Spații culturale nr. 24 (3)

Podiumul Poeţilor

Victoria MILESCU

CAMUFLAJ

Despătureşti coala albă a zilei
începi să scrii primii paşi
apoi duşul, cafeaua
arunci o privire pe geam
ceva s-a-ntâmplat
se vede cu ochiul liber!
noua eră a venit şi a plecat
întorci timpul pe toate feţele
nu-i găseşti niciun cusur
poate şi-a luat în serios angajamentul
rostit ieri la o bere în Micul Paris
te îmbraci să ieşi, dar pe unde
nici vecinii care-ţi băteau în pereţi
nu mai bat
gâlgâit pe ţevi, gândaci albi, fluturi transparenţi
înnebunindu-te din Mexic până în Panama
salvarea horcăie
poliţia sună a gol
pompierii sunt scrum şi cenuşă
scrii cu cenuşă de perle:
e prima zi, sunt fericit!…

APLAUDÂND EXISTENŢA

Dimineaţa, sunetul strident al salvării…
ferestrele se deschid la piept
vin pescăruşii
ciugulind firimituri de vise
casele se reîntorc din călătoriile lor, nocturne, bizare
cei ce s-au iubit noaptea întreagă urăsc dimineaţa
aruncă în ea cu ceşti şi pahare
cu bulgării zăpezilor selenare
se cufundă în apa ei de gheaţă albastră
curăţând rănile
lăsate de păsări negre cu ciocuri fosforescente
străzile colcăie: oameni, câini, atelaje
maşina salvării încearcă să înainteze
urlă cu disperare dar nu se mai aude decât
bubuitul unei inimi de femeie
zăcând pe trotuar, îmbrăcată sumar
cu trupul sfârşindu-se în coadă de peşte…

CEVA LIPSEŞTE, CEVA ESTE ÎN PLUS

Sunt mică
dar făcută din plămada celor puternici
abia îndrăznesc să fiu
să nu mă lovesc de soare, de nori
de propriul sânge
mereu pe urmele mele
să mai îndrepte câte ceva
abia cutez să mă ridic
să nu dau cu capul de univers
atent la ceea ce gândesc, la ce lucrez
ca un câine la picior
ca un câine pe un mormânt
ca un câine cu o mie de capete
sunt mică
sânge puţin, carne puţină
dar cât univers…

ABSOLUT RELATIV

Ceva din mine nu
pricepe că încă respir
că uneori îmi întrec
îngerul
că pot să mă ridic
pentru următoarea lovitură
împrăştiind frunzele
uscate definitiv
încă mai cânt cu aceeaşi voce
când plouă cu sudoare de zeu
cresc şi descresc
cu gust de cireaşă amară
aerul se loveşte de mine
cade, se ridică
se scutură de praful aurifer
se uită strâmb la vânătaia
care am devenit pe trupul lui volatil
viaţa e o chestiune de secundă
moartea la fel…

MARTORUL INUTIL

Noapte, stele
privind spre vila somptuoasă
doi tineri se ceartă, se înjunghie
sunt prea sus să mă vadă
sunt prea sus să dau ajutor
sunt singurul martor
mut ca stelele
asistând nemişcate, fascinate parcă
de întâmplările al căror rost
nu-l pricep nici ele
noapte, nori
sunt prea sus să disting între victimă şi călău
între sânge şi benzină
urcând vertiginos, în valuri
spre umerii mei goi
spre faţa fără ochi, fără gură…

SUB STEAUA NORDULUI

Cel ce mă apără de ploaie, de arşiţă
de frig, de-ndoială,
de ceea ce văd, de ceea ce nu văd
de bine, de rău
de mine, de noi amândoi
se plimbă îngândurat
în sus şi în jos
cu mâinile la spate, gânditor
pe podul palmelor mele
dacă le-aş împreuna
pentru rugăciune
sigur, l-aş strivi…

ŞI LACRIMILE PLÂNG

Da, m-ai domesticit
m-ai îmblânzit
stau cuminte-n pata de clorofilă
în bobul lăsat pentru cină
mănânc, beau
învăţ să mă sperii de mâna luminoasă
a întunericului
studiez lacrima
în ea se oglindeşte altă lacrimă
într-o zi vulturul din piscul ei mă va răpi
cerând pentru mine cât pentru o ţară
acea ţară în care te simţi mereu ocrotit
chiar dacă eşti un ticălos
fiindcă ea te iartă mereu
ea are răbdare
deşi demult nu mai este
ea te hrăneşte cu ce-a mai rămas
după ce au trecut corbii, lăcustele
chiar moartea cu masca ei de fecioară…

FLOAREA DE FRIG

În zilnica mea călătorie
dintre cer şi pământ
în liftul meu hodorogit
Dumnezeu mă ţine în braţe
şi ţipăm cât putem…

Marian RUSCU

primul pas

primul pas nu-ţi aparţine,
deşi eşti crescut să crezi asta.
nu-i strădania ta.
e întipărită-n taina pe care o aduci
când intri în lume.

primul pas, prima ruptură,
primul drum parcurs cu ochii-n pământ
e prima rană adusă în tolba cu care vii
din neştiut, din nevăzut.

primul pas nu l-ai învăţat,
l-ai ştiut,
şi nu-ţi aparţine.

gerul şi fiorul

gerul din nord,
fiorul din sud
se înving în mine.
lumea mi se pare plecată
spre lumini încremenite multicolor.
dragostea se sperie de mine,
dă năvală între poli,
ca o pasăre migratoare
ce-şi caută împăcarea cu destinul.

mi-e întuneric, uneori,
şi uneori îmi plouă cugetul între pupile
de unde înşiră mărgărite nesfârşite.

singurătatea: speculantă,
mercurică şi introvertită
adulmecă desfătată atmosfera.
cu cât e mai apăsătoare
cu atât rumegă din plin
satisfăcută.

aş dori o telecomandă
să schimb din când în când
gerul din nord
cu fiorul din sud
sau invers.

izgonitul din mine
mănâncă jeratic
şi inversează polii,
fără bună ziua, fără rămas bun.
doar închid ochii
şi drumurile trec,
unele după altele,
ba aici, ba acolo.

figuranţii respiră tărâmuri
diametral opuse,
ba aici, ba acolo.
rădăcinile pământului se încurcă
între aici şi acolo,
între gerul din nord şi fiorul din sud.

doar telecomanda asta blestemată,
pe care o tot caut şi nu o găsesc,
de-o bună vreme,
poate nici nu există,
ar scurta trecerea între oricare aici
şi oricare acolo,
între gerul din nord şi fiorul din sud.

în călătorie,
alături cu veşnicia

în spatele meu, veşnicia,
cosindu-mi urma,
seceră încă cu grijă
să nu-mi curme, cumva umbra.

călătoria continuă pe un crâng plutitor.
foşnetul din spate e acum un suflu,
continuu izvor de apă vie.

m-am liniştit.
veşnicia nu-şi va arunca năvodul orbeşte.
pescuieşte nestingherită
cu o mulinetă cu firul îndoit şi scurt.

călătoria continuă.
continuă către întinderea de alb sau verde,
sau, cine ştie…

din când în când întorc capul
să văd dacă mai este pe urmele mele,
dacă mă pândeşte.

sunt păzit.

veşnicia e pe urmele mele.
de când m-am născut m-a ferit,
şi încă mă mai fereşte.

locul

prea târziu am aflat
locul în care trebuie să mă opresc,
unde paşii, în pe loc repaus,
să bată ţăruşi altoiţi cu odihnă.

ca să fiu cinstit cu mine până la capăt
am să-mi destăinui
– se pare că a venit vremea –
că nu eu am inventat veşnicia
ce zace-n sinele meu fantezie enigmatică.

locul în care trebuie să mă opresc
uitat şi fără nume,
pârloagă ticsită cu mărăcini,
îngroapă mai curând sau mai târziu
paradisul din care am venit,
din care am să strig :
rămâneţi cu bine !

Gheorghe NEAGU

Cuvântul

Te văd deşi
Te-ascunzi în picătura
De cerneală
Am să te-amân
De cât mai multe ori
In vârful de peniţă
Şi am să te aştern
Pe calea dalbă
Te văd, deşi
Deşi umbli-n pielea goală
Prin călimări cu pixeli
Vrând iar să mă-nşeli
Cu pielea ta de smoală
Era cerneală neagră!

Gol

Doamne, iată-ţi Fiul
Nu mai are spini
Pe creştet i-a crescut aura sfinţirii
Iar trupul are mantie
Când girul este la strict secret
Şi are slujitori, câte fire de iarbă
Şi cântăreşti temple măreţe
Şi minuni şi vise
Şi mireni ce-şi deşartă pungile
Ca să umple golul
Să spele tina şi mirajul
Cuvântului gol

Cămara

În toamna asta
Am să pun
Câteva borcane
Cu iubire
În cămara unde şi-au lăsat
Aromele trecerii voluptoase
În toamna asta
Am să fac focul mai tare
Ca să încălzesc
Picioarele iubirii
Cuprinse de cămara spaimei
De a nu fi găsit
Suficiente borcane
În care să-mi intre iubirea

Beţie

Mi-am băut ultimul vers
La acest răsărit de suferinţă
Când ai apus
Şi n-ai ascuns
Într-un ocean de vin
Înecându-mă

Sloi

Doamne, dă-mi putere
Să usuc fulgi de nea
Pe acoperişul lunii
Când flăcările sufletului meu
Vor lumina stelele
Doamne, dă-mi puterea
Să topesc frigul din inimă
Când amintirile îngheţate
Se prefac într-un sloi
Mai mare decât polii pământului

Salcia

Părul îţi acoperă fruntea iubito,
Ca ramurile unei sălcii părăsite
De larma păsărilor migratoare…
Şi plângi a pustiu
De nici nu mai ştiu,
Cum să-ţi ai aduc înapoi
Ciripitul gândurilor

Fluviul

Iată uite cum mai atârnă Dunărea
La poalele României
Vântu-i învolburează ţesătura
Până când lotcile
Par nişte scoici frământate
De piciorul iubirii

Umbre
Iubito,
Plimbă-ţi mâna peste sufletul meu
Ai să te sperii cât de moale
Şi cât de mătăsos
Dormitează în trupul meu
Adună-ţi privirile
În inima mea
Ca să aduci puţină lumină
În ventriculele cuprinse de spaimă
Şi poartă-ţi gândul
Pe urmele paşilor mei
Până când s-adormi
De căldură
Iubito
Lasă-ţi sufletul
La umbra inimii mele
Atunci când veşnicia
O va cuprinde cu totul

Beţie

Vezi tu
Eu d-aia sunt mereu beat
În cârciuma cuvintelor
Pentru că din beţia lor
mi-am adăpat sufletul
de-atâtea ori
încât nu m-am mai trezit
Vreodată

Rugăciuni

Stai să mă urc pe un nor
Să-ţi ascult rugăciunile
Şi să mă bucur că soarele
Este de partea mea
Şi pe aripile rugilor tale
Ce mă spală de păcate
Prin norul pufos
Până la tălpile goale

Întrebări

Oare ce-o spune iubirea
Când mi-o vedea rănile
Şi ce-o spune iubita mea
Când mi-o pipăi cicatricele
Sau urmele unor lacrimi uscate
Din timpul când hoinăream
În căutarea ei.

Vorbe

Ţi s-au crăpat călcâiele iubire
De-atâta hoinăreală
Între cer şi pământ
Ai grijă,
Într-o zi s-ar putea
Să-ţi iasă din crăpături
Greieri capabili să cânte
Vorbele
Pe care încă nu le auzi
Şi te joci cu ele

Altul

A îmbătrânit şi oglinda asta
În fiecare zi
Îmi brăzdase chipul cu riduri
De nici nu mai ştiu
Dacă sunt eu sau altul…
Până şi vestonul mi s-a gârbovit
De mă salută femeile
Şi-mi oferă loc în autobuz
De-ncep să cred
Că nu mai sunt
Şi că merg în cârcă sleită
Cu altul.

Lumea de dincolo

Copilul nostru a zburat la ceruri
De parcă s-ar fi grăbit
Să oprească iubirii un loc
Pentru ca să mai stea
La poarta raiului
Dând seamă de păcatele ei
Copilul nostru s-a grăbit spre înalt
Hotărât să pună o vorbă de bine
La urechea Sfântului Petru
Copilul nostru ne face semne cu mâna
Şi ne spune parcă:
– Luaţi-vă iubirea cu voi
Ca să aveţi leac împotriva
Plictiselii din livada
Mereu înflorită a lumii
De dincolo.

Îndoială

La fiecare bucată de inimă
Am avut grijă
S-o înfăşor într-un vers
Sortit să păstreze
Cât mai mult
taina tainelor tale.
Şi cu fiecare bucată de inimă
Mă prefăceam că sunt
Tot mai puternic
Tot mai viril
De parcă nu aş fi avut habar
Cum sângele se sparge de malurile
cuprinse de furtuna îndoielii
De a fi sau a nu fi
îndeajuns de convingător.

Ştefania OPROESCU

Priveghi

Ramurile desfrunzite ale copacilor
Ţeseau norii sparţi de cornul auriu al lunii
Vântul murmura cu glas de zăpadă
Dansul sirenelor nopţii,
Tăceam amândoi ca-n templu
Paşii se auzeau înfundat
Sub arcada înaltă a vremii,
Belşugul miresmelor albe
Cădea ca spuma cascadelor
Şi în mâinile noastre împreunate
Se topea răsuflarea suspinului,
Liniştea noastră sălbăticită
Prin albăstrimile nopţii
Tot acolo eram, acelaşi cântec
Închipuia imaginea rătăcirii,
Sub coroane de argint ascundeam
Paloarea sângelui, umbra destrămată
A nebuniei, gloria cărnii
Îmblânzită de calmul unui tandru priveghi.

Tablou

Pete arămii de soare în amurg
Strălucind prin frunzişul întunecat al arinilor
Mirosul de frunză strivită al apei
Curgerea ei clipocind cu tresărire
De trestie verde
Unda molatecă din scobitura malului rupt
Împletit cu rădăcini
Copilul subţiratic şi negricios
Ieşind din şuvoi lângă bolovanul alunecos
Pe care se caţără săgeata trupului
Înălţată spre frânghia salciei,
Balansul larg pe deasupra ochiului
Verde şi cald în rotire blândă
Jerba de stropi acoperind scufundarea,
Zvâcnetul trupului ridicându-se
Împletit cu mătasea broaştei
Moliciunea de catifea a îmbrăţişării
Cu mireasma de frunză putredă
A înserării,
Timpul acela înrămat într-o
După amiază de duminică
Expus pe umbra năruită a înverzirii

Resemnare

Câtă răbdare sau câtă minciună
Poţi să înfiezi când nici amintirile
Nu mai au miezul reavăn,
Când se usucă glasul plânsului
Şi cad dorinţele una câte una,
Muguri otrăviţi de pojarul brumei.
Când înserarea nu mai miroase
A tanin, nici plecările nu se mai
Jupoaie din carne
Nemiloase ca talazul năprasnic.
Ce curaj îţi trebuie să mai respiri
În orele dezumflate
De la marginea visului
Sau ce teamă…
Când îţi înfiezi în fiecare zi
Masca resemnării
Şi-o hrăneşti cu cea mai ieftină pâine,
Necurmată întoarcere a visului
Pe altarul de lumină
Al apropiatei înălţări.

În partea cealaltă

Vom afla atunci, că am trecut ultima vamă
Când firea cunoscută a lucrurilor
Va fi inversată
Şi îndărătul va deveni înainte, când toţi cei deja plecaţi
Cu toată uitarea lor
Ne vor sta în faţă
Precum cocorii în vârful cârdului,
Iar noi, vom veni din urmă
Învăţând cum să continuăm moartea
În partea cealaltă
Proaspăt înlănţuiţi în galera timpului.

Ultima clipă

Cred că până-n ultima clipă
Voi respira la subţioara fricii
Ca puiul sub cloşcă sau ca animalul care se retrage
Din faţa pericolului,
Cred că partea de animal din mine
N-a depăşit instinctul de turmă, promisiunea biblicelor ospeţe
Nu mi-a îndestulat foamea
Şi nici nu mă lepăd în bună voie
De cele cinci simţuri,
În urma preumblării mele
Nu s-a răzvrătit niciun strigăt
Destul cât să spargă tiparul încolonării,
Măcar ultima clipă de-ar fi
Anafura în stare să ospăteze
Halucinaţia eliberării.

Numărătoare

Să zicem ca la numărătoare
Anii îţi vor ieşi mai mulţi
Decât am locuit eu în anotimpuri.
Să zicem că vei uita
Şi chipul tânărului dinaintea căruia
Nedumerit, ai aprins candela învierii
În nopţile de Paşti ale copilăriei.
Să zicem că uneori, chiar te încearcă
Ispita invidiei
După tinereţea mea, nesfârşită.
Eu, fiule, întotdeauna
Voi fi mereu mai bătrân ca tine cu o naştere
Care a sângerat memoria timpului.

Moartea păsării de gheaţă

Pasărea de gheaţă învelită-n culori,
Rătăcită din roiul visului
M-a ales să-i alin plecarea din clipă
Cu basmul focului sacru,
Mi se topea în palmă transparenţa culorilor
Şi se prelungea în buza umedă a nopţii
Împuţinându-i trupul,
Fluturi negri, bezmetici, cu pântecul greu
Se izbeau de zidurile albe ale bisericii
Lăsând pete întunecate
În neostenita capcană a mişcării
Până când roata luminii a-nflorit
Vitraliile de deasupra altarului
Şi am văzut pasărea cealaltă, de sânge
Rătăcită în zbor
Căutându-şi ieşirea din fereastră în fereastră
Sub privirea indiferentă a îngerilor.

Mori de apă

Cu sângele meu, sălbăticit
În frunzişul pădurilor
Am otrăvit vârful săgeţii, apoi
Te-am aşteptat în leagănul munţilor,
Unde veneai tu, la vânătoarea
Cu morile de apă,
Unde veneai tu, însetat
Să te îmbeţi cu licoarea păstrăvilor,
Te-am ademenit cu respiraţia ciutei
Până la cuibul ecoului
În care s-a zămislit tăria întoarcerii,
Acolo, am băut împreună otrava clipei
Împărţită în jumătăţi egale
Şi de atunci rătăcim
Într-o risipă a chemării,
Repetate ecouri înflorind
Peste adâncuri de timp.

Scrisoare

Doamnă veşnicie,
Pe planeta Pământ s-a abolit sclavia.
Am hotărât să trimit vestea
Prin curierul care va veni
Să mă ridice din toiul cărnii mele
De care n-aveţi oricum trebuinţă
Şi să mă facă rob al veşniciei
Doamnă, eu nu vreau să vă cer înapoi
Carnea naşterii mele
Înlănţuită între cei care se cutremura
Şi cei care cârcotesc
Cum că n-aţi fi tocmai stăpână pe graniţe,
Cred că v-aş putea chiar iubi
Dacă mi-aţi da libertatea ca la plecare,
Să aleg o singură clipă din viaţă
Pe care s-o locuiesc la nesfârşit.

Memoria îngerilor căzuţi

Libertate a zborului doar înapoi
Şi doar prin sângele propriu
Ca amintirea poemului zbătându-se
În labirintul grâului, macii înşelători
Fulgerând potecile înflorite ale cărnii,
Clipa de beţie topită în miezul grădinii
Amintirea cerului violet
Asfinţit de octombrie răsfrânt în iazul păstrăvului sălbatec.
Amintirea florilor de măceş spuzind mărăcinişul grădinilor
Fragi în fâneţe
Năpădite de căldura după amiezilor,
Ploaie de mai, roua frunzişului crud al pădurilor,
Pedepse ale prăbuşirii, amintirile
Singurul zbor permis prin rănile rămase
În memoria îngerilor căzuţi,
După smulgerea aripilor

Coşmar

În visele cele mai cuminţi
Când numai depărtarea de casă
Nălucea aspru ca apa sărată
Băută în arşiţa setei,
Când plecările nu cădeau în plânset
Şi toamnele erau felinare de fosfor
Călăuzind trecerea vântului
Prin risipa albă
A florilor de volbură înmiresmate de ger
Când universul întreg era căptuşit cu braţele mamei
Chiar şi atunci
În visele cele mai curate
Se strecura ca o arătare stranie
Spaima surpării cerului întunecat
Vârtejul morţii ca un sorb
Alcătuit din roata arămie a stelelor în mişcare

ION LAZU

Cântecul mierlei

Mai sunt şi rime care să ne-anime?
Mai sunt sonete dăinuind discrete,
Cum flori mai cresc pe stânci anahorete
Şi-s calde zâmbete-ntre triste grime?

Nici când străbaţi pădurea în desime
Sau prin fâneţi te-abaţi, pe îndelete,
Nu te-aştepta să vezi doar margarete,
Căci sunt şi mărăcini, sunt şi jivine.

Sunt viermi prin iarbă, dar să nu te mire
Dacă-ţi voi spune: Mierla îi culege…
Şi poate-abia aşa vei înţelege
De ce-i e dulce cântu-n cimitire…

Un tâlc e-n asta, însă tace mâlc,
Cum flinta atârnată la oblânc.

Din urmă…

Mă-ajung din urmă poezii ce-s scrise
Cu vieţi parcă-înainte, cu decenii,
Iar eu privesc blajinele vedenii
Şi-abia-mi reamintesc defuncte vise…

Îmi las un timp privirile deschide
Ca pe mesaje ce lansasem vremii
Şi-acum la mal se-ntorc, cum nişte premii
Care pe-atunci îmi fură interzise…

Ce-s aste rime şi fervori sublime
Ce-au dat în clocot firea-mi idolatră
Şi-acum îmi par ca dăltuite-n piatră,
Pe cât le bănuisem sibiline?

M-ajung din urmă poezii… Mesaje
Reînviate ca din sarcofage.

Termite

Cu-o floare-oranj, pe Tomis acroşată,
Ca Lidiei să-i fur pupicuri două,
Văd că-am adus furnici vreo opt sau nouă
Ce mişunarea-şi începură-ndată…

Mi-am zis, privind cu-ngrijorare: Frate
Ecologist, observi că-ai dat-o bară?
Chiar vrând să faci o faptă astăzi rară
Strici echilibrul vieţii minunate…

Ai grijă, adă-un dulce la termite,
Că tot le-ai deranjat din tabieturi;
De nu, au să-ţi mănânce din soneturi
Ce stau pe toată masa vrăfuite…

Şi-atunci Poetul ce-o să mai citească,
Amara fire să şi-o îndulcească?

Bursa sonetelor

Am zeci de pixuri, puse-n locuri fixe
Şi-am pus creioane-n locuri insolite –
Să le găsesc oricând, pe dibuite
Un nou sonet când vreau să bag în mixer.

Ca să-mi înşir sonetele solare,
Mormane-am strâns, ascunse sau pe faţă,
Atâtea pixuri ce aduc din piaţă
Cu trei la leu, de orişice culoare…

La alţii-n casă, cum la meşter Iane,
Dacă deschizi o carte, la-ntâmplare,
Din ea curg bani ce pus-au la păstrare.
La noi cad numai… pixuri şi creioane…

Puiesc la dânşii banii, ca la Bursă.
La noi, sonete, vai! … şi pastă scursă…

Basarabeanul altruist…

Cred că-am găsit formula ideală
De-a înşira sonete cu toptanul,
De-am să-l întrec în trombă pe Murgeanu
Volume de sonete-având, cu fală.

N-aş spune-o, căci e bine cu fereală
S-o folosesc doar eu, pân-mă consacru.
La USR din aurit fiacru
Voi să descind, cu-alura-mi triumfală.

Dar iată, de-servit de altruisme,
Vă spun secretul, de folos să fie
Celor ce nevoiesc în Poesie
Deşi adesea scriu numai… truisme…

Scriu primul vers – atâta şi Finis!
Spre ziuă am sonetu-ntreg. În vis…

Vechi trucuri

Că n-am mai scris sonete până-acuma
E-un adevăr doar pân-la jumătate –
Sunt trucuri vechi, cu grijă ocultate,
Dar le divulg, căci se îngroaşă gluma…

Admir sonetul, dar al lor rămână!
Căci am urât mecanica lui strânsă
Cum un tambur cu paişpe gloanţe. Însă
Se mai descarcă-n cel de-l ţine-n mână…

De când mă ştiu, am dăltuit sonetul
Fără cusur – şi cu veninu-n coadă,
Ca fără greş pe adversar să-l radă –
Ci cu sfinţenie-am păstrat secretul.

Letalei arme-abia acu-i dau drumul.
Iar de duşman se va alege scrumul…

Somnul de la amiază

Dacă te miri că mi-s aşa prolific
La scris sonete, de nu-mi stă condeiul,
Am să-ţi destăinui care e temeiul
Pe care noua operă-mi edific.

Da, recunosc, nu-mi e deloc specific
Să-nşir sonete unul după altul,
Dar ca să ştii de unde vine saltul
Fără ca totuşi tihna să-mi sacrific,

Îţi spun: mă-abat de la programul zilnic
Al celor care scriu de dimineaţă,
Eu fac un tur prin parc, unul la piaţă
Iar după masă pic în somnul scitic.

Cu-n somn la mijloc, ziua se dublează:
Şi-n miezul nopţii am încă-o amiază.

Apostu

Ştiu şi statui dosite prin boschete,
Iar omul care trece le ignoră.
Cum sunt prin vechi sertare mari sonete
Ce-aşteaptă-n darn citirea lor sonoră.

Cum sunt statui ce nu le afli rostul
Şi dai să pleci, spunându-ţi că nu-i artă,
Sau doar o marmoră cu faţa spartă
Deşi-i poate-o lucrare de Apostu.

Şi trece lumea, care se petrece,
Şi-ascultă znoave, când sonetul tace,
Însă nimic din astea n-are-a face
Cu veşnicia limpede şi rece.

Trec oamenii… Ci marmora durează.
Şi-n moarte foi, sonetul viu viază.

Flori Lidiei!

Flori pentru Lidia! Numai atâta zic
Atunci când mă opresc la florărese.
Şi ele-ntind buchete pe alese
Din toate eu luând pe cel mai şic!

Nu-s vorbe căutate, să le-adun,
Din glasu-mi florăreasa înţelege
Că Lidia-i o floare. Şi-mi alege
Flori minunate pentru ea, duium.

Ce tare s-ar mira dacă i-aş spune
Că Lidia iubeşte flori de-a rândul:
De spin, de boz, ce-ţi amărăsc şi gândul
Da-i amintesc de-a satului minune…

Că nu-i mireasmă mai îmbătătoare
Decât copilăria, sfântă floare.

Ce-i e sonetului…

Pe-un sfert de coală, ba pe o optime
Îmi scriu sonetul. Şi ce bine-ncape!
Am doar un pic de grijă – să nu scape
Peste răscol chiar Rima printre rime…

Cam asta fac. Prin casă-s o mulţime
De coli rămase din mai vechi etape.
Le-mpăturesc, le tai, le pun în mape –
Într-asta sunt deja la înălţime.

Ce-i e sonetului să-şi toarne forma
Lui genuină-n ăst chenar select,
Scornit de omenescul intelect
Spre-a împăca informul şi cu norma…

Că azi, când ştiu la rime cum stă treaba,
Sunt numai bun de-ntors pe arii pleava…

Tăcerea

Să fie-o admiraţie subită
Motiv pentru tăcerea-ţi obstinată,
Faţă cu avalanşa declanşată
De poezii sclipind ca-ntr-o pepită?

Să fie au respectul ce-l implică
Ăst autore, muşchii când şi-arată
Şi dând sonet după sonet pe dată,
Un soclu de-azi pe mâine de-şi ridică?

Sau e perplexitatea: Cum adică,
Un ins ce tace zece ani pe-o rimă,
De-odată dă la spate, anodină
Tăcerea lui, şi-n scări grozav s-ardică?

Sau totuşi e invidia robustă,
Mereu aceeaşi: rece, justă, frustă…