului înseamnă ,,timpul vieții uscate, al sufletelor moarte”, că a nu fi iubit înseamnă doar un nenoroc; a nu iubi nimic înseamnă nefericire. A nu fi iubit și a nu putea iubi sunt cauze esențiale ale exilului interior. Dostoievski, pe care Camus îl adora, spusese că ,,iadul este durerea de a nu mai putea iubi”… ,,Exilul și împărăția” depune o mărturie de excepție pentru exilul interior, dar cred că întreaga operă camusiană este centrată pe problematica acestui gen de exil. Camus conștientizează acut consecințele alienării, divorțul funciar dintre Om și Lume. Vom regăsi și la scriitori precum T.S. Eliot sau W.H. Auden, sub raport strict literar, această atitudine. Din Carnetele sale aflăm și sursa din care exilul interior își trage sevele: ,,A gândi înseamnă să pleci de la dezacordul fundamental care separă omul de existența sa, pentru a găsi un teren de înțelegere (s. n., I. F.) potrivit nostalgiei sale, un univers încorsetat în rațiuni și luminat de analogii care permit a rezolva divorțul insuportabil. Filosoful își are personajele, simbolurile și acțiunea sa secretă” (apud Ion Vinter, ,,Albert Camus sau tragicul exilului”, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p. 27). Terenul de înțelegere este, negreșit, universul exilului interior. Pentru Camus, existența (ex-sistere) înseamnă, mai ales, a fi în afară de, are sensul unei separări, al unei rupturi fundamentale, al unui exil, al unei alienări profunde, al unui divorț dintre om și o parte a vieții sale.
,,Exilul și împărăția”, această antologie a alienării constituită din șase povestiri, oferă portrete ale exilului interior, dramatice încercări ale insului de a-și găsi un regat interior în care să renască. Dacă-l privim pe dʼArrast, de pildă, fie și numai câteva clipe, descoperim un asemenea destin: ,,Lângă el veni bătrâna, apoi fata nopții, dar nimeni nu-l privea pe dʼArrast. Se ghemuiseră în jurul pietrei, tăcuți. Numai vuietul fluviului urca până la el, prin aerul apăsător. Din colțul lui întunecos, dʼArrast asculta, fără să vadă pe nimeni, și zgomotul apelor îl umplea de o fericire năvalnică. Stătea cu ochii închiși, salutând, plin de bucurie, propria-i forță, salutând, încă o dată, viața care începea din nou” (Albert Camus, ,,Exilul și împărăția”, în ,,Străinul…”, București, Editura RAO, 2001, p. 528), prin această retragere în imperiul zămislirilor sale ideatice. Am subliniat în text simptomele ivirii zorilor exilului interior…
Există o agresiune eternă, multiplă, care generează starea de exil interior: carantina, izolarea totală a comunității/ insului de exterior, interdicția de intrare și ieșire din oraș (ca în ,,Ciuma”) etc. Spiritele care resimt acut înstrăinarea și exilul din existența reală ajung să aibă o psihologie de ostatici și se refugiază în compensatorul exil interior. Acest refugiu este o revoltă care caută să fabrice ,,un univers înlocuitor”. ,,Revolta, din acest punct de vedere, este făcătoare de univers”, zice Camus. Apar gândurile revoltate, retorica într-un univers închis, sau, cum ar spune tot autorul ,,Mitului lui Sisif”, retorica meterezelor la Lucrețiu, culmile singuratice ale lui Nietzsche, mănăstirile și castelele ferecate ale lui Sade, parapetele lui Rimbaud sau insula sau stânca romantică, oceanul primordial al lui Lautréamont. Apar acele ,,lumi închise” asupra cărora ,,omul poate, în sfârșit, ,,să domnească și să cunoască”, întrucât nu simte ruptura dintre el și aceste zămisliri. În ,,Omul revoltat”, amintind despre ,,acea lume imaginară […] creată prin corectarea celei reale”, Camus broda pe tema exilului interior, refugiu în insul își fabrică un destin pe măsura dorințelor sale. Mereu a nuanțat pe seama acestui gen de exil; chiar și în Discursul susținut la decernarea Premiului Nobel (1957), când amintea despre faptul că artistul visează să trăiască într-o lume în care, ,,după cum a spus Nietzsche, nu va mai domni judecătorul, ci creatorul, fie el muncitor sau intelectual”, o lume în care ,,toate armatele tiraniei […] nu-l vor putea desprinde de singurătate, mai ales dacă el dorește acest lucru. Dar tăcerea unui prizonier necunoscut, abandonat umilințelor la celălalt capăt al lumii, este de ajuns să scoată scriitorul din acest exil”, căci creatorul nu trebuie să ,,uite de această tăcere” [a exilului; n. n., I. F.], el ,,trebuie să o facă să aibă ecou prin intermediul artei”. Cuvinte cheie pentru universul exilului interior, am spune: singurătate, tăcere, prizonier necunoscut… Este de remarcat și faptul că exilul interior, deși generează o psihologie de ostatic, nu exclude posibilitatea evadării creatorului, măcar din când în când, pentru a da cu bobârnacul lumii reale. Camus ne trimite către exilul interior și pe… coridorul vechi, bătătorit al singurătății. În Biblie, citim: ,,Domnul Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el” (Geneza, 2:18). Dar cât de mult s-a îndepărtat omul de rosturile Facerii…
Alerg, întâmplător, prin… literatură… În „Muștele” (Jean-Paul Sartre, „Teatru”, București, Editura RAO, 2004), Oreste, personajul principal, săvârșește conștient crima, fără remușcări, dar n-o face pentru a urmări un interes personal, ocuparea tronului, ci omoară în numele „cetății”. Oreste vrea să săvârșească un act care îi va da dreptul să trăiască printre oameni, ar vrea să pună stăpânire pe amintirile și speranțele oamenilor, pe o crimă a lor pentru a umple golul din inima lui, pentru că este străin și de propriul suflet: „Și sufletul meu, ce minunată absență e!” (op. cit., p. 21). Singurătatea lui Oreste pare a fi evadată dintr-o doctrină existențialistă fără cusur: „Nu mă așteaptă nimeni. Umblu din oraș în oraș, străin celorlalți și mie însumi, și în urma mea orașele se închid ca o apă stătătoare” (ibid., p. 49). „Vrea să ne despartă, înalță în jurul nostru zidul singurătății” (ibid., p. 72). „M-am simțit singur […], asemenea cuiva care și-a pierdut umbra” (ibid., p. 79). „Sunt cu desăvârșire singur” (ibid., p. 82), „străin mie însumi” (ibid., p. 80). Oreste, asediat de singurătăți, se află, desigur, într-un exil. Nu este însă un exil oficial, stabilit de autorități. Este un exil intern generat de propria-i conștiință. Pe acest traseu a ajuns ostatic al exilului interior, unul în care ar vrea să fie ,,un rege fără de țară și fără supuși” (ibid., p. 85).
Marea singurătate – o singurătate colectivă – este un laitmotiv și în capodopera lui Márquez, „Un veac de singurătate” (Iași, Editura Moldova, 1992). Singurătatea poate fi percepută aici din două perspective: ca privilegiu, atunci când este convertită în înțelepciune sau abilitate (poate doar în cazul Ursulei, care uitase ea însăși că este oarbă), ca dezumanizare, întrucât este, după cum apreciază Márquez, „opusul solidarității”. Dacă esența cărții este negativul solidarității, sensul ei ultim ar putea fi că acești oameni au întemeiat lumea, iar cu moartea lor dictează moartea acestei lumii în care le-a plăcut să trăiască. Patimile noi ale unor oameni tineri care trăiesc într-o lume de curând ivită exclud remediul singurătății, remediu fără de care nicio comunitate nu poate supraviețui. Agresivitatea singurătății este aici resimțită chiar și la nivelul lucrurilor. În mitica localitate Macondo, „lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă un nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le arați cu degetul” (op. cit., p. 7). A nu fi denumit, chiar lucru fiind, înseamnă să fii captiv în singurătatea singurătății. În acest univers, oamenii, loviți de boala insomniei, sunt lipsiți până și de vise: „Acei care voiau să doarmă, nu pentru că ar fi obosiți, ci de dorul viselor, recurseră la tot felul de metode istovitoare” (ibid., p. 48). Ei sunt părăsiți și de memorie, motiv pentru care trăiesc într-un univers absurd în care „fiecare obiect era însemnat cu numele său”. În această lume în care țiuie singurătățile, Macondo, va fi sărbătorită „redobândirea amintirilor”. Personajele au înscrise în gene blestemul fatalității singurătății. Aurelio, de pildă, este „însemnat de la începutul lumii și pentru totdeauna de pecetea singurătății” (ibid., p. 362). Singurătatea ca destin… Ce-avem aici? Un veritabil exil al exilului. Jefuiți până și de vise, de amintiri, de bucuriile realului, locuitorii din Macondo devin prizonierii exilului interior.
Săvârșind crima într-un elan de voință, Raskolnikov se simte izolat, însingurat, incapabil de a comunica fericit cu semenii săi. El este un mare singuratic. Gândește aproape cioranian: singurătatea nu te învață că ești singur, ci singurul. Criminalul are sufletul atât de bântuit de pustiu, încât exilul interior, în care este îmbrâncit de real, este singurul Eden la care mai poate spera. Problematica singurătății a fost un laitmotiv al creației dostoievskiene. Și în „Smerita”, de pildă, spovedania unui cămătar la căpătâiul soției moarte doar de câteva ore, povestire publicată de Dostoievski în 1876, cu cinci ani înainte de moartea sa, este străbătută de același strigăt: „Oamenii sunt singuri pe pământ! – asta-i nenorocirea! Și strig, întreb și eu ca bohatârul rus: «E oare vreun suflet viu pe toată câmpeniștea aceasta?» […]. Totul e mort și pretutindeni nu vezi decât cadavre. Numai oameni singuri, singuri, și numai tăcerea din jurul lor – acesta-i întreg pământul!” (F.M. Dostoievski, „Smerita”, în vol. „Nopți albe”, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956, p. 180). Asediat de un asemenea uragan, unde mai poți căuta salvarea sufletului decât în exilul interior? Dostoievski a petrecut zece ani în exilul intern: patru într-un lagăr de muncă, unde a stat cu lanțuri la picioare (într-o exploatare de cherestea), și șase ca simplu soldat, într-un fort siberian din apropierea graniței cu Mongolia… În ,,Amintiri din casa morților” (București, Editura RAO CLASIC, 1997), el reia obsedant ideea că în acest exil s-a simțit îngropat de viu, a avut identitatea distrusă. Uneori, singurătatea este privită ca un templu în care biletul de intrare nu poate fi oricum folosit: „…îmi dădeam seama rușinat că a fost o nesimțire din parte-mi să dau buzna în singurătatea unui om, a cărui unică dorință era, poate, aceea de a trăi cât mai departe de lume” (op. cit., p. 2). Alteori este un leac peste dihonia care bântuie sufletul: „Între gard și rândul de case rămâne un spațiu liber, unde unii ocnași, oameni mai ursuzi și mai retrași, obișnuiesc să se plimbe în ceasurile când nu se lucrează, rătăcind din loc în loc, feriți de privirile celorlalți și măcinându-și în singurătate amărăciunea gândurilor” (ibid., p. 4). Singurătatea nu mai este o spaimă, un cancer al ființării, ci, dimpotrivă: „Așa, de pildă, mi-aș fi putut oare închipui vreodată chinul groaznic, de neîndurat, de a nu putea rămâne singur măcar o clipă vreme de zece ani? La muncă, dus între paznici; în cazarmă, însoțit de încă două sute de alți ocnași; niciodată singur, niciodată tu cu tine însuți!” (ibid., p. 5). Căutată ca leac pentru vânătăile provocate de agresiunea realității, singurătatea devine pentru ocnaș singurul bilet de intrare în universul exilului interior, cel care, fie și temporar, putea să facă uitată cruzimea exilului intern. Se spune că Diogene, atunci când cineva l-a mustrat din cauză că a fost exilat din patrie, ar fi spus: ,,Dar, o, nenorocitule, prin exil am devenit filosof”… Poate că, pastișându-l, Dostoievski ar fi putut exclama: ,,Dar, o, nenorocitule, exilul interior era singura cale de a avea acces la un crâmpei de fericire, de liniște!”… Un exil interior aflat sub oblăduirea singurătății căutate cu disperare. Cioran se întrebase: ,,Care sunt mai nefericiți, acei care simt singurătatea în ei sau aceia care o simt în afară, în exterior?” („Pe culmile disperării”, București, Editura Humanitas, 1990, p. 78). Dostoievski oferise acest răspuns… Un răspuns pe care John Milton îl anticipase de ceva vreme: ,,Singurătatea e, uneori, cel mai bun tovarăș. Un scurt exil [interior; n. n., I. F.] ne face frumoasă întoarcerea”.
Îmi place discursul lui Laurențiu Ulici despre „exilul ca fugă, exilul ca fugărire, exilul ca opțiune, exilul ca aventură, exilul ca destin. Și încă: exilul ca salvare, exilul ca terapie, exilul ca revanșă, exilul ca refuz. Și iarăși: exilul ca revoltă, exilul ca regăsire. Apoi: exilul din motive politice, exilul din motive economice, exilul din motive personale, exilul din motive psihologice. Și încă: exilul din dor de ducă, exilul din lehamite, exilul din întâmplare. Și iarăși: exilul din frică, exilul din curaj. La atâta morfologie sunt tentat să cred că analogia cu medicina e valabilă: nu există boli, există bolnavi, nu există exil, există exilați. […] Prin toată această tevatură semantică își face loc și cere să fie luat în seamă un înțeles bastard: exilul ca dilemă” (,,Avatarii lui Ovidiu”, în revista Secolul 20, nr. 10-12/1997). Și accentele trimise de Roland Jaccard pe exilul interior sunt seducătoare. El definește, în ,,Exilul interior (Freud, psihanaliza și modernitatea)” (București, Editura Aropa, 2000, p.16), omul modern ca fiind „un om slab, dezarmat, ca și cum ar fi castrat și izolat”. Acesta este omul tehnologiei reci și al efectelor parcelate: omul exilului interior. În acest registru al supraviețuirii, fiecare trăiește pentru el, fiecare în lumea lui, dimensiunea privatului subminând-o pe cea a comunitarului. Suntem martorii unei ,,autosuficiențe ontologice”. Manifestările exilului interior pendulează uneori, crede Jaccard, între schizofrenie și schizoidie, exprimate prin lipsă de comunicare, singurătate, plictis, dezgust, intoleranță, detașare, impersonalitate, blocarea manifestărilor emotive și inadaptare.
Leo Butnaru îmi vorbește (,,Exil – Exil interior – Exil în propria limbă”, Contrafort, mai-iunie 2011) despre exilul interior, pe care-l denumește ,,exilul de acasă” al scriitorilor care cădeau sub interdicția cenzurii: ,,Exilul interior era spațiul în care puteai să te particularizezi, izolându-te de standardul realismului socialist. Să eviți capcanele angajării scrisului în propaganda comunistă găunoasă. Și în acel exil interior se întâmpla parcă o imprevizibilă regie a existenței umane și de creator cu multiple traiectorii, avataruri, cu vectori, simbioze și raporturi ascunse omului însuși, actantului însuși care erai. Exilul interior a emanat mereu sugestia, alegoria, simbolismul vag, ce țin de ceea ce s-ar numi legitatea conținutului psihic. A sugerat teme, subiecte, stiluri, modalități de creație și de supraviețuire ca om al creației. Aș risca să afirm că multe dintre textele noastre scrise pe timpul comunismului sunt psihoprofesiograme ce ne exprimă anume în stările de opoziție față de comunism. Din aceste psihoprofesiograme se poate înțelege că exilul interior cere tenacitate întru speranța că nu e totuși zadarnică încercarea lui de către cel care și-l asumă. Exilul interior era forma de a te ocroti de mașinăria de corupere și de distrugere a caracterului, principialității, rezistenței – mașinăria KGB-ului, a cenzurii, a urii partinice de clasă, cea mai mare parte din această ură, se știe, fiind focalizată asupra intelectualității de creație, a scriitorilor. Da, sub incidența censului și urii, alias cenzurii, cădeau, înainte de toate, intelectualii nonconformiști […]. În consecință, ție, prizonierului comunismului, nu-ți rămânea decât să înveți, dar și să ai curajul, demnitatea, caracterul de a evita confuziile dintre propagandă și cultură în ce privește scrisul tău. Să încerci a evita starea de margine, de marginalizat. Astfel că porneai în exod spre propriul interior, unde să-ți fortifici esențele ființei și vocației”.
Zilele trecute, foiletând ,,Spații interioare” (Editura Junimea, 2015), volumul de poeme al lui Radu Florescu, am descoperit un fel de poveste despre supraviețuirea omului contemporan în exilul interior, într-un univers paralel, într-un spațiu bizar cu intrări și ieșiri blocate, cu trăiri atinse de rugina ființării, cu aventuri care traversează periculos ,,continente de frică”. Iată doar o secvență: ,,rătăcit în mijlocul casei. mii de clopote verzi se aud din pereți/ bătând a vecernie./ intuiești o oră sonoră în care secundele curg pe sub piele/ în șuvoi, traversezi rând pe rând/ continente de frică anotimpuri de ceață/ odăile goale. îți întrebi inima cum era viața în munți./ o fereastră se deschide încet și tot ce era sigur azi/ mâine devine periculos și ambiguu./ înconjurat de o armată de molii deschizi ușa./ simți acut durerea zilelor pierdute/ simți apele rătăcind în fântâni/ vezi flacăra neagră a morții în floarea unor vișini” (continente de frică).
De la Adam și Eva, primii izgoniți din Eden, până astăzi, esența exilului a rămas aceeași: surprinde poziția insului stingher, marginal, neangajat într-o lume pe care nu el a creat-o și de care nu se face responsabil. În acest context, exilul interior reprezintă mereu suprema formă de independență a spiritului, vârful aisbergului, un exil de mari proporții. Aflu de la Dan Shafran (,,Exilul ca forță creatoare”, în Revista Limba Română, Nr. 11, Chișinău, 2004) că Bershom Scholem, în Cabala Lurianică, afirmă că Isaac Luria, evreu cabalist (secolul al XVI-lea), a avansat gândul că însuși Dumnezeu a binecuvântat exilul, fiind gata să meargă El însuși în exil. El credea că rezultatul direct al exilului lui Dumnezeu, al retragerii Lui în interioritatea Sa, a fost Creația. Este, neîndoielnic, o interesantă speculație care trimite, și dintr-o altă perspectivă, către istoria tumultoasă a exilului evreiesc. Bershom Scholem ne oferă însă, în ,,Direcțiile principale ale misticismului evreiesc”, o ipoteză cel puțin la fel de interesantă, cu privire la actul uman de creație și creația ca esență a divinității. Precum Dumnezeu își impune exilul, pentru a ne dărui Geneza, tot așa se retrage și scriitorul în interioritatea sa, în procesul de creație. Actul creației începe din momentul retragerii autorului în sine, din clipa ieșirii lui din cotidian. Exilul intern este privit ca forță decisivă a creației. Mulți scriitori au mărturisit, aidoma lui Proust, de pildă, că operele lor sunt roade ale singurătății, tăcerii, autoexilului.
Se spune că spiritele de excepție, mai ales, sunt predispuse evadării în mrejele exilului interior. Oare?… Numai spiritele de excepție? Nu cred că există semeni care să nu fi fost curtați și cuceriți, fie și efemer, de această sirenă a marii singurătăți. Îmi aduc aminte – acum realizez acut – că am fost prizonierul acestui gen de exil vreme de vreo doi ani, atunci când m-am despărțit brusc de Copilărie. Ruptura existențială a fost dramatică. Ajuns, dintr-un sat, la un liceu băcăuan cu ștaif, am fost întâmpinat, ca și colegii mei, ca un obiect banal, ca un număr matricol, ca un mijloc, nu (și) ca un scop, cum aveam să aflu, mai târziu, de la Kant, că ar fi trebuit să fiu privit. Profesorii, pedagogii, funcționarii mi s-au părut, cei mai mulți, a fi niște ființe din care evadaseră viul, sufletul, empatia. Mi-am construit, din instinct, în exilul meu interior prelungit, nu doar veritabile redute. Am croit și proiecte de ambuscade, pentru a rezista viitoarelor atacuri. Din fericire, am reușit. Instinctul răsărit în acel exil interior m-a ajutat să supraviețuiesc apoi, savurând și multe satisfacții. Acolo, în carcera acelui exil, am învățat că semenilor, orice statut ar avea aceștia, trebuie să le spui/ argumentezi, fără echivoc, faptul că nu ești un lucru, un număr, doar un mijloc, un etcetera. Datorez mult acestui exil, chiar dacă mi-a lăsat multe vânătăi în suflet… De-atunci, am credința că exilul interior nu este doar o dramă. Dacă ai șansa de a-i gestiona fericit arșița, poate fi o forță prietenă.
Din când în când – nu-i așa? – simțiți nevoia de a-mi reaminti că m-ați provocat să definesc exilul interior… Chiar, mă întreb din nou, cum ar putea fi definit?… Deșertul în care Dumnezeu îți îngăduie să amenajezi un Eden și diavolul te înghesuie/ finanțează ca să construiești un iad?… O zonă minată cu dezamăgiri, așteptări, tăceri, strigăt și singurătăți optimiste?… Ca o regăsire a Sinelui (excedat de ceea ce i se întâmplă) într-un univers particular?… Ca o retragere din zgomotul lumii, ca suspendare temporară/ parțială a contactului cu viața reală?… O strategie eminesciană: „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”?… Un univers de rezervă creat din încercarea de a te retrage din fața agresiunii celuilalt?… O retragere fără torțe într-o lume în care speri să (re)găsești, în sfârșit, kantian, legea morală în tine și cerul înstelat deasupra ta?… O aventură spirituală în care distanța mentală dintre realitate și ficțiune crește enorm?… Efectul unei cumplite singurătăți care te invită într-un fel de a doua familie, mai ospitalieră, într-un trib care te ascultă?… Evadarea dintr-o lume în care ești împricinatul ei de serviciu?… Singura șansă a celui care bate la toate porțile, dar nu i se deschide decât poarta sa?… O suspendare temporară a mizeriei realului, o despărțire temporară care vrea să zămislească proiectul salubrizării acestei mizerii?… Refugiul într-o necunoscută cetate a Speranței?…
Exilul interior înseamnă singurătate dramatică, o singurătate a singurătăților. Pastișându-l pe Dostoievski, exilul interior este duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu, ești tu, suntem noi toți. Alte spirite mă îndeamnă să zăresc noi orizonturi… ,,Ieșirea din a exista și intrarea în a fi”? (Vintilă Horia). ,,O combinație între traumă și privilegiu” (Norman Manea). ,,Exilul interior e mai sever și, adesea, mai lung decât exilul propriu-zis” (Constantin Călin). Emil Cioran m-a întrebat: ,,Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”… Mircea Eliade mi-a spus că fiecare exilat e un Ulise în drum spre Itaca și orice existență reală reproduce Odiseea, e drumul spre Itaca, spre Centru. Ioan Petru Culianu poetiza și îmi șoptea că exilatul este un erou de basme, acel orfan care se relevă fragil, dar în același timp infinit de puternic. Să tot cugeți la câteva definiții tulburătoare ale exilului interior, pornind de aici, nu?… Pe vremea când Poezia îmi eram prietenă (acum îmi este amantă), n-am ocolit zona minată a exilului interior. Într-un poem din ,,Amanții absurdului” (Iași, Editura Junimea, 2022), de pildă, scriam:
,,nu vă atingeți de duminicile mele pustii
/singurătăți în care mă întâlnesc doar cu mine/
nu vă atingeți de luni de marți de miercuri
de joi și de vinerea mea
/singurătăți în care nu vă pot ocoli/
nu vă atingeți de ora patru spre dimineață
când repetă cocoșii simfonia luminii
pentru tine și întuneric
pentru portativele pe care zboară numai muzica păsărilor
care n-au intrat în istoria oficială a trilului
de ceasul din noapte când vreau ca trupul meu
să se cheme numai plecare
de hotarele zdrențuite dintre viață
și pulbere de nimic să nu vă atingeți
nici de clepsidra care-a uitat să mai macine timpul
de orologiul pus pe șotii
târându-mă spre-o altă copilărie
și să nu vă atingeți de măslinii lui van gogh din st. remy
/ați văzut ce umbră ne poartă cum răsare lumina din ei
ca dintr-un curcubeu hrănit cu pace de căpcăuni
cum se zvârcolește-n ei
răsucindu-se
frumusețea evadată din noi/
de zeii care-i dau
a sfidare
lui paul valéry doar primul vers
chinuindu-l să scrie pe-al doilea la fel de ceresc
de toate să nu vă atingeți dacă ne aduc puțină lumină” (nu).
Atunci, când credeam că și Poezia este îndrăgostită de mine, prin acel ,,singurătăți în care mă întâlnesc doar cu mine” mi se pare că am schițat proiectul unei definiții pentru exilul interior. Mă apropii de finalul acestui răspuns și constat că n-am oferit, probabil, nicio definiție exilului interior, așa cum v-ați fi așteptat. Am schițat, din metafore și comparații, mai ales, doar portrete mișcătoare, am sporit incertitudinile cu niște explozii de suflet, am aruncat niște semințe despre care habar n-am dacă vor încolți în vreo primăvară a deșertului mereu migrator al supraviețuirii. Nikos Kazantzakis credea în minuni: „I-am spus migdalului: Frate, vorbește-mi despre Dumnezeu! Și migdalul a înflorit” (,,Raport către El Greco”). Eu n-am avut niciodată o relație specială cu minunile, dar, încă din adolescență, am sufletul lipit de Gisors, cel care-i spune lui May: ,,Pe drumul deznădejdii, draga mea, te întâlnești cu viața” (André Malraux, ,,Condiția umană”, București, Editura RAO, 2006, p. 377).
(provocare lansată de Marius MANTA)
