Spații culturale nr. 23 (3)

Şerban Tomşa

Insula (un exerciţiu)

Vaporul se scufundase, iar el se trezise pe plaja aceea gol, fără nimic care să fie al lui. Putea să spună că nu mai are nici identitate. Insula părea nelocuită şi dădea impresia că este deopotrivă primitoare şi periculoasă. Plaja, cu un nisip argintiu, era imensă, iar la o sută de metri mai sus începea o pădure deasă.
„Poate că e mai bine aşa”, gândi.
Ani în şir visase la un loc unde să poată trăi singur, fără obligaţii, ca un sălbatic. Să nu facă nimic altceva decât să privească, pe jumătate adormit, cerul şi să respire. Să nu vadă pe nimeni.
Se ridică. Nu se simţise de multă vreme atât de odihnit. Chiar la marginea pădurii zări, cu neplăcere, o casă. Se bucură însă când văzu că micuţa cabană nu este locuită de multă vreme. Praf şi păianjeni prin toate părţile. Cineva încercase, cu mulţi ani în urmă, aceeaşi experienţă. Nici nu vru să se gândească la ce s-a întâmplat cu înaintaşul său. Ieşi afară şi zări mulţumit bananierii şi cocotierii încărcaţi cu fructe. Nu va muri de foame. Pe insulă puteau fi şi animale sălbatice pe care, aidoma lui Robinson Crusoe, le-ar putea domestici. Se felicită pentru bafta sa. Dădu ocol casei până ce soarele trecu de creştetul cerului. Se simţi din nou obosit. Tot gândindu-se cum să-şi organizeze noua viaţă, adormi la umbra unui arbore.
Îl treziră dureri ascuţite în obraz şi în coaste. Erau de la suliţele antropofagilor vopsiţi pe faţă pe care îi zări îndată ce deschise ochii. Urlând şi chiuind, băştinaşii îl duseră în tabăra lor legat de o prăjină, ca pe un vânat de preţ. „Nu mai am scăpare, gândi. Proverbialul meu noroc s-a dovedit de data asta spart în cur”. Şi închise ochii.
Căpetenia îi pipăi coastele, îi evaluă stratul de grăsime şi îi examină dinţii. Porunci ceva cu voce ascuţită. Când deschise iar ochii, văzu că lângă el apăruseră cinci femei ispititoare, cu feţe vesele. Căpetenia i le arătă şi spuse ceva. Din bâiguielile unui bătrân care îi spuse că a slujit, ca medic, pe un vas comercial olandez, înţelese că tinerele îi erau oferite lui. Răsuflă uşurat. Avea să scape cu viaţă. Dar refuză categoric femeile. Asta îi mai trebuia. I se aduseră, pe rând, câţiva porci, capre, câini şi un fel de fluiere. Erau instrumente muzicale indigene. Refuză tot, rugându-i să-l lase să trăiască în coliba de la malul mării. Căpetenia se mânie şi se răsti la el. Bătrânul îi traduse că pe insulă era obiceiul ca străinii care ajung acolo să fie trataţi ca nişte regi şi să fie răsplătiţi cu daruri. Dar dacă oaspeţii refuzau ce li se oferea, tradiţia îi obliga pe sălbatici să-şi transforme vizitatorii în sclavi. Aşa că, până la noi dispoziţii, el va fi sclavul uneia dintre soţiile şefului de trib.
John se bucură, dar tălmaciul îi spuse că trebuie să se poarte cu băgare de seamă, fiindcă va fi jupuit de viu dacă se va atinge de femeie, iar ea este cunoscută ca o viperă care a provocat executarea mai multor sclavi. Soţia căpeteniei avea coliba ei şi încă din prima seară se frecă de el şi îl rugă prin semne să o maseze, apoi să o îmbăieze. Când îi văzu bărbăţia întărită, se lipi şi mai mult de el, dar bărbatul se ţinu tare şi nu făcu nicio greşeală. În serile următoare fu din ce în ce mai rău. Ea venea goală în toiul nopţii în hamacul lui şi îl încăleca, gemând. Îi pipăia mădularul şi îl făcea pe bărbat să-şi dorească pierea. Făcu asta timp de şase săptămâni încheiate, dar când văzu că el nu cedează, îi făcu figura. Era miezul nopţii când ea se aruncă peste el în hamac şi începu să ţipe sfâşietor, ca din gură de şarpe, că omul încearcă să o violeze. Se aprinseră făclii şi oamenii şefului de trib năvăliră la faţa locului şi îl imobilizară. Apăru şi şeful care ascultă nervos plângerea soţiei sale (fusese deranjat în timp ce încerca o nouă nevastă) şi porunci mânios ca noului sclav să i se taie fuduliile. Atunci tot soţia şefului sări cu gura şi îl rugă pe bărbatul ei să îl lase o vreme normal, fiindcă vrea ea să se răzbune în felul ei. Şeful o privi bănuitor, dar când auzi că ea vrea să-l bată zilnic cu biciul peste părţile moi şi să-i ardă testiculele cu jăratec, se înduplecă.
Femeia chiar asta făcu. Îl bătea toată ziua pe nenorocit, nu-i dădea să mănânce şi îl ardea, cu un fier înroşit în foc, prin părţile moi. Sclavul arăta ca un sac de oase, cu barba vâlvoi şi parcă nici şefului nu-i mai convenea situaţia.
– Mare tâmpit am fost! Nu puteam s-o regulez pe târfă? se lamentă prizonierul în faţa tălmaciului. Nu puteam să primesc darurile şi acum trăiam ca un rege?
– Tot rău ar fi fost, îi spuse moşul. Oricum n-ai fi scăpat.
– Ce vrei să spui ? întrebă sclavul.
– Ăştia aveau de gând să te mănânce. Dacă acceptai darurile, te aştepta un trai îmbelşugat, te îngrăşai şi te-ar fi tăiat la prima sărbătoare mai importantă. Pentru ei, „rege” e sinonim cu „porc”.
– Înseamnă că tot mai bine e acum, se consolă nenorocitul.
– Te vor tăia şi acum, dar nu-ţi vor mai consuma carnea. O vor da la câini. Totuşi, şeful e nemulţumit că ai slăbit prea mult.
Aha, asta era! Şi el care se gândise că şeful îi va lua, până la urmă, apărarea, din solidaritate bărbătească!
– Şi tu cum ai scăpat ?
– E, eu sunt doctor şi când am venit, i-am salvat viaţa tartorului. I-am dat de înţeles că dacă mor, va da şi el colţul.
Pentru John, nopţile deveniră un coşmar. Dar după ce scorpia asasină pleca, el se obişnui să primească vizita soţiei sale, Katy, care îi îngrijea rănile şi îi ţinea capul în poală. John nu-şi dădea seama dacă visează sau o vede cu adevărat pe nevasta sa, care rămăsese într-un hotel din Honolulu. Vorbeau amândoi ceasuri în şir, iar spre ziuă, John cădea într-un somn de plumb. Totuşi, de fiecare dată când se trezea, era singur.
– Ne vom revedea curând în altă parte decât aici, îi promise Katy.
Şi îl ajută să pună la cale un plan de evadare.
Senatorul Mark Winkley plecase într-o scurtă vacanţă şi luase, pe vasul său, o starletă pe care o dorea de mult şi trei servitori de încredere. Unul dintre ei era chiar căpitanul. Senatorul anunţase acasă că pleacă într-o misiune periculoasă, în Afganistan. Tocmai îşi sorbea băutura pe puntea yachtului său, când văzu insula. De acolo venea către el, într-o canoe prăpădită, un sălbatic bărbos, urmărit de alţi cinci, într-o ambarcaţiune mai mare. Urmăritul striga disperat şi cerea ajutor. Fără să stea prea mult pe gânduri, senatorul puse mâna pe carabina sa Winchester şi îi doborî cât ai zice peşte pe urmăritori. Apoi, ca într-o doară, îl împuşcă şi pe cel care scotea strigăte de bucurie că scăpase de duşmani.
– Ce-aţi făcut ? întrebă căpitanul consternat. Am crezut că vreţi să-l salvaţi…
– Păi, chiar asta am intenţionat. Dar, pe urmă, mi-a venit ideea că e… mai igienic aşa. Dacă era un afurisit de ziarist ? Nu mă legam la cap fără să mă doară ? Numai un jurnalist nebun ar fi ajuns să trăiască în mijlocul unor canibali.
Şi, încântat de isprava sa, senatorul se îndreptă către şezlong, cu ochii la picioarele domnişoarei Lily şi cu gândul la noaptea care urma.

Nicolae POGONARU

noapte de vară

umbrele pomilor şi ale blocurilor
şi-au dat mâna
şi s-au metamorfozat în noapte
căldura acumulată în ziduri
şi în asfalturi
explodează
valuri de tineri în vacanţă
intră în schimbul trei
golind bancomatele distracţiei
Dumnezeu trimite luna în inspecţie
în cartierele periferice neiluminate
gardienii şi poliţiştii se află în treabă
fântânile arteziene ale oraşului
şi-au întrerupt brusc micţiunea
în vitrine manechinele
fac de planton
e trecut de 12 noaptea
locatarii au ieşit în faţa blocurilor
pentru o gură iluzorie de răcoare
copiii insomniaci se dau cu rolele
pe platoul ruinat al Pieţei Dacia
caii putere scăpaţi din căpăstru
nechează nebuni pe bulevarde
târziu de tot prin apartamente
curentul electric
se îmbolnăveşte de glaucom
peste tot peste toate
se aşterne o linişte provizorie
doar îngerii supersonici
de la baza aviatică militară
survolează din când în când
oraşul agonic
şi totul devine visare

evenimente

cu banii agonisiţi
de pe urma cele mai vechi meserii
o prostituată a deschis o clinică
pentru tratarea gratuită a bolilor venerice
aflând că şeful o trişează
cu colega ei de birou
o paraşută s-a aruncat de la etajul 10
şi până jos nu s-a deschis
un adolescent şi-a ucis bunica
şi i-a luat pensia
pe care a investit-o în etnobotanice
după o supradoză a murit
un protestatar şi-a dat foc
în gradina publică
după care dezamăgit
că nu vin pompierii să-l stingă
s-a aruncat în ştrandul municipal
neştiind să înoate s-a înecat
un bărbat transparent
şi o femeie transpirată
au rămas după ora închiderii
el în faţa standului cu oglinzi
ea la salonul de cosmetice
un copil al străzii
a fost înfiat de o familie pauperă
care l-a vândut pe 5000 de euro
unui cuplu de magnaţi occidentali
un cerşetor a găsit într-o parcare
o geantă plină cu bancnote false
pe care a predat-o primului organ adevărat
din poliţia locală
câinii vagabonzi din adăpostul comunitar
au refuzat hrana
de teama de a nu fi otrăviţi
orologiul din turnul palatului comunal
nu mai cântă din oră în oră
« cât e Siriul de mare »
în locul lui unul electronic
anunţă din oră în oră
acest orologiu nu mai cântă
la intervalele stabilite
decât dacă lui Benone Sinulescu
i se plăteşte dreptul de autor

o dimineaţă oarecare

ca la al treilea cântat al cocoşilor
noaptea se leapădă de stele
precum Petru de Iisus
doar luceafărul mai zăboveşte palid
şi luna parcă nu se îndură să plece
precum o mamă ce-şi vede
copilul adolescent luat
la şcoala de corecţie
coborâtă din insomniile nopţii
maşina salubrităţii locale
elefant cu zeci de trompe răcoroase
stropeşte asfaltul încă încins al străzilor
soarele abia răsărit
colorează băltoacele
cu irizaţii de petrol
în care păsările dimineţii
vin să-şi coafeze penele
pentru puţin timp
miroase a praf înmuiat de ploaie
şi te vezi alergând
pe uliţele desculţe ale copilăriei
apoi brusc te inundă claxoanele
motoarele frânele zgomotele
de pe şantierul în lucru
alarmele magazinelor
şi ale limuzinelor din parcări
frânturile de conversaţie
sau strigătele trecătorilor
grăbiţi spre servici spre piaţă
spre bănci spre CAR-uri
spre agenţiile de şomaj
ale vieţii de zi cu zi

losers

în cluburi de noapte la ore tardive
stau tineri pierduţi rezemaţi de neant
pe la bar se perindă cu gesturi lascive
starlete cu-alură de fals briliant

cerşind un cocktail la schimb pe servicii
oferite-ntr-un colţ mai retras din local
vai damele-acestea se-aruncă-n delicii
ca delfinii în goană spre golul de val

e muzica tare deci sunt mulţi decibeli
prin fumul ca ceaţa de-abia vezi la doi paşi
cum se rup în figuri derbedeii rebeli
când orchestra atacă registrul de başi

pe la mese voyeuri numai ochi şi alcool
urmăresc în extaz stripteuze la bară
le vâjâie capul au sufletul gol
când îşi prizează cocaină pe-o nară

târziu către zori mursecaţi de beţie
ieşind în răcoarea de-afară cu faţa
văd luna pe cer – o imensă lămâie
din care-ar muşca să le vindece greaţa

gunoierul

în orice anotimp
pe vreme bună
sau pe vreme rea
gunoierul
împinge căruciorul
cu deşeurile aruncate de consumatori
ca şi când
şi-ar conduce spre tomberon
propria-i viaţă

Marişica

venită din Tighina sau din judeţul Iaşi
cu coapsele prelunge cu sânii nărăvaşi
din prima intră-n vorbă don’şoara Marişica
de-i zici de treaba aia nu ştie ce e frica

n-a vrut să stea la sapă în lanul de porumb
şi nici n-a vrut s-audă de oul lui Columb
în schimb dansând la bară prin lanuri de băieţi
a devenit expertă-n culesul de ştiuleţi

şi nici nu se mai ştie că-i fata lu’nea Ion
ea are o piesă rară – o geantă Vuiton
ce-o ţine la o palmă mai jos de la buric
lângă un loc mai intim ce nu pot să-l indic

iar când o vezi „pi ţava” proptită în plafon
parcă e şarpe boa constrictorul piton
şi cu mişcări lascive vai cum te-atrage blonda
de nu-i bagi bani in bikini te-nghite anaconda

bărbaţi ce-au strâns o viaţă averea la ciorap
învinşi de-a lor dorinţă de aburii din cap
cu ceas la mână Rollex din aur cu brăţare
de-ar fi la o adică le moare la intrare

remember deci tataie oricât te crezi de tare
mereu o broască mică deschide gura mare
ţi-nghite şi merţanul şi ce mai ai prin vile
şi-o sfârşeşti matale client pe la azile

nimic nu am cu vârsta a doua sau a treia
şi nu uitaţi că-n toate femeia are cheia
aşa că chiar şi tânăr de o vezi pe Marişica
n-ai cum măcar în treacăt să nu te –atingă frica

Diana Trandafir

Simţ

e un tineret cu potenţial
îi simt răsuflarea verde
în ceafă
cum aruncă totul spre zidul
sprijinit cu mâinile mele
dispersiile se fac
în deplină libertate
de acţiune
chiar aici de faţă cu toţi
prin dioptriile ochelarilor
fabricaţi pentru a viziona filme 3D
mor speranţele dar
renasc conştiinţele
toboşarul a devenit
capul familiei
şi vesteşte mereu
pauzele dintre secunde
care mocnesc
până la os

Ritual

au început să moară
bunicii
copiii fac patul întind
basmele peste tot
pun la căpătâi
şaua calului mâncător de
jăratic
desenează cu degetele mici
drumul devenit curcubeu
de fiecare dată când
cerul se umple de stele
pe pielea spatelui simt
furnicături de lumină
ca şi când ar creşte
copaci albaştri-argintii
de care să ne legănăm
cu mâinile goale

Visele

visele sunt schije
halucinante
cineva mă visează acum
şi în visul său sunt
cea care visează
imagini rotunde
ca nişte spirale
de-o vreme încoace
se strecoară în somn
fiinţe eterice care
visează şi ele

ca ploaia în jgheaburi
visele curg îmblânzite
când trec dintr-un trup
în alt trup

Încercări

n-am gustat niciodată
sărutul adevărat al iluziei
împătimită de albastru /
barieră tăind orizontul
cochiliilor înverzite de soare
voiam să încerc mai întâi
bucuria orgolioasă şi singură
a oraşului răscolit de lumini
care ţin loc de hrană

pe cerul de miere
se scurg
înşelătoare vitralii
care destramă-n fantasme
culorile străzii
răstignite de soare

Sufletul lui

s-a obişnuit să depăşească
linia continuă
locuieşte într-o ceainărie
acolo unde întoarce mereu
cheiţa ceasului de perete
avea câte un prieten
la fiecare colţ de stradă
dar au ajuns toţi în rai
cu cât lipsesc mai mulţi oameni
cu atât sufletul lui
acoperă totul
şi începe să împrăştie
un miros de mosc şi lămâie

Desen

umerii tăi sunt
ca două jumătăţi de zi
paşii înnodaţi
mirosul de grâu
amestecat cu pulberi de oase
bărbatul care umblă
pe mirişti cu fân
şi vine la mine fără să-l strig
când nu-l aude şi nu-l vede
nimeni

Galben

în fiecare dimineaţă
beau singurătatea
in căni albe de ceai
odată cu bătăile inimii
lămâiul creşte stingher
în ghiveciul său mare
din colţ
şi prinde în fiecare dimineaţă
câte un fluture galben
între ramurile lui

pot să depun mărturie
că răsăritul nu e
decât o încleştare de galben

IN MEMORIAM

SIMION DIMA

[GÂNDUL DE ALTĂDATĂ]

Frumoase sunt amintirile,
amintirile omeniei.
Evoci gândul de-altădată,
inefabila pâlpâire
a trăirii lăuntrice,
prietenul cu ochii umezi,
aplecat spre tine,
ca-ntr-o îmbrăţişare a sufletului,
reţii pe retină
clipa ce-a fost
şi-o pui pe suflet
podoabă şi-ocrotire,
pentru viitor.

Frumoase sunt amintirile…

29/30 iunie 1964

[DUPĂ PLOAIE]

Ai văzut oraşul,
după ploaie?
Apune soarele,
lumina e transparentă,
trotuarele ude,
aerul e curat,
mirosind a frunze,
sufletul uşor.

Atunci îmi vine
s-alerg
să zbor
până la capătul lumii!

1 iulie 1964

NOAPTEA PE ŞOSEA

Ce frumos sună motorul
şi gândurile ce plăcut îţi aţipesc…
Între faruri,
deodată,
s-a prins un iepure,
năucit de lumină,
un iepure fuge
între faruri,
fuge nebuneşte,
înainte,
urmărit de maşină
implacabil
ca de-un destin.

Ce frumos sună motorul
ce bogat ninge,
te-ai trezit,
te-ai uitat,
la iepurele care aleargă
năuc,
rostogolindu-se
în prăpastia
fricii.
Iepure?
N-o fi poate un om?

1963

[RANĂ DESCHISĂ]

Inima mea
e-o rană deschisă.
Niciodată
nu se va închide.

Prea multe
inutile palpitaţii,
prea grele
inutile eforturi,
fără voinţă
şi fără final.

Urcuş de Sisif
pe piscuri
himalaice
în care ei, inimii,
i-a fost sortit să ducă greul
inuman,
inima mea,
slujnica umilă,
rană veşnic deschisă.

1964

CUNOSC DRUMUL

cunosc drumul
aerul e mai curat
mă destind şi
mă recunosc
străbătându-l
ciclic în jos şi în sus
pe meandrele lui,
aştept reperele ştiute,
uite,
se zăresc de departe frasinii
cei mulţi, alee,
aburi denşi vin
dinspre pârâu
cascada stăvilarului
străluce-n lumină
şi noi trecem
printre pomii dezveliţi,
alături,
orezăria-i o oglindă
împietrită
becurile tremură în depărtare
plopii ne-aşteaptă
şi-atât de blând
se lasă înserarea
cuprinzându-ne
cu o sfielnică
pace.

Miercuri 22 ianuarie 1986

AMINTIREA

I.

Mi-e teamă să mă-ntorc.
Ca atunci zăpada nu va
scârţâi sub paşi mai frumos,
aerul nu va arde în nări,
ca atunci nu vor sticli
ale gerului cristale,
totul să rămână în alb,
în abur de-albastru şi cald,
precum cuvântul lor, când mâinile
în al palmei căuş
mi le-ocroteau; lasă peste case şi peste tine
să ningă încet, liniştit,
ninsoare de depărtare şi de blândă împăcare,
astfel fi-va pace,
ninsoare nu-nseamnă uitare,
nu-nseamnă trecut,
nu-nseamnă moarte.

II

Vreau s-adorm,
vreau să uit
şi-atunci apar ei
şi-mi spun că nu se
poate; ei aşa cum au fost:
cu mângâierea, cu lacrimile,
cu gesturile stângace,
cu tăcuta nemişcare,
în amurguri singure,
acolo unde nimeni
nu venea – mai ales el,
cel aşteptat, nu venea –
atunci pe-ntuneric
mă-nvăluie o
lumină pură şi limpede, simt
lacrima încremenită în pupile:
să văd nevăzând,
să aud neauzind,
să trăiesc netrăind.

Fii, neagră noapte, binecuvântată!

[ÎN PROVINCIE]

A venit criticul-redactor
în provincie
şi poetul
îi poartă prin oraş –
cuminte şi
plin de speranţe –
geamantanul greu,
de voiaj.

L-ar duce pentru
o poezie
pusă la pagina 89
până la capătul lumii!

1963

[ÎN APUS]

Pe bancă,
lângă cruci albe,
două bătrâne vorbesc
în cimitir.

Au năframe negre,
şi rochii negre
şi-obraji veştezi.

Două bătrâne vorbesc în apus.
Credeam că le tulbur
grele reverii
şi-am păşit încet.
Dar ele vorbeau
de piaţă
şi de vecine.

1966

Texte îngrijite de SIMONA-GRAZIA DIMA