Spații culturale nr. 23 (11)

Cărţi prezentate de
Valeria Manta Tăicuţu

Eugen Negrici: Simulacrele normalităţii

Cartea cu acest titlu a lui Eugen Negrici (Editura Paralela 45, 2011) reia seria de articole publicate prin 1990 în „România literară”, având ca scop declarat identificarea „prejudecăţilor literare, situările greşite, falsele concepte, clişeele, fenomenele ignorate, interpretările inerţiale, viziunile discutabile ale istoriilor noastre literare” (v. Nota volumului). Nu-i prima oară când universitarul stabilit în capitală încearcă să răstoarne carul mare al iluziilor adunate, pai cu pai, în căpiţa literară; deja celebra carte „Iluziile literaturii române” a stârnit hărnicia cosaşilor treziţi în zorii postdecembrişti de grija pentru protejarea recoltei de uscare prematură şi păguboasă.
Nu i se iartă domnului Negrici, printre altele, lipsa de smerenie pioasă în faţa moaştelor. Faptul că nu se prosternează în faţa geniilor naţionale, ci, cu obiectivitate, încearcă o delimitare de „scleroza superlativelor”, în favoarea unei lecturi şi a unei valorizări decente, a părut blasfemie. Totuşi, o astfel de atitudine poate salva, în contextul actual, şi autorii, şi operele. În cazul lui Eminescu, de pildă, afirmaţia că „Luceafărul” pierde din substanţa lirică din cauza simplificării mitului originar, „redus la antiteză morală” (cum observa şi G. Călinescu) a părut blasfemie, forţele „defensiv-compensatoare” năpustindu-se imediat să refacă perfecţiunea (v. „Lecţia despre cub” a lui Nichita Stănescu) prin umplerea cu material a colţului de soclu ciobit în mod voluntar. Căci, spune, Eugen Negrici, „e de-ajuns să priveşti chiar astăzi în jur pentru a înţelege cât de greu se poate reacţiona astfel, adică firesc, în mijlocul adulatorilor fanatici ai ideii de capodoperă română! Seduşi de iubirea lor pentru poet, iradiaţi de grandoarea geniului, tulburaţi de mistica operei însemnate de destin […] din teama de impietate şi-au interzis exerciţiul critic, debordând într-o hermeneutică despletită” (pag. 54). „Spiritelor estetizante” de genul unui G. Călinescu, Ion Negoiţescu sau Tudor Vianu, „Luceafărul” nu le putea oferi deplină satisfacţie, atâta vreme cât poemul „nu e totuşi mai mult decât o alegorie purtătoare de semnificaţii etice”; celor din trecut şi celor de astăzi, aceste atitudini li se par „excesive”, pentru că „autoritatea poetului continuă să paralizeze simţul nostru critic”. Puţini cititori au înţeles că negaţiile domnului Negrici nu au scop demolator, ci, mai degrabă, unul pedagogic: departe de a distruge, ele încearcă problematizarea, brainstormingul, scuturarea de inerţiile interpretative, părăsirea lecturii dirijate în favoarea uneia lipsite de prejudecăţi.
Ce i se mai reproşează lui Eugen Negrici, pe lângă lipsa de smerenie în faţa miturilor naţionale? De exemplu, faptul că, deşi complet „echipat”, nu acordă primul ajutor criticii literare actuale, aflată în agonie. Nu-i face, cu speranţă şi entuziasm, respiraţie „gură la gură”. Nu scrie cronici de întâmpinare, nu este purtătorul de cuvânt al generaţiilor poetice, nu poate fi „înregimentat”/confiscat. Aceasta nu înseamnă că e rupt de realitatea literară, că nu ştie ce se întâmplă la noi; dimpotrivă., căci iată ce spune, într-un final amar de articol: „analiza opţiunilor şi verdictelor din ultimii 20 de ani ne arată că, în medie criticii aceştia de mare prestigiu au mizat pe autorii tineri, nealteraţi încă şi posesori ai unor resurse feciorelnice, pe cei care, deşi fără o biografie cristalină, nu se amestecau în murdăriile politice ale puterii, pe cei care manifestau o solidaritate de grup împotriva acestor insanităţi. Condiţia era una singură: produsele să fi avut un nivel plauzibil. Atât! Sleită de campaniile dese de apărare a oprimaţilor şi de stăvilire a asalturilor neoproletcultiste, obligată la concesii de durată şi la simpatii de moment, intimidată continuu şi pândită de corupţia care pândea orice şi pe oricine, critica ne-a oferit ierarhii fluide şi incerte, a favorizat apariţia de glorii false şi a dezorientat pe cititori. Îndoielile acestora asupra actului salubru al criticii s-au transformat în neîncrederea în însăşi ideea de valoare: un scepticism periculos pentru destinul unei culturi şi chiar al unui popor” (pag. 99).
Eugen Negrici scrie cu sinceritate, fără grijă pentru populismul de doi lei care-i obsedează pe mulţi contemporani, fără dorinţa de a plăcea, de a fi „simpatic” şi admirat. Respinge valorizările grăbite, pretenţiile de obiectivitate, judecăţile de valoare tranşante, promovând, în ciuda lucidităţii sale, un demers utopic: „o şansă oricărui text”: „Secolul trecut a pus în mare încurcătură conceptul de artă, noţiunea de frumos şi definiţia esteticului. Aşa încât, dacă tot trebuie să avem istoriile… noastre, acestea, spre a fi oneste şi pregătite pentru orice schimbare ulterioară de optică, s-ar cuveni sănu aibă pretenţii axiologice, să consemneze, cronologic, orice manifestare culturală, orice produs intelectual scris, lăsând, astfel, o şansă oricărui text” (pag. 103).

Simona Grazia Dima

„Interiorul lucrurilor”, Ed. Vinea, 2011

Cel care citeşte cărţi se situează, conştient sau nu, pe un câmp de război, acolo unde luptătorii cad unul după altul, iar rănitul cules aleatoriu, scăpat cumva de la moarte printr-un joc al destinului, poate să nu fie cel mai bun ori cel mai viteaz; e totuşi de apreciat că n-a tras „chiulul de la viaţă”, că nu s-a sustras niciunei înfruntări, ci că, sacrificându-şi tihna, a preferat să-şi trăiască intens clipa cea repede. Simona Grazia Dima plasează cumva strategic, la începutul volumului său, „Interiorul lucrurilor”, o meditaţie despre condiţia creatorului de poezie şi despre relaţia lui cu cititorul. Limbajul este sobru, expresiv, bine cumpănit între resemnare şi speranţă: „Cineva-ţi va găsi inima pe câmpul de luptă şi se va gândi/ să alerge cu ea s-o salveze. Vei fi poate un mort./ Din întâmplare citit, cineva-ţi va desprinde, din împletirea/ culorilor, felul special în care-ai cunoscut fericirea.” („Zăpadă topită în inimă”).
Dacă o „plimbare în parc” dezvăluie urâţenia unei lumi învinse de kitsch şi gunoaie, o călătorie cu avionul devine, paradoxal, nu un mod de a vedea de sus, cu detaşare, lumea, ci de a o recompune; textul creşte din interiorul lucrurilor, senin şi puternic: „Dar interiorul lucrurilor? Fără asta nimic n-are rost. Apele mele/ adânci atunci le-aş recunoaşte (mă păstrez la umbră, sub cortina/ de flăcări). Ghemuit în lumină, voi vedea rostul şi chipul/ mişcării înseşi, ora se va umple de izvoare, va deschide-acei/ ochi pentru care-un regat consimte pe loc să ardă” („Interiorul lucrurilor”).
Nucleele narative din „Spirală” au rolul de a face trecerea de la ceea ce este banal/nesemnificativ în traiul cotidian la imaginarul poetic, acolo unde energiile latente se descătuşează: „[…] m-am răsucit pe călcâi/ şi m-am făcut fluture. Nu vor şti niciodată/ ceea ce trebuie despre mine, am solzi,/ alunec printre degete, caut soarele,/ fiind totuşi pacea nopţii,/ spirala infinit coborâtoare”. Realul nu devine poetic şi comprehensibil prin îngrămădiri artificiale de cuvinte („Vorbeau pădurii în neologisme/ ea n-a-nţeles”), ci prin atitudinea simplă, neprefăcută faţă de univers şi de propria linie ontologică: „Mie arborele mi-a încredinţat/ istoria întreagă a acestei familii pornite din subpământ,/ unde fiecare îşi cunoaşte locul, rădăcina înfiptă/ în beatitudine (apa, lemnul, resursele, gândul),/ în filosofia reală, unde conceptele sunt crabi,/ plutitori pe scoarţe eterice”.
Poemele Simonei-Grazia Dima amintesc, adesea, de absurdul, dar şi de fabulosul descoperit de Alice în Ţara de dincolo de oglinzi, acel tărâm al minunilor în care tot ceea ce este logic se răstoarnă, în favoarea imprevizibilului, a regulilor încălcate, a paradoxalei nepotriviri dintre esenţa şi aparenţa lucrurilor, dintre noi şi ceilalţi: „Cel puternic era adus la judecată/ Plânsul i se-auzea tare./ Avea mutră de iepure, se ştergea/ la ochi cu lăbuţe albe, probele/ slăbiciunii erau zdrobitoare./ Veşmintele procurorului, ale martorilor, multicolore,/ păreau tăiate-n piatră. Era adus dosarul/ de asasinat prin putere. Puterea fiind delict,/ deci slăbiciune. „Ascundeţi-o în brânză,/ în var sau putregai”, tună judecătorul./ „Atâta slăbiciune-a născut puterea lui,/ că s-a pornit cutremurul şi simt miros/ de igrasie. Duceţi-l pe ăsta înapoi,/ ce v-a apucat să-l scoateţi din vizuină?”.
Căutarea de sine/autocunoaşterea au nevoie de lentile care pot, deopotrivă, mări şi micşora: fiinţa poetică, cercetată cu „ochi iluzorii”, are dimensiunile şi ariditatea dezarmantă a peisajelor lunare („numai/ pante şi văi, grohotişuri şi hăuri/ cu fum sibilinic”), pentru ca, văzută de la nivel cosmic, să fie doar „Trup mic şi târâtor, gânganie sturlubatică,/ ascunzând comoara – o faţă a altcuiva”. Tot ce cunoaştem, tot ce visăm, tot ce descoperim şi tot ce ascundem stă, sugerează poeta, sub semnul antonimiei. Gheaţa şi soarele, fierbinţeala/febra/neliniştea, dar şi luciditatea tăioasă, plinul şi golul, profunzimea şi artificialul sunt faţete ale aceleiaşi conştiinţe pururea în căutarea miezului, a sensului/semnificaţiei: „Îl recunoşti pretutindeni,/ sub razele unui soare de piatră,/ ce mângâie nesimţitor,/ cum te-ar izbi gheţarul pe ocean,/ Chiar pârjolit de febre,/ tu arzi răcoritor,/ mâna o-ntinzi spre-arbustul verde/ din lume sau din vis, atent la strigăt./ Toate pietrele sunt locuite de el,/ în fiecare-i auzi inima – cum saltă/ miezul sec de mult, dar vesel,/ al unui ou încondeiat” („miez”).
„Măreţia frigului”, cum ar spune Nichita stănescu, devine, în discursul poetic al Simonei-Grazia Dima o metaforă a căutării lucide, a găsirii unui scop „printre înnebunite artificii”; „nerăspunsurile”, „răutatea incandescentă” sunt probe dintr-o călătorie iniţiatică, la capătul căreia se află, simplă şi pură, perfecţiunea mişcării: „Suntem copiii din visul acestei ore,/ ea ne hrăneşte. Trupul nostru,/ luând forma primejdiei, răzbate/ în dans, picioarele nu ni se vor topi/ niciodată. Poate acesta e darul – / şi credem din nou” („Să credem iarăşi”).
Simona-Grazia Dima nu pare a fi adepta experimentelor; posesoare a unui imens bagaj cultural, dar şi a unui vocabular poetic impresionant, scrie, cu prospeţime şi vigoare, despre modul în care, renunţând la şederea „cu faţa neagră/ spre propriile adâncuri”, eul îşi poate regăsi lirismul.

Florin Costinescu

Amânare

Închipuirea mea îți desemnează surâsul –
halou fosforescent peste
vulnerabilitatea lucrurilor,
atinse cândva de respirația noastră,

O, cum se întorc ele spre mine
să-mi mulțumească peste lumina târzie
ce le caută, pe întuneric, conturul,

Tresărind din somnul ce strălucirea le-nvinse,
lucrurile își găsesc fericitul chip dintâi,

Surâsul tău
le amână încă o dată
căderea în fum…

Duke

Ascultați-l pe Duke Ellington
dacă vreţi să vă înalţaţi puţin de la pământ,
să învingeţi narcoza gravitaţiei, care vă ia în primire
de la naştere, ca pe sclavul ei fără speranţă,
să priviţi mai departe decât vă permite
statura care v-a cotropit fără să ştiţi,
ascultaţi-l pe Duke Ellington și veți simți
cum universul se mută în voi
sunet cu sunet
până când voi înșivă
veți deveni
sunet

MAI RISIPITĂ

Mai risipită-n clipă ca o boare,
fiinţa ta o regăsesc pe rugi
de zmeuriş de toamnă-n tremurare,
precum silabisirea unei rugi,

Cu tine- a zmălţuit jur-împrejurul
o mână nevăzută din văzduh,
dând în vileag iubirea, harul, purul
şi nimbul preamărit de Sfântul Duh,

Astfel va fi-nceput, ca-n jocuri sfinte,
zidirea de sub iedera dintâi,
ce ne urcă sub zodia fierbinte,
cu miez de rodii şi tămâi,

Te văd iuţindu-ţi pasu-n sus,
stârnind celestele petale…
grădini cu ciocârlii-n auz
îţi pun mireasma sub sandale,

Mai risipită-n clipă ca o boare,
fiinţa ta o regăsesc pe rugi
de zmeuriş de toamnă-n tremurare
precum silabisirea unei rugi…

Din această atingere
Privește de pe acest promontoriu,
înclinat de greutatea tot mai flămândă a nopților,
din care au zburat, spre a se salva, stelele ,
mari epopei au scris pe pergamentul lor argintiu
poeții primelor vârste…

Privește cum lumea se surpă,
bulgare cu bulgăre,
statuie cu statuie,
amforă cu amforă,
de-abia se mai ține
într-un fir de poem
anonim…

Jumătate smuls
din trupul poetului este poemul -,
i sevăd, sângerând, rădăcinile;

Tras ca pe roată
într-un tragic balans
fără să strige de durere,
firul acesta fără nume,
salvator,
își adună puterile,
din propria-i memorie,
a legământului de sânge
cu clipa nașterii sale.

El rezistă în numele acelei clipe,
în numele gândului care
i-a hotărât ivirea miraculoasă.

Din atingerea acestora a izbucnit –flacără -,
această ultimă și sfântă menire
de salvare a lumii.

Surâs cules cândva…
Surâsul tău, cel inocent,
cules cândva în seri lascive
în veacul nostru indecent
pare-o relicvă din Ninive,

Lumina lui, izvor bizar,
mai pâlpâie ca focul sacru,
învăluind crepuscular,
pe Cupidon trăgând cu arcu’,

De-ar fi ca astăzi să-l transport
din timpu-n sine scufundat,
n-aş refuza niciun efort
să-nchiriez un tren blindat,

Păzit de-o mie de soldaţi
cu arma strajei la picior,
din jertfa clipei întrupaţi
gata oricând pentru onor,

Căci hoţii de antichitaţi
de-abia aşteaptă-o lovitură …
Chiar netrecut încă în cărţi
surâsul tău e artă pură

2011

Ascunşi într-o colivie
(sau dintr-o tinereţe trecută…)

Suntem foarte liberi, iubito, să folosim parcurile
publice, să trecem cuminţi prin mireasma florilor savant răsădite,
ca printr-un nor invizibil de levănţică presată, să ascultăm
în tăcere desăvârşită cântecul ascuns al păsărilor,
care se sparge, câteodată, în oglinda lacului;
putem să ne oprim din când în când în faţa unor statui
şi să rememorăm viaţa ilustrelor personaje îndemnându-ne
să călcăm pe glorioasele lor urme;
putem să ne închipuim noi înşine viitoare statui,
stând câteva clipe în nemişcare, dar numai dacă nu călcăm pe iarbă,
nu ne scrijelim numele pe copaci şi vom fi politicoşi cu bătrânii
cedându-le locul la concertul din foişor;
sunt atâtea culori în parcurile publice
încât pietonii întârzie până seara ca să le poată memora,
ca apoi să le sădească acasă în glastrele de pe balcon…

Suntem foarte liberi, iubito, să folosim parcurile publice,
întregul lor inventar, inclusiv coşurile de gunoi,
în afară de iarbă şi flori pentru care există lanţuri suav colorate-
o, cât de liberi suntem, iubito,
hai să ne-ascundem într-o colivie…

Elogiu simplu

Lumina dă măsura,
susţine şi înclină,
ea este partea lumii
rămasă fără vină,

Fie a stelei arse
şi încă nevăzute,
fie a soarelui , lumina
e semnul Sfintei Trude,

În ea e liber zborul,
cuvântul se avântă,
lumina în atingeri
e Harfa care cântă,

În ea se-mbracă visul
când mai adânc e somnul,
spre noi aruncă trepte
pe care calcă Domnul,

Lumina dă măsura,
susţine şi înclină,
ea este partea lumii
rămasă fără vină.

15 nov.2009