Spații culturale nr. 23 (7)

Mihaela MALEA STROE

Poem sub ceruri deschise

S-au deschis cerurile peste pământ, peste ape,
S-au deschis, azi, iarăşi şi iară, peste Iordan…

Pe-aici, printre zidurile oraşului-cetate,
Se aşterne zăpada.
Prima zăpadă uşoară, curată,
Pe umerii fragezi ai Noului An.

Încărunţesc frumos tâmplele Tâmpei;
În aşteptare,
Muntele visează cu ochii deschişi, sub ninsoare…
Cineva o să vină, pesemne,
O să vină, de bună seamă,
O să vină, să împartă lumină, măcar pe şoptite,
În tainicul întuneric al nopţii de Sânziene
Din vara viitoare.

Tu ştii ceva despre asta, iubite?

Sau crezi că ne-au năpădit, ne-au ascuns
Atâtea rânduri-rânduri de zăpezi
Încât nu te mai aud, încât nu mă mai vezi?

Ci sunt tot pe-aici, torcând pe-ndelete, arnici,
Dezmierdând spinări ţepoase de arici,
Cam tot pe unde m-ai lăsat
Când prietenul nostru, soare-răsare,
S-a dus puţin la culcare
Şi parcă, puţin, a scăpătat.

În lipsa lui,
M-am adăpostit, m-am pitit,
De strajă, într-un cuvânt nerostit,
Într-o privire, într-o sămânţă,
În ceva
Care să fie dar de-ntâmpinare
La întoarcerea ta.

Ce-i drept, s-a înnoptat
Şi ninge bogat, de nici nu mai ştiu!

Poate că, într-un târziu,
Voi fi rămas, sub tâmpla Tâmpei, să te-aştept
Ca în ecoul unui cuvânt rătăcit în pustiu,
Rătăcit în lume…
Să te aştept…
În cuta mică, din dreapta, din căptuşeala
Buzunarului tău stâng… Acela anume
Din dreptul inimii. Acela, anume, de la piept…

E-atâta linişte acum
Precum la început de iubire,
La început de sfinţire…

E-atâta linişte de se aude cum,
Serafimul care a fost azi de serviciu,
Curăţă, tăcut, undeva,
Praful de nea ce i-a atins penele
Celei de-a şasea aripă a sa…

Poemul gerului de care crapă pietrele

S-a făcut ger amarnic, astă-noapte, iubite,
Din sufletul pământului
Până la intrarea în cer.
Atât de ger, încât crapă
Rând pe rând, inimile de piatră,
Inima albastră,
Inimile de tinichea.

Păsările văzduhului, zgribulite,
S-au adunat în zori la fereastră…
Le-am dat să ciugulească boabe de grâu,
Am cules cu privirea câţiva fulgi de zăpadă,
Ca să aibă, înaripatele, ce bea…
… Topite lacrimi de nea.

În inima mea le-am primit,
Cuiburi să-şi întocmească, să stea acolo
Până când s-o-mprimăvăra
Şi le-o veni vremea
Să cânte, în slavă să zboare,
Mângâiate de soare.

Poemul ostrovului alb

Frumos a nins astă-noapte, iubite,
Prin luncile trecerii şi ale tăcerii,
Peste cercul închis al durerii,
Peste anemonele cernite,
Peste şapte hotare de singurătate…

Zăpezi, imponderabile precum lumina,
Ostrovul alb de lângă izvoare
L-au izbăvit, l-au primenit
În odăjdii argintii, preacurate.

Lacăte s-au frânt,
Porţi s-au deschis, primitoare,
Spre lumea-n care sălăşluieşte de-a pururi
Precum în cer, aşa şi pre pământ,
Întâiul cuvânt, visul din vis.

Poem la ţărm de mare

Iubite, câtă taină-ncape
În glasul ghiocului, sub ape!
Ce-adâncă taină prins-a chip
În paşii noştri pe nisip!
Ce-mbrăţişări de lumi pierdute
În plânsul sălciilor mute!
Ce adorare şi ce chin
Sub geana cerului senin!

Ce ţărm, iubite, interzis,
Ne-aruncă să-notăm în vis?
Ce nedescătuşate ploi
Se răzvrătesc, blajin, în noi?
Ce noapte-n valuri, netihnită,
Va fi iubire mântuită?
Ce ţipăt alb, de pescăruş,
Ne e vioară şi arcuş?
Sub care umbră de alun
Tu spui curat ce însămi spun?
În lamura cărei poveşti
Eu sunt aşa cum însuţi eşti?

Încinge brâul de lumină
Peste veşmântul meu de tină!
Fii-mi ultim căpitan de vas
Pe arca ce mi-a mai rămas!
Fii-mi ultim matelot la provă,
În cartea mea – ultima slovă!
Dă-mi timp liturgic să iubesc
În tine duhul cel ceresc!

Ladislau Daradici

Virgil Diaconu, un cavaler al vrăbiilor
şi al florii de cireş

Virgil Diaconu se află printre puţinii poeţi contemporani care au izbutit să închege o mitologie poetică personală necesară şi relevantă pentru spiritualitatea omului modern, derutat şi captiv în propria-i condiţie, surprins la răscrucea dintre ideologii şi veacuri. Dincolo de dimensiunea filozofică şi socială a liricii sale, situată între uman şi divin, între firesc şi miraculos, rămâne rostirea empatică şi încărcată de solitudine, purtând dulcea povară a unei inconfundabile tandreţi.
La oricare dintre poeme am face referire – excepţie făcând poate doar cele virulent sociale, dacă avem în vedere volumul SECOL* – desluşim o permanentă ancorare a sufletului omului la cele mai simple şi mai palpabile elemente ale universului din jur. Astfel, aflat într-o continuă aventură iniţiatică, „eroul” lui Diaconu redescoperă, în provocările zilnice ale destinului său, oraşul, grădina, pădurea şi, bucurându-se de blagiana „corolă de minuni” întâlnită în cele mai mărunte lucruri, îşi oblojeşte rănile sufletului.
Poemele lui Diaconu sunt secvenţe de basm modern în care cavalerul rătăcitor – în nobleţea spiritului său – explorează neîncetat acelaşi univers (şi care de fiecare dată devine altul), această poveste reală şi fantastică în acelaşi timp nefiind altceva decât propria noastră existenţă reluată zi de zi, cu porţii inegale de bucurie, de duioşie sau de disperare.
„Modelul” uman al lui Diaconu este cel al omului nesofisticat (în pofida culturii sale), aflat într-o continuă zbatere în a-şi păstra echilibrul lăuntric (lezat de singurătate, acest „balaur cu şapte capete”, de dezamăgirile lumii reale şi ducând povara acelei „tristeţi iremediabile” pe care o parodiase, în urmă cu un secol, Topârceanu). (Re)descoperind miracolul şi simplitatea naturii iar şi iar, poetul îşi relevă propriul suflet, într-o încercare aproape instinctivă de purificare şi tămăduire.
Universul pe care-l explorează şi căruia îi desluşeşte magia este cel comun, familiar:
„La nici o palmă de mine respiră minunea.
Doamne, cum să mă împart?
Eu chiar acum va trebui să fac o vizită narciselor,
acestor prinţese de cartier, care mi-au dat întâlnire.” (Occident)
Elementele definitorii ale acestui spaţiu sunt (alături de iarbă, pădure ori munte) florile – iasomia, sulfina, narcisele, trandafirii, dar şi florile de cireş, de cais ori de măceş, precum şi păsările (dintre care vrăbiile au, din start, un statut privilegiat).
Nu lipsesc, desigur, nici celelalte înaripate, cum ar fi bufniţele („aceste prinţese ale întunericului”), coţofenele („aceste gânduri în alb şi negru”), sturzul (al cărui lied este „sufletul lui Iov, după ce şi-a pierdut fiii”), mierlele ori gaiţele. Pe lângă pomii săi de suflet, cum ar fi cireşii şi caişii, arborii preferaţi ai lui Diaconu sunt ulmii şi stejarii, poemele sale fiind „însufleţite” şi de o armată de alte vietăţi ca şopârlele şi cârtiţele, o sumedenie de gâze minuscule ca licuricii, cărăbuşii, greierii, furnicile, albinele ori fluturii.
Însă vrăbiile sunt onmiprezente: în cartier, prin grădinile copilăriei, precum şi în suflet. În poemele lui Diaconu ele îndeplinesc acelaşi rol pe care-l are Sancho Panza alături de Don Quijote în lupta cu morile de vânt. Sancho fiind un ţăran, vrăbiile lui Diaconu nu pot reprezenta decât „clasa muncitoare” şi, la fel cum cavalerul tristei figuri îi promisese scutierului său titlul de guvernator peste o insulă, „legiunile de vrăbii” ale lui Diaconu par să fi cucerit deja urbea, fiindu-i alături „stăpânului” în eroica sa lupta cu forţele întunericului: „legiunile de vrăbii au dărâmat deja cu trâmbiţele lor/ zidurile întunericului” (Ceasornicul); sau „cu o singură vrabie mă lepăd de întuneric/ ca de o haină veche…” (Dimineaţa)
Poetul este un cavaler plecat „în căutarea pietrei filozofale,/ a pietrei menite să arunce în stradă tristeţea./ Tristeţea care îşi plimbă prin mine sicriele” (Piatra filozofală) şi se autoproclamă un rege „al morilor” (de vânt), stăpân cu totul „pe închipuire”, însă călărind un „cal de cenuşă.” (Regele morilor). Deseori, peste lupta sa cu întunericul se suprapune încercarea disperată de a rezista trecerii timpului („Strigătele ceasului dau năvală în mine;/ scrâşnetul orelor, ale oaselor celor plecaţi”), salvarea venind, miraculos, tot dinspre vrăbii: „Ceasul din turn nu mai ţine cont de nimeni şi de nimic/ de parcă şi-ar fi pierdut minţile./ Noroc cu vrăbiile care trag de pe mine apele somnului./ Noroc cu vrăbiile care mă aruncă în vâltoarea zilei.” (Ceasornicul din turn).
Micuţele înaripate îi vor fi mereu alături, dezvelind „în aer cărarea/ pe care insula o ascunde printre pietre şi ierburi” ori pur şi simplu ajutându-l în supravieţuirea cea de toate zilele. Absenţa lor va însemna iminenţa toamnei, dar şi „venirea urâtului” (odată cu plecarea „prea devreme” a unui prieten): „În casa pe care tocmai o ridici/ îţi iese înainte un mormânt neştiut/…/ copacul tocmai este desfrunzit de vrăbiile/ care îşi iau zborul…” (Urâtul)
Prin vrăbii, poetul încearcă aproape obsesiv să refacă legătura iniţială dintre lume şi Dumnezeu, dintre oameni şi divinitate (aceasta fiind o altă dominantă a liricii sale). Sunt aduse la zi vechile „tratate” cu aceste păsări, „tratate din vremea când toate locuiau într-un cuib:/ în mâna Domnului”, poetul bănuind că Dumnezeu este şi cel care „îngroapă vrăbiile în ramuri/ ca să încolţească la primăvară…”
La un moment dat, aceste păsări vor umple golul lăsat de o întreită pierdere: cea a copilăriei – „Copilăria, desigur, mă strigă din cuiburi./ Ea îmi pune aripi; ea mă îmbracă în vrăbii de sus şi până jos” (Pădurea), cea a mamei – „Sub streaşina glasului tău/ mă întorc seara în grădină, mamă,/ în grădina smintită de cireşii înfloriţi şi de vrăbii” (Apariţii), precum şi cea a iubirii – „Singurele femei care mai vin pe la mine sunt vrăbiile…” (Perspectivă).
În Insulă, aceeaşi formulă a substituirii – în sugerarea singurătăţii acestui modern „cavaler al tristei figuri” – este aplicată oamenilor („Singurii oameni care trec pe aici sunt copacii”), într-un alt poem, locul femeilor absente fiind umplut, de această dată, de florile de cireş: „Eu mă împart noaptea femeilor mele, florilor de cireş./ Luna nebună le joacă pe sâni.”
În cele din urmă, poetul va sfârşi prin a se identifica tot mai mult cu aceste mărunte făpturi ale Domnului („De la o vreme mă izbesc tot mai des/ de geamul prin care se vede pădurea./ Ca o vrabie – de geamul prin care se vede pădurea”), urmând, odată cu dispariţia fizică – în procesul de contopire cu elementele naturii –, continuarea existenţei spirituale inclusiv prin vrăbii.
Această dimensiune este esenţială în poemele lui Diaconu, revenind iar şi iar: „Vezi, distanţa dintre mine şi lume e tot mai mică,/ aşa încât, în curând, s-ar putea să mă vezi în cireşe/ şi să mă auzi în clinchetul vrăbiilor…” (Perspectivă) Sau: „Laudatio Domini a început fără mine,/ pentru că eu tocmai acum m-am găsit/ să înfloresc pe toate ramurile cireşului/ şi să vorbesc pe limba vrăbiilor…” (Laudatio Domini). Sau, în Eşuat pe acest ţărm: „Dacă nu înţelegi ceva, mă găseşti printre file,/ în calicul florii de mac, în ciripitul vrăbiilor.” Sau: „Dacă vrei, mă poţi citi în clinchetul vrăbiilor…” (Sufletul), Sau, în Eu sunt poetul: „Doctrina mea este transmutaţia elementelor,/ este iubirea: în curând voi fi cântecul mierlei,/ în curând voi fi floarea de cireş”, ca în final contopirea să fie generală: „Eu nici nu sunt altceva decât o învălmăşeală/ de gâze şi păsări, de şopârle şi ierburi…” (Insulă).
Este exact ceea ce-şi dorea haiducul sau baciul mioritic de odinioară (dar şi orice om simplu din popor), această firească revenire, prin moarte, în elementele universului din jur, această contopire cu iarba, cu arborii, cu păsările atât pentru a-şi regăsi liniştea şi odihna din urmă, cât şi pentru a nu perturba mersul firesc al lumii.
Acestea sunt doar câteva aspecte ale rătăcirilor acestui cavaler al vrăbiilor şi al florii de cireş regăsite în SECOL, în final poetul mărturisindu-ne, cu modestia şi nobleţea caracteristică sufletului său: „eu am fost dintotdeauna o scriere cu celule şi nervi,/ un manuscris în întunericul lumii. / E semn că cineva/ pe aici încă de mult a trecut, fără să bată la uşă…” (Vizita)
Îl consider pe Virgil Diaconu un poet modern, inconfundabil, necesar. Dezgustat de toată „haznaua politică”, de „lepra ideologică” şi „latrina latină a patrioţilor bicamerali” din juru-i (de „lipitorile politice”, de „lotul naţional de guvizi”, de „cadavrele” sau „scrumbiile electorale” şi aşa mai departe), poetul îşi propune (în Electorală) să-şi facă un partid. Este vorba despre „partidul florii de cireş” în care s-a înscris deja toată pădurea „şi depărtarea, stea cu stea./ Şi şoapta de dragoste, care deja scrie în mine adevărate poeme de dragoste…”
Se pare că însuşi Dumnezeu, „el, care a fost întotdeauna independent/ şi nu s-a amestecat în niciun partid,/ va fi acum de partea florii de cireş” şi va deveni un veritabil lider spiritual, căutându-şi adepţi…
Şi totul, la sugestia vrăbiilor… Al căror nobil cavaler nu este altul decât Virgil Diaconu, acest „rege al morilor”, poetul care, chiar dacă e uitat uneori de oameni, e preaiubit de Dumnezeu…

SECOL*, Editura VALMAN, Râmnicu Sărat, 2011