Spații culturale nr. 23 (4)
Iulian MOREANU
Femeia aceea
Am văzut-o prima dată în piaţă. Era într-o luni, zi a săptămânii în care ţăranii intră „la rupere”, cu preţurile cele mai mari, pe care apoi nu le vor concura decât cele de sâmbătă şi mai ales de duminică, atunci când, dacă n-ai fost isteţ să-ţi cumperi din timp ce ai avut nevoie, n-ai ce face, scoţi din buzunar cât ţi se cere, orice încercare de negociere, fie şi cât de mică, dovedindu-se absolut inutilă. În plus, dacă eşti încăpăţânat şi cauţi în altă parte (la câteva tarabe mai încolo) un preţ mai bun (negăsind, evident), rişti ca atunci când te întorci la vânzătorul anterior să constaţi că acesta, în scurtul timp trecut, a mărit deja preţul; ba, îţi mai şi cere noua sumă de bani cu aerul că îţi face o favoare aparte.
Mă feresc să fac cumpărături lunea şi marţea, cele mai bune zile pentru o astfel de activitate considerându-le, după o curbă a preţurilor verificată, pe cele de la mijlocul săptămânii. Ce căutam, atunci, în acea zi, în piaţă? Păi, nimic. O folosisem, ca să zic aşa, pentru a scurta drumul, trecând prin ea, între platoul din faţa clădirii pieţei şi spatele ei, unde se află nişte magazine cu tot felul de fleacuri folositoare, dar pe care nu le mai găseşti în „market”-urile cu mofturi. Era vorba de nişte banale balamale pentru uşa de la intrarea în magazie.
Faţă de gerul cumplit de afară, aici, în piaţa propriu-zisă, era raiul pe pământ, de curând fiind instalate sisteme de aer condiţionat care făceau atmosfera de-a dreptul plăcută. Nu-i greu de bănuit şi de înţeles că mulţi dintre cei ce se aflau acolo erau nu cumpărători adevăraţi, deşi se plimbau printre tarabe cu figuri preocupate de mărfurile expuse, ci oameni intraţi pentru a se mai încălzi puţin. Eu însumi am făcut câteva ocoluri, trecând pe rând, prin faţa tuturor sectoarelor de produse, având chiar impresia că unii dintre vânzători îmi reţinuseră figura şi se uitau la mine suspicioşi.
Stătea în faţa unor grămezi de mere şi părea a nu se putea decide din care să cumpere. Trei grămezi, trei calităţi, trei preţuri. Mai mult se uita la cele mai scumpe, care într-adevăr erau şi cele mai arătoase. La eleganţa şi calitatea evidente ale hainelor cu care era îmbrăcată, nu se putea pune problema că ar avea probleme cu banii. Ezitarea sa i-a dat însă imediat de înţeles vânzătorului – un tip scurt de statură şi îndesat ca un butoi, cu umerii atât de lăsaţi, încât păreau a porni pe undeva de pe la mijlocul trupului (un tip clasic de endomorf) – că avea de-a face cu o novice în ale cumpărăturilor. Cu alte cuvinte, cu o victimă sigură pe care se pregătea să o execute cu o plăcere pe care nu şi-o putea reprima şi pe care i-o citeam în zâmbetul fals-amabil afişat şi în vioiciunea ochilor cu care îi fixa simultan fiecare părticică vizibilă: faţa nevinovat-curioasă, mâinile-i fine având pe trei degete câte un inel de aur, geanta de piele atârnată neglijent pe un umăr şi mai mereu alunecând pe blana cojocului cu cusăturile pe exterior (ceva în genul Alain Delon-urilor de odinioară), eşarfa de mătase înnodată doar din raţiuni estetice, pentru că altfel era absolut inutilă, neavând cum să o apere de frigul de afară, mănuşile de piele ieşind din buzunarul peste care se legăna geanta, portofelul ca un penar burduşit pe care îl ţinea în mâna cu cele trei inele şi care adăpostea cu siguranţă o sumă de bani considerabilă.
Am vrut să-i vin în ajutor de două ori. Prima dată atunci când am văzut că un vagabond care o urmărea îndeaproape, trecând pe lângă ea în timp ce aceasta încă nu se hotărâse din care grămadă de mere să cumpere, şi-a vârât cu multă dibăcie mâna jegoasă în buzunarul opus celui peste care era aşezată geanta şi a extras de acolo, de parcă avea o pensetă în loc de degete, o batistă roz, mototolită, pe care o lăsă, dezamăgit, să cadă pe cimentul ud. Strecură la loc mâna, cu aceeaşi dexteritate, dar nu mai găsi nimic.
Am asistat pasiv la toată scena, hotărât să intervin fără ezitare în cazul în care hoţul ar fi găsit în buzunar bani sau alt obiect de valoare. În acelaşi timp, am văzut că şi alţii observaseră întâmplarea, dar au rămas cu toţii indiferenţi, trecând mai departe, aproape temători – cine nu ştie de ce e capabil un hoţ prins asupra faptului? Eu însă am rămas pe loc, până la finalul nereuşitei operaţii, decis, cum am mai spus, să-mi manifest (pentru prima dată în viaţa mea, de altfel – nu ştiu ce-mi venise!) spiritul civic în cazul în care nemernicul acela ar fi avut succes.
I-am auzit apoi vocea – o voce cumva de nevastă răsfăţată, care s-a obişnuit, i-a intrat în natură să se prostească (vai, ce rău eram!) în toate împrejurările: „Dacă vreau să fac o plăcintă cu mere, din care mi-aţi recomanda să cumpăr?” Nici că se poate o întrebare mai dorită de un vânzător, care evident că va recomanda întotdeauna produsul cel mai scump. Acesta însă, cu o privire greţoasă de libidinos, i-a răspuns cu o sinceritate dezarmantă care era gata-gata să mă facă să-mi schimb impresia despre el şi să-l cred, la rându-mi, bine intenţionat. Nu mi-a trebuit însă mult ca să-mi dau seama că din instinct – că doar nu părea şcolit – folosea al naibii de bine ceea ce îndeobşte se numeşte „psihologie inversă”: „dacă numai pentru aşa ceva vă trebuie, atunci n-are rost să cumpăraţi d-alea scumpe… luaţi din astea la un leu cincizeci kilu, că e tot Ionatane, şi n-are nimic!…” Şi zicând asta, luă o nucă ceva mai mare sub formă de măr din grămada cea mai prăpădită, îşi înfipse în locul în care fusese cândva codiţa fructului cele două unghii ale degetelor mari sub care era câte o jumătate de kg de mizerie, şi, fără nici un efort, despică merişorul în două jumătăţi care erau pline mai mult de sâmburi. „Vedeţi?” întrebă, în sensul că uite dovada că şi acelea sunt „sănătoase”.
Efectul a fost garantat. Doamna nu păru deloc impresionată de demonstraţie şi-şi îndreptă imediat privirea spre grămada ca o mică piramidă formată din mere-mere, roşii, impecabile, parcă desenate, având şi preţul corespunzător: „daţi-mi, atunci, din astea de patru lei”. „Câte să fie?” întrebă parşivul vânzător apucând tasul şi ţinându-l precum un saltimbanc ambulant o pălărie în care speră ca cineva să arunce un ban. „Un kilogram… ba nu, două!…”, veni răspunsul alintat-gângurit şi femeia căută în portofelul-penar banii necesari. Aceasta fu clipa de neatenţie, de desincronizare a privirilor, în care mangusta dă lovitura capitală cobrei – cu o iuţeală de mână de trişor, vânzătorul puse în tasul infect câteva mere din desenul de care vorbeam apoi aruncă la greu din grămada ieftină. Doamna găsise suma exactă şi îşi ridică privirea din geanta în care pusese la loc portofelul, exact în clipa în care nemernicul, rânjind suficient pentru a-şi etala cei câţiva dinţi îmbrăcaţi în aramă aşeza în tas, cu mare grijă, de parcă era un ou, mărul-trofeu, aflat în vârf, regele piramidei aceleia originar-păcătoase. Femeia a scos din geantă o sacoşă ecologică, a despăturit-o, iar vânzătorul a deşertat în ea conţinutul tasului; o privea fix în ochi pe femeie, iar ea, simţindu-se la rându-i obligată să-l privească, nu a mai reuşit să fie atentă pe ce dăduse banii.
Acesta a fost al doilea moment în care am vrut să-i sar în ajutor. Să o pun adică să caute în sacoşa având înscris pe ea logo-ul supermarket-ului aflat în imediata apropiere a clădirii pieţei, în dreapta sa, şi să-i controleze conţinutul, constatând astfel înşelăciunea pe care o suferise. M-am răzgândit însă imediat. Pe de-o parte, în general, nu mă caracterizează spiritul justiţiar şi, am mai zis, nu mai fusesem pus niciodată până atunci într-o astfel de situaţie; apoi, nu era exclus, la cât de versat era, cu siguranţă, ca individul prins cu mâţa-n sac să posede destulă abilitate pentru a se scoate din culpă, invocând tot felul de scuze, uzând de arsenalul de motive pe care cu siguranţă că le poseda.
Nu ştiu de ce am avut impresia că tipul a observat că i-am văzut toată manevra. Da, cu siguranţă, pentru că mi-a aruncat o privire de parcă i-aş fi fost complice şi după plecarea clientei fraierite urma să mă recompenseze. Sau poate că m-am înşelat; de-aia nu mai putea el dacă cineva fusese sau nu atent la mişculaţia sa! Îl durea exact în ceva. La urma-urmei, asta făcea parte din rutina zilnică a activităţii sale şi nu ezita să folosească orice mijloc pentru a obţine un profit cât mai mare, în ciuda concurenţei şi a preţurilor, totuşi, mici, cam aceleaşi ca şi cele din urmă cu un an.
Femeia a întins banii, şi-a luat în primire plasa şi i-a mulţumit escrocului. „Cu multă plăcere domniţă, mai treceţi pe la noi!…” „Vânzare bună!” Ce suflet poţi avea ca să înşeli un înger fără să clipeşti?
M-am ţinut apoi după ea prin toată piaţa, la câţiva paşi în urma sa, aproape ca o gardă de corp. Nu reuşeam totuşi s-o văd din faţă, ci doar din profil, când făcea la dreapta sau la stânga, atât cât reuşeam printre firele de păr auriu care-i cădeau ca o cortină minusculă ce se dădea din când în când la o parte, parcă manevrată de o mână nesigură, lăsând la vedere, pentru câteva secunde, un colţ de ochi sau de gură, obrazul îmbujorat şi mai mult de diferenţa dintre temperatura de afară şi cea dinăuntru, ori o parte a bărbiei rotunde. Am auzit-o cerând o bucată de brânză de Sibiu (a ciugulit o fărâmă oferită de vânzătoare şi s-a arătat încântată de gustul acesteia, aş zice că ciripea ca o vrăbiuţă şi, dacă ar fi dat fericită din picior, nu m-aş fi mirat deloc), a cumpărat apoi o pungă de fasole boabe, prune uscate şi afumate şi, în sfârşit, nişte usturoi al cărui preţ crescuse în ultimele zile de o manieră alarmantă. Cum bănuiam, pentru ea banii nu erau o problemă, şi de câteva ori mi s-a părut chiar că nici nu a mai luat restul.
Toată această adevărată aventură a luat sfârşit în momentul în care femeia s-a întors brusc – am avut impresia că a simţit, sau că ceva îi spunea că cineva o urmărea pas cu pas; m-a privit fix în ochi, dar nu am avut nici curajul şi nici puterea de a o privi la rându-mi. Ca un laş exemplar, am lăsat în aceeaşi secundă capul în jos, aşa că, pe cât de mult aş fi vrut s-o privesc în faţă, pe atât de mult am şi ratat această ocazie. Parcă eram un hoţ prins asupra faptului; sau un elev privind copiind; ori un îndrăgostit fâstâcit în faţa şansei de a încerca un prim sărut stângaci. Am rămas încremenit, ca un idiot, şi, când am avut curajul să-mi ridic privirea, femeia deja dispăruse.
Sigur, nu-mi dăduse nici o atenţie, eu exagerasem totul. Cine ştie ce motive o făcuseră să se întoarcă, printr-o piruetă graţioasă şi fulgurantă, probabil trecuse pe lângă mine şi poate chiar mă şi atinsese; da, da, tot ce-i posibil, pentru că, vreme de câteva minute bune după acea, mi-a persistat, parcă învăluindu-mă ca într-un fel de cocon eteric, un inconfundabil şi aproape mistic miros de caramel ars amestecat cu ambră, care nu putea proveni decât de la parfumul său.
M-am îndreptat spre ieşirea din piaţa acoperită şi am pornit-o aiurea pe străzi, fără nici un rost. Nu ştiu de ce, mă simţeam urmărit de privirile tuturor celor pe lângă care treceam, care parcă se şi dădeau la o parte ca să-mi facă loc, să trec asemenea unui luptător ce se întoarce, dezonorat şi rănit, spre ieşirea din arenă. Târziu mi-am amintit că ar fi trebuit să cumpăr ceva; uitasem însă ce anume, nu mi-am bătut deloc capul să-mi amintesc ce şi m-am întors acasă. Se făcuse seară.
Timp de vreo trei săptămâni, după aceea, nu am mai întâlnit-o. Nu însemna însă că o şi uitasem, atât cât reuşise să mi se întipărească în minte. Mă trezeam uneori căutând-o cu privirea pe stradă, printre femeile pe lângă care treceam, şi băteam piaţa în lung şi-n lat, cu sau fără treabă, chiar şi de câteva ori pe zi. Sincer să fiu, neştiind bine cum arăta, nereuşind să-i reţin prea multe amănunte fizionomice, mă şi întrebam cum aş fi reuşit s-o recunosc, în cazul în care m-aş fi trezit, prin cine ştie ce întâmplare, faţă-n faţă cu ea.
Poate părea ciudat, dar ceea ce mă făcea să cred că am s-o recunosc, într-un astfel de caz, era un sentiment care, aveam toată convingerea, mi s-ar fi declanşat instantaneu, de la sine, în momentul în care m-aş fi aflat în imediata sa apropiere. Un sentiment de împlinire şi de plinătate sufletească, de exaltare şi de beatitudine supreme, neomeneşti, nu ştiu, o vibraţie aparte a aerului, ceva oricum pe care nu-l puteam defini. Probabil, tot ce-ar fi putut să-şi dorească mai mult o fiinţă muritoare pentru a se convinge de realitatea şi eternitatea fericirii.
La un moment dat mi s-a părut că o uitasem. Adică mi-am dat seama, dintr-o dată, nu mai ştiu cum, că trecuse o jumătate de zi în care nu mă gândisem la ea. Când mi-a trecut prin minte acest gând, am crezut că o să fac un atac de panică. Cum se putea aşa ceva? Ar fi fost un lucru care ar fi jignit-o, în mod evident, în cazul în care l-ar fi aflat. Parcă tocmai aş fi fost surprins în timpul unui adulter.
În aceeaşi zi am încercat să-mi răspund la întrebarea ce era cu această femeie, de ce mă preocupa atât de mult şi am încercat sentimente ciudate şi contradictorii atunci când mi-am pus problema dacă nu cumva începusem s-o iubesc. Dar, stai puţin, mi-am zis; cum se poate una ca asta? Aşa, hodoronc-tronc? Ai văzut o femeie, nici nu reţii bine cum arăta, şi dacă privirile vi se întâlnesc pentru câteva secunde (nici măcar atât, de altfel), gata! se declanşează chimia aia misterioasă căreia unii îi zic dragoste la prima vedere? Fii serios, omule, mi-am continuat discuţia cu mine însumi, doar nu mai eşti un adolescent. Dă dovadă de puţină maturitate, atâta măcar cât s-ar datora vârstei pe care o ai, ce Dumnezeu, doar eşti deja ceea ce mulţi spun la mişto sau poate că asta e sintagma consacrată, un „tânăr pensionar”.
Bine, chiar aşa nu mai eram, trecuseră câţiva ani de când îmi luasem la revedere de la colegii de serviciu, intrasem în categoria celor ce aşteaptă să iasă din sistem pe cale naturală, cum auzisem nişte deştepţi vorbind la televizor, luându-i gura pe dinainte de proşti ce erau, dar deocamdată, slavă lui Dumnezeu, eram în regulă, iar pensia îmi venea regulat şi la date fixe şi o dădeam cam pe aceleaşi lucruri cu care îmi cheltuisem şi cea mai mare parte a salariilor: cărţi, multe cărţi, scurte excursii, îmbrăcăminte de calitate, hrană decentă, muzică, filme. Şi… medicamente, o „pasiune” mai recentă.
Începuseră mai demult să mă supere când una, când alta, şi totuşi mă încăpăţânam să mă consider un bărbat încă în puterea vârstei, deşi deja îmi fuseseră depistate câteva boli cronice, nu prea grave (dar vechi!), ce se puteau ţine sub control cu medicaţia adecvată (aşa zic toţi doctorii) şi fără excese de care, ce-i drept e drept, nu prea fusesem străin în tinereţe. Bineînţeles că le-am negat pe toate, cu neruşinare, fără să clipesc: fumaţi?/niciodată! (deşi „pe vremuri” dădeam gata două pachete fără filtru pe zi; de băut, beţi?/ocazional (poate acum, căci în aceleaşi bune vremuri au fost cu zecile (sutele?) dimineţile în care de abia mă puteam da jos din pat ca să merg la lucru, după cheful din noaptea precedentă; cafea?/doar câte un „nechezol” cu lapte, rar de tot, înainte, când şi-aşa nu se găsea, iar acum doar fără cofeină, tot aşa, din an în paşte; grăsimi?/… Şi-atunci, de unde naiba toate afecţiunile astea dacă am fost un sfânt? păreau să se întrebe medicii, total nedumeriţi, depăşiţi de „caz”. Bine că nu m-au întrebat şi de viaţa amoroasă (de „sex”, cum se zice acum); aflând că am fost un celibatar convins toată viaţa, au considerat probabil că o astfel de întrebare nu-şi mai avea rostul, pentru că, nu-i aşa, ce s-ar putea răspunde la o asemenea întrebare în cazul meu? De altfel, îmi şi pregătisem o figură de veritabil misogin în cazul în care totuşi subiectul acesta ar fi fost abordat.
Ei, nu ştiu cum de ajunsesem să mă gândesc la toate astea fix în ziua de la mijlocul acelei primăveri (era 15 aprilie, ziua mea de naştere) ce venise cu o violenţă uluitoare după finalul cumplit de iarnă în care repetarea zilnică, la radio şi mai ales pe posturile tv a unor coduri galbene sau portocalii de zăpadă, viscol, ger şi alte nenorociri, cu o obstinaţie pe care o bănuiam de rea intenţie calificată, mă adusese aproape în pragul depresiei. Da, uite, iar îmi reveneau în minte genericele acelea apocaliptice: flash-uri însoţite de o ilustraţie sonoră pe măsură cu maşini înţepenite, patinând, răsturnate, buşite, şoferi cu feţe disperate, nebărbieriţi şi cu ochii duşi în fundul capului de nesomn, bătrâne scoţându-şi capetele speriate printre ţiglele caselor, pentru că zăpada ajunsese până la acoperiş, militari împărţind pahare de unică folosinţă cu ceai fierbinte ş.a.m.d. Bine, la revedere, plecaţi acum, le zic gândurilor, dar ele nu şi nu, se reiau, vizualizez într-una acele imagini şi mă întreb ce rost a avut să se bage atât de mult lumea în sperieţi. Ba, după ce vremea a început să se îndrepte, parcă prezentatorilor tv le părea rău că nu mai aveau de stors ca pe o lămâie acest subiect generos al dezastrului. Pentru că a venit mult mai devreme, brusc, primăvara aceea atât de călduroasă, ca o grenadă care explodează înainte de cele câteva secunde ce trebuie să treacă după iniţierea cuiului percutor, cum e normal.
Aşa au început să se şteargă din minte toate imaginile acelea ce-şi făcuseră datoria, aducând rating seară de seară, inclusiv cu premierul care a dat câteva minute (cineva le-a şi numărat) la o parte, cu o lopată nouă, din „stoc” (verificată probabil iniţial şi minuţios să nu aibă vreo ţepuşă pe coadă) un strat subţire de zăpadă din apropierea unei maşini avariate de lângă care grosul zăpezii oricum fusese luat din timp, de alţii. Şi tot aşa, viaţa şi-a reluat ritmul normal, dacă ceva redus la trei sferturi mai poate fi numit normal. Ce să faci, lumea uită uşor. Cam tot.
Era ziua mea, cum am spus. Stăteam tolănit pe o bancă de lângă intrarea în piaţa în care o văzusem pe femeia aceea ce nu-mi mai ieşise de atunci din cap şi mă bucuram de viaţă, aşa cum poate fi ea la şaizeci şi ceva de ani. Împărţeam banca în mod democratic cu alţi doi bătrâni (erau de fapt o pereche) ce se aşezaseră pentru a se odihni puţin din drumul lor către nu ştiu unde. Puseseră între ei o sacoşă din acelea antice, din material gros, cu toarte rotunde, de lemn, din care se zăreau frunzele gelatinoase ale câtorva fire de praz – probabil ultimele pe acel an, şi îşi vorbeau în şoaptă, cu bărbiile mai-mai să se atingă. Din când în când se întorceau spre mine, parcă încercând să-şi dea seama dacă auzisem şi înţelesesem ceva din ce-şi spuneau. Toată secretoşenia lor mă interesa însă la fel de mult cât paritatea dintre moneda din Botswana şi dongul vietnamez, şi nu ştiam cum să-mi compun mai repede o expresie emoţională prin care să le comunic indiferenţa mea absolută.
Un cerşetor se apropie de banca noastră şi se opri cu mâna întinsă. Atât, o mână întinsă. Murdară. Şi nici un sunet. Priviţi, părea că spune zdrenţărosul, aceasta este mâna mea, poate credeaţi că nu am aşa ceva, şi în care aştept să puneţi nişte mărunţiş, cât vă lasă inima.
Bătrânii de lângă mine l-au privit o vreme, de parcă erau pe cale să-l dojenească pentru ţinuta sa deplorabilă, după care şi-au reluat discuţia conspirativă. Mâna aceea cu palma făcută căuş se orientă spre mine. Ce să fac? Niciodată nu mă sensibilizaseră aceste mâini întinse, nu scosesem în viaţa mea un ban pe care să-l pun în ele şi aveam motivele mele să procedez astfel, să rămân indiferent, adică, la o nevoinţă pe care o reclamau aceste mâini; de pildă: faptul că ele aparţineau aceloraşi inşi care-mi păreau că în felul acesta îşi transferau obligaţia autoîntreţinerii asupra celor milostivi/ faptul că actul cerşetoriei ajunsese în unele cazuri să se transforme într-o adevărată „industrie”/ exploatarea sentimentelor trecătorilor, mai ales dacă erau exhibate şi niscaiva malformaţii etc. Oricum s-ar fi manifestat şi în ce împrejurări, cu „recuzită” sau fără, cerşetoria, îmi era foarte clară această idee, tot din categoria „micii manipulări” făcea parte, iar eu unul nu mă mai voiam manipulat în nici un fel; sau, mă rog, încercam să mă feresc de ea pe cât îmi stătea în putinţă. Fără să vreau, mintea îmi fu străbătută în acele clipe de multe alte astfel de motive şi, deşi păreau să persiste şi să se înmulţească, plecară singure, în mod curios, la fel de repede precum cum şi apăruseră.
Câteva secunde, mâna cerşetorului a rămas în continuare întinsă spre mine, într-o poziţie orizontală ce avea tendinţa să coboare uşor, parcă sub apăsarea unei greutăţi nevăzute. Şi atunci m-am trezit făcând un gest la care nu aş fi gândit niciodată. Am dus mâna la buzunarul interior al hainei şi am scos de acolo portofelul „Gucci” pe care îl primisem, împreună cu un baston, atunci când ieşisem la pensie. Despre portofel mi se urase să fie întotdeauna plin cu bani, iar despre baston să nu-l folosesc decât după vreo zece, cincisprezece ani. Portofelul a fost mai mereu gol, iar bastonul l-am aruncat rapid în magazie, unde a şi rămas, uitat şi inutil. Am desfăcut obiectul de piele care făcea mereu senzaţie când îl scoteam în public şi am privit în una din cele două despărţituri ale sale. Acolo odihnea o albastră bancnotă de 100 de lei. Ultimii mei bani. Mi-am făcut rapid un calcul. Ce aveam eu acasă, până poimâine, când va fi zi de pensie?: o sticlă neîncepută de whisky „Ballantine’s” (achiziţionată din vreme, cu vreo două luni în urmă, o găsisem cu preţ temporar redus la Carrefour), conserve de fasole cu cârnăciori (mă rog…), ciolan afumat şi costiţă, o crăticioară cu varză călită, patru plicuri de supă instant, câteva amandine cumpărate ieri, o sticlă de ”Coca Cola”, trei doze de bere fără alcool şi două franzele. Oho! Eram de-a dreptul bogat! Am pus hârtia în mâna cerşetorului. Habar n-am ce mă apucase. Amărâtul o strânse în pumnul pe care se zărea o julitură urâtă, dar care de fapt era un fel de ulceraţie, abundent purulentă, iar cei doi bătrâni, care până atunci trăseseră cu coada ochiului, mă priviră ca pe un ciudat. Evident că nu aveam faţa unuia pe care îl dau banii afară din casă. Iar ei, ai fi zis că se aşteptau să-i cer restul cerşetorului, lăsându-i eventual, cu o maximă mărinimie, cinci lei, să zicem. S-au ridicat printr-o mişcare suspect de vioaie, de parcă sub fundul lor s-ar fi destins pe neaşteptate câte un arc şi au părăsit banca uitând pe ea plasa aceea de muzeu din care prazul era pe cale să cadă pe ciment. Nu i-am făcut atenţi şi am dat din cap într-un fel ce putea însemna orice; atunci când cerşetorul mi-a zis: „Să vă dea Dumnezeu după suflet!” Apoi acesta mi-a întors spatele şi a plecat în legea lui, în timp ce mie îmi venea să iau plasa bătrânilor şi s-o arunc în primul coş de gunoi.
Ajuns acasă, mi-am făcut o supă instant care nu a fiert destul, am mâncat o amandină şi am băut un deget de whisky din unul din cele două pahare ale „casetei” promoţionale. A, şi mi-am luat medicamentele „de prânz” (trei pastiluţe). Am răspuns apoi la telefon – doi foşti colegi şi-au adus aminte că era ziua mea, dar şi de petrecerile pe care le făceam altădată, ar fi fost amatori şi azi să bem ceva, dar le-am spus că sunt plecat din localitate. O lăsăm pe săptămâna viitoare, le-am mai zis şi am aruncat mobilul pe pat, pregătindu-mă să ies în oraş. La urma-urmei, era ziua mea şi mă puteam „serba” la o pizzerie sau la un băruleţ mai dichisit. Am recuperat telefonul din pat şi am ieşit din casă uitând că nu mai aveam nici un leu după ce dădusem ultimii bani cerşetorului.
Am realizat lucrul acesta imediat după ce, intrând în cafeneaua „Doi lorzi”, am comandat un „J&B” mic, dar, după ce am scos portofelul şi m-am uitat în el, mi-am cerut scuze că nu-l mai pot „servi” – chiar am dus mobilul (chipurile pus pe „vibraţii”) la ureche simulând că fusesem sunat şi trebuia să plec imediat din „locaţie” -, şi am ieşit cu coada între picioare. Nu am mers mult şi am ajuns în părculeţul pe care îl păzeşte un soldat echipat ca în primul război mondial, ce poartă în mâini o armă cu baioneta pusă şi două grenade la brâu.
M-am aşezat pe o bancă liberă şi am dus o mână la buzunarul hainei, pipăindu-l de parcă voiam să scot pachetul de ţigări. Nu mai fumam însă de mult, dar acest gest reflex nu mă părăsise de tot. Revenea din când în când, ca un martor care continua încă să mă acuze, peste ani, şi să mă facă să calculez câţi bani am dat de-a lungul vieţii pe acest viciu stupid, şi care şi acum continua să mă coste, sub forma a două pastile, una dimineaţa şi alta seara.
Mi-am adus aminte că mai văzusem o astfel de statuie, cred că în M, aproape o copie, atâta doar că în cazul camaradului situat pe malul Cricovului Dulce, figura acestuia era parcă ceva mai dârză, iar baioneta era cu siguranţă ruptă de la jumătate. Şi parcă nu avea nici grenadele astea la brâu, dar purta petrecută peste umăr un fel de geantă rămasă încremenită într-o poziţie ce sugera fluturarea în vânt şi în care cine ştie ce-ar fi putut fi. Chiar, m-am întrebat privind statuia care, în lumina acelei după-amiezi ce nu mai avea mult (o oră, o oră şi ceva) şi urma să lase locul serii, începea parcă să se mişte, făcându-mă să mă treacă fiorii: ce ar fi putut avea acel soldat în acea geantă pe vremea când era viu şi lupta fără să ştie că peste câteva zeci de ani vor trece mulţi pe lângă el cu aceeaşi indiferenţă cu care dai cu piciorul într-o piatră fără să-ţi pui problema ce vechime are, cum s-o fi format şi de ce s-a găsit să-ţi stea în cale?
Ce-ar fi, m-am gândit, apoi, dacă aşa, dintr-o dată sau, hai să zic, după cinci minute ar apărea femeia aceea şi s-ar aşeza pe bancă, lângă mine? Femeia aceea! Repet: nu o uitasem! Nicidecum! N-aveam cum. Atâta doar că nu o mai căutasem, dacă pot spune astfel, nu mai privisem la toate femeile pe lângă care treceam, încercând să descopăr câteva trăsături ale sale, mai mult păreri ce-mi rămăsese în memorie. Dar, mi-am zis de multe ori, n-aş fi avut nici o şansă să o pot recunoaşte, chiar dacă m-aş fi lovit de ea sau dacă s-ar fi oprit brusc în faţa mea. Şi asta din simplul motiv că vremea se încălzise, lumea era îmbrăcată mai subţire, iar eu nu o mai ţineam minte decât înveşmântată în hainele acelea de iarnă şi pe care cu siguranţă le pusese de multă vreme în şifonierul cu lucruri groase, la care va mai umbla, ehe, peste o jumătate de an. Ei… ce utopie, să apară aşa, pe aleea asta, printre puştanii care se dau cu rolele, ori să vină pe la spate şi să-mi acopere ochii cu mâinile-i mirosind a acel parfum de caramel ars amestecat cu ambră pe care, nu ştiu de ce eram sigur că nu şi l-a schimbat. Citisem undeva că o femeie, odată ce-şi găseşte parfumul care să o reprezinte, nu-l mai schimbă. Şi pe ea acela o definea cu siguranţă, era al ei.
În părculeţ începea să crească forfota. Pe lângă micii patinatori gălăgioşi îşi făceau loc cu greu tinere perechi ţinând la mijloc câte un ţânc ce abia putea să păşească, mai mult luat pe sus de părinţii încântaţi de parcă odraslele lor ţopăiau pe Lună. Bătrâni şovăitori, ca nişte fiinţe nocturne ieşite prea devreme afară, ce-şi târşeau picioarele obosite de boli, abia reuşeau să ţintească vreo bancă liberă pe care să se aşeze şi de pe care cei ce stătuseră până atunci se ridicau rapid şi se pierdeau în peisaj. Iată şi doi elevi de la Liceul militar din B, un băiat şi o fată ce merg cuviincios şi regulamentar unul pe lângă celălalt, admiraţi pentru uniformele lor de cei pe care îi evită cu eleganţă, ca să nu-i atingă. Gospodine întârziate ce trec spre case încărcate cu sacoşe pline. Tipi dubioşi, cu feţe de terchea-berchea dar etalându-şi prin cămăşile descheiate la trei nasturi lănţoaie din aur, nesimţit de groase. Câteva fetişcane cu privirea speriată, amintind de vechile menajere. Doi inşi de la poliţia comunitară, cu aere de generali.
Nu puteam să înţeleg deloc: erau atâtea locuri în oraş pe unde te-ai mai fi putut plimba, şi totuşi parcă toată lumea se vorbise să vină şi să se îngrămădească aici, ocupând tot spaţiul acesta aproape intim şi împiedicând-o pe femeia aceea să mă descopere şi să se aşeze pe banca mea, pe care stăteam, iată, singur, ca un ciumat.
M-am hotărât să-i mai dau femeii cinci minute şi, dacă nu apare, să mă duc acasă. Acasă unde o să – ce? Unde o să-mi mai torn în paharul ăla cu fund gros un deget de whisky, o să pun un cd cu văd eu cine, apoi un film pe HBO, dacă o fi vreunul care merită, dacă nu, aleg un dvd cu Stan şi Bran – n-am mai râs cam de mult. Televiziunile de ştiri le las în seara asta.
Am mai stat încă zece minute peste cele cinci şi m-am ridicat de pe bancă. Acum am să o văd, o să mă întâlnesc cu ea, mi-am zis, doar aşa se întâmplă mereu, nu-i aşa? Sunt zeci de filme şi cărţi cu subiecte din astea… Când s-au dus toate speranţele, apare şi ea (sau el) şi lucrurile se termină atât de frumos. Problema era însă că eu nu eram personaj nici de film şi nici de roman. Am mers cât se poate de încet, cu toate simţurile încordate, până când am conştientizat întregul ridicol al situaţiei, al acestui ieftin scenariu de comedie romantică. Zău că nu-mi făcea cinste, parcă aveam o altă impresie despre mine! Chiar şi simplul fapt că gândeam aşa, fie şi în glumă, în sinea mea, nu mă făcea mai puţin idiot. Un idiot bătrân, căruia mâine-poimâine o să-i curgă băşinile la cur la fiecare pas! Şi care visează cai verzi pe pereţi!
Ajuns acasă, am găsit în cutia poştală un plic netimbrat, pus deci direct de „expeditor”, sau un intermediar, „Domnului… (numele meu!)”. Pe spatele său nici un nume, nici o adresă. Ce mai – nimic! L-am apropiat de nas, pentru că nu aveam cum să mă înşel: emana un subtil miros de caramel ars amestecat cu ambră. Am început să tremur de parcă revenise subit iarna şi am scăpat plicul din mână. L-am aşezat pe birou apoi l-am aruncat pe canapea, aterizând peste cartea ce mă aştepta s-o continui, cu semnul pus pe la jumătate. L-am luat şi de acolo, şi tot aşa, îi căutam un loc şi nu găseam, cert e că mi-era o teamă cumplită să-l deschid, deşi n-aş fi putut spune de ce. Ba aş fi putut, dar asta ar fi însemnat să mă duc prea departe cu imaginaţia. Mi-am pus whisky-ul programat în pahar, am lăsat paharul pe birou, m-am aşezat pe canapea şi am adormit imediat, aşa îmbrăcat cum eram. Nici nu ştiu unde a rămas plicul ei.
Am visat-o toată noaptea! Cred că sunt excepţia absolută, pentru că în toate cărţile de specialitate scrie că omul visează între câteva secunde şi câteva minute. Şi totuşi, convingerea mea fermă este că am visat-o toată noaptea, secundă de secundă şi minut de minut. Nu mai reţineam însă nimic, absolut nimic!, nici un amănunt, nici o trăsătură a ei, nici o frântură de discuţie sau acţiune, doar simţeam că o visasem toată noaptea.
M-am trezit pur şi simplu fericit; o fericire pe care n-aş fi avut cum să o exprim în cuvinte. Aş zice chiar că, nemaiamintindu-mi nimic, era un fel de fericire în sine, dincolo de orice explicaţie sau teorie. Probabil că dacă aş spune unui psihiatru sau psiholog chestia asta, amândoi ar zice că nu e nimic în neregulă, şi că totul este o stare normală a unui om sănătos şi fără probleme. A unui om echilibrat şi normal, cu alte cuvinte, fără griji şi obsesii, cu o viaţă cumpătată şi raţională, bla-bla. Aş fi fost un fel de „model”: iată ce efecte pozitive atrag după sine lipsa frământărilor, apăsărilor şi disconforturilor cotidiene asupra psihicului! Poate astea s-ar aplica „bunului sălbatic” al lui Rousseau, aşa că, s-o creadă ei! Păi, femeia, prezenţa ei în vis? Ei, şi aici ar găsi tipii ăştia cu bărbuţă şi ochelari rotunzi, ce vor să aducă toţi a Freud: vreo „proiecţie”, inconştientul, satisfacerea în stare onirică a nu ştiu ce dorinţe, aspiraţii etc. Ia mai lasă-i încolo! Nici nu ştiu cum de ajunsesem să mă cert în gând cu ei.
Aşadar, nu e greu de înţeles că starea de veghe în care am (re)intrat atunci când soneria telefonului şi-a făcut datoria după cum fusese programată pentru fiecare zi mi-a produs o mare tristeţe. În primele secunde avusesem o stare de spirit atât de tonică şi reconfortantă cum nu mai trăisem niciodată până atunci, dar iată cum criminalul ăsta de telefon stricase totul – dizolvase, sfâşiase şi aruncase în neant totul!
Am mai rămas câteva minute întins pe canapea, încercând inutil să-mi aduc aminte ceva din vis, şi am ajuns chiar să-mi spun că poate ar fi fost mai bine, ar fi fost ideal să fi murit în timpul visului acela. Aş fi rămas alături de ea în veşnicie, colindând împreună până la terminarea timpului pe oriunde am fi vrut şi făcând orice am fi vrut, neîntrebaţi şi netulburaţi de nimeni. Brrr! O luam razna. Hai, dă-te jos şi termină cu prostiile!
Un duş rapid, bărbierit, lucruri curate, un sandviş, pastilele de dimineaţă, un ness, tahicardie. Încă o doză de betablocant şi un supliment uşor antihipertensiv. În continuare agitat, am ieşit din casă, hotărât să nu mai revin până nu o întâlnesc. Poate de aceea nici nu am încuiat casa cu cheia. M-am uitat, abia acum, la ceas: 10,45. Dormisem mult! Şi iarăşi regretul că am uitat visul.
Uite însă că, încet-încet încep să mi-l reamintesc, ba mai mult, să-l retrăiesc! Nu pricep deloc cum se poate întâmpla una ca asta, dar este cu siguranţă o minune, oricum, ceva dincolo de normal…
Aşadar, sunt tot pe banca din părculeţul păzit de soldatul plecat în asalt asupra poziţiilor inamicului. Când mă zăreşte, acesta se îndreaptă de mijloc şi-şi duce mâna la boneta aceea ca o bărcuţă şi mă salută ca pe un superior foarte important. Stă aşa câteva secunde, apoi îşi reia atacul. Lumea care ai fi zis că înnebuneşte dacă nu se plimbă pe aleile acelea destul de înguste s-a rărit binişor. Au dispărut oricum puştanii cei gălăgioşi cu patinele lor cu rotile cu tot. Bătrânii se retrag încet spre casele lor cu speranţa a încă unei zile, poliţiştii comunitari s-au retras la „sediu”, iar „cantemiriştii” (cei doi elevi de la Liceul militar din B) au făcut deja apelul de seară. Am rămas cam singur şi de data asta mă mir eu că nu mai e nimeni, afară fiind o vreme ca de seară de vară. Se aprinde becul unui felinar într-un stâlp aflat la câţiva paşi.
Şi apoi apare ea. Nu o văd bine, pare să fie îmbrăcată la fel ca astă iarnă, dar aşa ceva nu e posibil. O privesc bine şi-mi dau seama că nu e ea. Femeia care mi s-a părut că-i semăna s-a aşezat pe bancă, alături de mine şi a scos dintr-o plasă un măr roşu-roşu din care a muşcat cu aşa poftă, că am început să salivez. Parcă am şi simţit pe obraz câteva mici picături sărite în urma muşcăturii sale din mărul zemos. S-a întors apoi spre mine: „Eu sunt…”
O mână puternică mă apucă de umăr şi mă trage cu putere înapoi. „Domnule, dacă vrei să te sinucizi, te rog să nu o faci în faţa noastră!” Admonestarea este însoţită de un scrâşnet violent şi ascuţit de roţi de maşină. Din autoturismul oprit la câţiva paşi se dă jos un tip nervos care se îndreaptă spre mine decis să mă ia la bătaie. „Băi, nenorocitule, de ce bagi lumea în belea? Nu ai ochi să vezi pe unde mergi?…Boşorog bătrân!…” Mi-ar fi altoit cu siguranţă câteva dacă între noi nu s-ar fi interpus tânărul care mă salvase de la accident. „Acum, lăsaţi-l, bine că nu s-a întâmplat nimic, hai, îmi dă un brânci uşor, protejându-mă încă de mâna şoferului furios, mergeţi în treaba dumneavoastră şi fiţi mai atent… E bătrân, să-i mai înţelegem, hai, bine că nu s-a întâmplat nimic…!”, mai aud în spate.
Mă uit buimac în jur şi nu ştiu ce s-a întâmplat. Vizavi, pe o bancă de lângă soldatul plecat la luptă, o femeie ronţăie ceva, nu văd bine ce, deşi nu sunt prea departe, pare a fi un măr. Încerc să-mi adun gândurile, îmi dau seama că nu prea am ce, mulţumesc Domnului că am scăpat cu viaţă – mi-e clar că mi-a trecut glonţul pe la ureche, şi o iau încet, aproape târşit spre piaţă, privind exclusiv vârful pantofilor.
În apropierea pieţei mă simt parcă mai bine, fie şi pentru faptul că nimeni nu are de unde şti din ce grozăvie scăpasem. Treaba asta îmi dă un sentiment de linişte. Mă duc la unul din cele patru chioşcuri de ziare, aiurea aşezate unul lângă celălalt, înlăturând sau întărind ideea de concurenţă – niciodată nu mi-a fost clar, şi întreb dacă a apărut „Rebus”-ul, revista din care, începând cu clasele primare, nu cred că am pierdut mai mult de cinci-şase numere (şi asta pe timpul armatei). Da, a apărut. Dar eu nu am bani, altfel mi-aş cumpăra şi ziarul acesta, „X”, nu pentru a-l citi, ci pentru cartea care-l însoţeşte, totul la un derizoriu preţ de dumping.
Intru în piaţă printre cele două uşi cu senzori ce se deschid şi se închid în ritmul celor ce intră sau ies, şi paşii mă duc spre sectorul „fructe”. Aici îl regăsesc pe şarlatanul de astă iarnă. Vinde portocale şi struguri cu boaba cât pruna, de prin Turcia sau de mai cine ştie unde. Nu mă recunoaşte şi mă priveşte ca pe un virtual client, îndemnându-mă să gust din struguri. N-am chef, dar o face în locul meu o bătrânică vioaie care se proţăpeşte în faţa mea, cam cum procedau pe vremuri ţigăncile ce-şi băgau pe sub fuste o pernă ca să pară gravide şi deci să li se permită să intre prin faţă la cozile la mai orice. Gestul ei este însă absolut gratuit, vine probabil dintr-o obişnuinţă pe care nu şi-o mai poate reprima, pentru că în faţa şmecherului cu certificat de producător contrafăcut nu suntem decât noi doi.
Femeia ciuguleşte câteva boabe dintr-un ciorchine şi exclamaţiile ei admirative îmi aduc aminte de un mai vechi ciripit de vrăbiuţă. Îmi scutur capul de parcă m-aş descotorosi de o amintire amăgitoare şi mă gândesc că bătrânica (suntem cam de-o vârstă) este deja victima sigură a imbecilului care parcă a mai pus câteva kile pe el, iar mâinile îi răsar şi mai de jos de talie. Îi sclipesc ochii ca două raze de laser la gândul unui câştig mai mult ca sigur. Îşi aranjează faţa aia amabilă şi cred că e în stare să desfacă şi o portocală ca să-i dea clientei s-o guste.
Ştiu cam ce urmează şi, pentru că oricum sunt ignorat, dau să plec. „Tinere, vrei să mă ajuţi şi să-mi ţii de plasă ca să pun fructele în ea?” Mă uit în jur, dar nu, bătrânica mie mi se adresase. Îi ardea de glume? Mai bine să fie atentă, că imediat o va paşte o mare păcăleală. Precis că lepra asta are pe undeva pe dedesubtul tarabei nişte portocale stricate şi struguri acri pe care o să-i strecoare în plasa femeii chiar şi într-o secundă de neatenţie a acesteia.
Nu am timp să refuz şi să plec de acolo, pentru că mă şi trezesc ţinând în mâini o plasă ca a bătrânilor de ieri. Sunt cu ochii pe vânzător şi acesta nu poate face nici o mişcare. Aşa-ţi trebuie, jigodie! Două kilograme de portocale şi două de struguri, totul luat de pe tarabă, şi la gramaj corect! Plata făcută cu o hârtie de valoare mare şi rest dat la mare fix. Şi adică, el – nimic? Nici un câştig?, că doar nu l-o fi apucat cinstea între timp. Ceva nu era în regulă – precis că are deja cântarul măsluit.
Bătrânica îmi ia plasa din mâini şi-mi mulţumeşte cu un zâmbet nu-mi dau seama de ce, uşor trist. Nu pot crede, şi totuşi întreaga ei făptură emană un cert miros de caramel ars amestecat cu ambră. Bineînţeles că gândurile mă aruncă în urmă cu câteva luni, în vremea aia de iarnă cruntă. Şi la femeia aceea care avea acelaşi parfum. Putea fi vorba de vreo coincidenţă, de o aceeaşi alegere şi preferinţă? O iau grăbit înainte, spre ieşirea din spate a pieţei. După câţiva paşi mă aud strigat: „Domnule, domnule!…” Mă opresc. Bătrânica mă ajunge din urmă. Nu are nimic în mâini. Unde i-o fi plasa? „Eu… zice ea cu o voce surprinzător de tânără, eu… am făcut sacrificiul… Tu, nu!” „Mă scuzaţi, nu cumva mă confundaţi? o întreb. Nu ştiu despre ce vorbiţi…” „Dacă ai fi citit scrisoarea, poate ai fi ştiut, iar astăzi… astăzi şi întotdeauna…”
Piaţa devine un imens carusel. Oameni în toată firea râd şi chiuie ca imbecilii, aşezaţi pe căluţii aceia din ghips şi carton ori tolăniţi în mici trăsuri care se rotesc, se rotesc… Se aude bine şi o muzică de bâlci, inconfundabilă, care vine din toate părţile.
O iau la fugă, trebuie ies cât pot de repede din toată nebunia asta, poate chiar trebuie să merg la un doctor, îmi zic, dar deocamdată, îmi repet, trebuie să ies cât mai repede din piaţa asta ciudată sau ce o fi. De ce mi se întâmplă aşa ceva, oare am înnebunit? Poate că da. Poate că nici nu mai ajung acasă. O să cad pe trotuar, iar mâine o să apară în ziar ştirea asta, că un bătrân a fost găsit fără suflare lângă un gard. Poate şi hăcuit puţin de nişte maidanezi flămânzi. Un picior, o mână, ceva acolo.
Ce gânduri idioate! Fug în continuare, cuprins de panică, privind doar în faţă. Uite ce bine alerg, fără probleme, nu simt vreun efort. Bine că strada e pustie şi nu are cine mă vedea. Sau poate mă văd de după perdele. Puţin îmi pasă.
Ajung în sfârşit acasă şi mă duc direct la baie. Îmi bag capul sub duşul rece, lăsându-l să curgă până simt că am început să mă calmez şi s-a dus şi toată teama aia iraţională. Mi-au îngheţat creierii. Gata, m-am liniştit. Răsuflu uşurat, ce naiba o fi fost cu mine? Nebuna aia cine ştie ce-o fi avut în cap. Iau un prosop şi îmi şterg bine de tot părul, apoi mă aşez în faţa oglinzii ca să mă pieptăn.
Rămân împietrit. Din oglindă mă priveşte imaginea mea de la treizeci de ani. Scrisoarea de ieri e aşezată pe policioară, aşteptând să fie citită.
