Spații culturale nr. 25 (11)

Florentin POPESCU

Portrete în peniţă

Nobile predestinări

În lungul şir al persoanelor şi personalităţilor pe care mi-a fost dat să le întâlnesc şi să le cunosc de vreo patru decenii încoace există o categorie de oameni aparte şi pe care în ierarhiile mele i-am numit şi-i numesc „predestinaţi”. Este vorba de cei care şi-au consacrat/ îşi consacră o bună parte a vieţii lor studierii şi popularizării biografiei şi operei unui anume scriitor. Pasiunea şi devoţiunea lor faţă de acel/ acei scriitori care au lăsat urme de neşters în cultura noastră, s-a manifestat/ se manifestă atât de adânc, atât de pregnant încât nu numai critica şi istoria literară, ci şi masa largă a cititorilor a ajuns aproape să-i identifice cu „subiectul” de studiu al acelora. Aşa, bunăoară când vorbeşti despre Eminescu nu se poate să nu te gândeşti şi la Perpessicius, editorul lui. Când rosteşti numele lui Tudor Arghezi e aproape imposibil să nu-ţi vină numaidecât în minte şi cel care i-a editat şi comentat opera cu acribie şi răbdare: George Pienescu. La fel, Liviu Rebreanu se cere a fi citit (desigur, mai întâi şi-ntâi de către filologi, dar şi de alţii, dinafara domeniului) în strânsă legătură cu cărţile lui Niculae Gheran, recunoscut comentator al lui şi totodată semnatar al unor evocări biografice remarcabile prin bogăţia informaţiei şi prin frumuseţea scriiturii.
Şi exemplele ar putea continua. Mă opresc, însă, doar la acestea, fiindcă le consider suficiente ca introducere la rândurile ce urmează.
D-na Crina Decusară-Bocşan, ca şi cercetătorii amintiţi mai înainte, este o predestinată. O predestinată să investigheze arhive şi biblioteci, alte locuri în care a putut/ mai poate încă afla informaţii mai puţin ori chiar deloc cunoscute despre Iulia Hasdeu, geniala poetă înzestrată cu multiple talente (de scriitor dar şi de desenator şi chiar de muzician), a cărei stea trecătoare pe cerul literaturii noastre a lăsat urme de neşters, uimind lumea culturală europeană prin multiplele-i virtuţi manifestate în scurta-i viaţă de numai nouăsprezece ani.
Mărturisesc că am pe deplin cunoştinţă de proprietatea cuvintelor pe care le aştern pe hârtie şi atunci când spun că d-na Crina Decusară-Bocşan a fost predestinată să se ocupe de viaţa şi opera Iuliei Hasdeu, mă gândesc imediat la multele cărţi pe care i le-a consacrat „idolului” ei, ca şi la ediţiile acestuia, pe care le-a îngrijit cu bucuria de a şti că demersu-i cultural era/ este menit să aducă bucurii şi altora, pe de o parte, iar pe de alta cu sentimentul că face dreptate unei scriitoare mai puţin promovată în posteritate.
Prestaţiile editoriale pe această linie d-na Decusară-Bocşan le-a început acum aproape patru decenii, în 1974, când a dat la iveală cel dintâi volum, Camille Armand, pseudonimul Iuliei Hasdeu, urmat de Iubirile Iuliei Hasdeu (1992), 19 file din jurnalul Iuliei Hasdeu (1998), Renașterea unui nume (2002), Iulia Hasdeu/ Camille Armand, biobibliografie (2008), De mână cu Iulia (2008), Jurnalul fantezist al Iuliei Hasdeu (2010), la care se adaugă nu mai puţin de treisprezece volume de traduceri şi îngrijiri de ediţie ale unor texte ale aceleiaşi Iulia Hasdeu, ultimul dintre ele (Omagiu Iuliei Hasdeu de la a 135-a aniversare, 2004) venind ca o încununare a unei râvne şi pasiuni de patru decenii. Râvnă şi pasiune pe care d-na Crina Decusară-Bocşan le-a dublat, dacă pot spune aşa, prin nenumăratele activităţi desfăşurate sub egida Asociaţiei Iulia Hasdeu şi a editurii acesteia, pe care tot d-sa le-a înfiinţat şi prin care a reuşit nu numai să trezească ori să retrezească interesul cititorilor pentru „idolul ei literar, ci şi să antreneze publicul în dezbateri, colocvii, excursii la locuri legate de viaţa Iuliei Hasdeu, cum ar fi pelerinajul de la Castelul de la Câmpina, de pildă.
Dacă trecătorul pe strada Franceză din Bucureşti ori cel de pe o anume stradă din Paris citesc cu emoţie plăcile memoriale amplasate pe unele clădiri amintind de scriitoarea noastră, meritul îi aparţine tot Decusară-Bocşan, cea care a avut iniţiativa şi energia de a face toate diligenţele necesare ca respectivele inscripţionări să fie amplasate acolo pentru eternitate.
Las la o parte materialele doamnei în cauză „în afara subiectului” despre care scriu aci şi acum (cărţi pentru copii, o recentă culegere de „proze fantastice”, ca să nu mai spun de teza cu care a obţinut doctoratul (Letopiseţele slavo-române înainte de Macarie, 1974) – merite care, ele singure i-ar asigura un loc onorabil în orice istorie a literaturii actuale, ca să revin la „omul Crina Decusară-Bocşan”, cea pe care mi-a fost/ îmi este dat s-o întâlnesc la fel de fel de manifestări culturale: lansări de carte, simpozioane, conferinţe etc.
Fundaţia pe care a înfiinţat-o şi pe care o patronează s-a remarcat/ se remarcă printr-un program concret de activităţi. Și este foarte interesant de observat că la toate participă, de fiecare dată, un numeros public. De aci pot trage lesne concluzia că d-na Crina Decusară-Bocşan are şi-o anume charismă, un farmec indescriptibil de a captiva auditoriul şi de a-l atrage mereu şi mereu la noi şi noi manifestări.
Întâlnind-o într-o zi într-o editură, am întrebat-o discret de unde are atâta energie şi care este izvorul pasiunii neobosite pentru faptele culturale care îi poartă amprenta. Mi-a răspuns simplu: „E meritul Iuliei. De la ea am energia…” Şi o clipă – fără să fi trăit nici pe departe experienţele spiritiste ale lui Hasdeu, bătrânul, la castelul din Câmpina – am fost înclinat să-i dau dreptate. Cine ştie dacă nu cumva dincolo de noi există forţe misterioase care ne influenţează în tot ceea ce facem?
Doamna Crina Decusară-Bocşan (căreia mai în glumă mai în serios eu îi spun d-na Crina Dedimineață-Bocşan, motivându-mi apelativul prin energia de care dă dovadă, aidoma fiecărui la început de zi) şi-a alcătuit un adevărat program în demersu-i de editare, popularizare şi comentare a biografiei şi operei d-sale. Pliantele, revista fundaţiei, celelalte materiale tipărite alcătuiesc azi/ vor alcătui şi în viitor un fond documentar peste care istoricii şi cercetătorii literari nu vor putea trece fără să fie impresionaţi de dăruirea cu care au fost realizate. Şi, fireşte, toate le vor fi de mare folos în activitatea lor.
La lansarea cărţii d-sale, Axioma turnului (Editura Rawex Coms, 2012) petrecută în Sala oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, împătimita exegetă a Iuliei Hasdeu mi-a confirmat, dacă mai era nevoie, o impresie pe care mi-o lăsase mai demult – aceea a unui om energic, dar şi comunicativ, cu mulţi prieteni, dar şi convins că se află pe un drum plin de responsabilităţi. Un drum pe care trebuie să imprime urme serioase pentru a nu fi şterse prea curând de timp, de colb ori de uitare.
Desigur, temeinicia lucrului bine făcut se poate distinge cu uşurinţă în cărţile pe care d-na Crina Decusară-Bocşan ni le-a dat până acum. Sunt cărţi care ne-au confirmat nouă, cititorilor, dar care i-au confirmat şi autoarei temeinicia înfăptuirii şi totodată a sentimentului că împlinirile literare se cer a fi şi de aci înainte completate cu noi şi noi fapte. Spre binele şi bucuria celor ce ştiu să aprecieze valorile de ieri şi de azi ale culturii naţionale.

30 Răpciune 2012

Daniel Drăgan

Zece nocturne

Nocturnă 1

Picură-n streşini întrerupte tăceri
mantia nopţii e udă.
Ca un linţoliu peste ziua de ieri
bolta cerească asudă.

Nocturnă 2

Cade luna în apă.
Haiducul pune pistoalele-n brâu.
Ţiganul miroase văzduhul
şi duce caii la râu.

Nocturnă 3

Ca boabele într-un ciorchine imens
oile dorm şi visează.
În tufele de mure şi scai
ochii jivinei veghează.

Nocturnă 4

Trenul de noapte şuieră lung
umbrele nu-l mai ajung.
Sus în clopotniţă clopotul tace.
Bufniţa cugetă: e bine e pace.

Nocturnă 5

Lampa clipeşte-n fereastră.
Vântul se perpeleşte-n livadă.
Perdeaua se mişcă e poate un semn
dar semnul nu-i nimeni să-l vadă.

Nocturnă 6

Boul asinul şi mielul scot aburi pe nări
sub tălpi degerate scârţâie neaua
pruncul caută sânul matern
iar magii încă mai caută steaua.

Nocturnă 7

Nu mi-ai spus niciodată un cuvânt atât de frumos
Mi-ai luminat drumul pe care-am venit.
Lasă-mă să-l uit şi spune-mi-l iară
să cred că nu există sfârşit.

Nocturnă 8

Se bucură tomberoanele trezite din somn.
Fiecare tomberon e un domn.
Vin gunoierii şi le ridică cu graţie
zdrăngăneala lor e o distinsă oraţie.

Nocturnă 9

Lasă-mă zise ea e târziu
dimineaţă plecăm am pus ceasul să sune.
Erau ei numai ei – el şi cu ea –
şi erau singuri pe lume.

Nocturnă 10

Coboară soarele.
Luna se ridică din mare.
Timpul se răsuceşte-n clepsidră

Fernando COUTO E SANTOS
(Portugalia)

România Gabrielei Adameşteanu: scurgerea timpului, nostalgia şi memoria

Am simţit întotdeauna un fel de perplexitate faţă de acei critici literari şi editori care au ceea ce-mi permit să numesc o abordare imperialistã asupra literaturii. Pentru ei, adevărata literatură nu se poate naşte în altã parte decât în ţările anglo-saxone, ca altădată în Franţa, eventual Germania sau Rusia.
Ţările care nu ocupă prim-planul scenei, despre care nu auzim vorbindu-se decât sporadic, nu ar fi deci în măsură să producă mari nume, chiar dacă anumitor scriitori din respectivele ţări li se recunosc totuşi indiscutabilele calităţi literare.
Aceşti critici şi editori – probabil minoritari (sau sunt eu prea optimist?) – nu vor citi niciodată în profunzime un scriitor cum e Gabriela Adameşteanu. Se înşală ei, care, zăcând în aroganţa şi ignoranţa lor, nu vor şti niciodată ce pierd.
Născută în 1942 la Târgu Ocna, Gabriela Adameşteanu şi-a petrecut tinereţea la Piteşti. Fiică a unui preot ortodox, ea provine dintr-o familie de intelectuali pasionaţi de istorie şi de genealogie. Gabriela Adameşteanu a studiat literatura la Universitatea din Bucureşti şi a scris o teză despre opera lui Marcel Proust. Şi-a început devreme colaborarea periodică la prestigioase reviste literare cum sunt ,,Viaţa Românească’’ şi ,,România literară’’, însă debutul în domeniul ficţiunii este mai tardiv. Crescută într-o ţară în care limba de lemn şi realismul socialist lăsau puţin spaţiu libertăţii de gândire şi de creaţie – Gabriela Adameşteanu a avut, de altfel, un unchi arestat şi un altul, celebrul arheolog Dinu Adameşteanu, exilat în Italia –, a ezitat îndelung înainte de a-şi publica primele scrieri.
O evoc aici pe Gabriela Adameşteanu prin două dintre cărţile sale pe care le-am citit recent: Dimineaţa pierdută şi Drumul egal al fiecărei zile. Prima, în traducere portugheză (Uma manhã perdida) de Corneliu Popa, tocmai a fost publicatã la editura D.Quixote, iar prezentarea sa a avut loc pe 3 iulie 2012 în librăria Leya na Barata din Lisabona, în prezenţa autoarei şi a unei alte mari scriitoare: portugheza Lídia Jorge. A doua, în traducerea francezã (Vienne le jour) a lui Marily Le Nir, realizată mulţumită amabilităţii Gabrielei Adameşteanu.
Dimineaţa pierdută este un roman polifonic, care a apărut pentru prima dată în România în 1984, în anii crepusculari ai regimului demenţial condus de Nicolae Ceauşescu. Este una dintre acele opere care stabilesc în mod definitiv reputaţia unui scriitor.
Într-o dimineaţă rece de iarnă, Vica Delca, o femeie de şaptezeci de ani, căreia regimul comunist i-a închis mica prăvălie şi căreia veniturile îi permit cu greu să ajungă la sfârşit de lună, merge singură pe străzile Bucureştiului. Intenţionează să-şi viziteze mai întâi sora, iar mai apoi pe o doamnă pentru care lucrase odinioară, nu numai pentru a-şi ridica mica suma lunară ce i se cuvenea, ci şi pentru a depăna împreună amintiri din vremurile bune. Vica Delca, cu mai multe sacoşe (un obicei al românilor din ultimii ani ai regimului comunist, la care am făcut deja referire în alte împrejurări) şi îmbrăcată cu haine vechi (o metaforă a mizeriei generalizate din România), parcurge străzile capitalei şi, prin intermediul unor personaje pe care le întâlneşte, este evocat secolul douăzeci românesc, secolul celor două războaie mondiale, al reîntregirii României cu fostele regiuni din imperiul austro-ungar, amputate după cel de-al doilea război, al iubirii pentru cultura franceză (romanul este presărat cu cuvinte franţuzeşti), al decadenţei aristocraţiei şi al instaurării comunismului.
În această imensă feerie verbală, în galeria de portrete pe care Gabriela Adameşteanu le zugrăveşte cu mâna unui maestru – şi în care femeile au de obicei o personalitate mai puternică decât bărbaţii – , întâlnim o doamnă din înalta societate (doamna Ioaniu), „devalizată” de către comunişti şi care îşi îneacă nostalgia în amintirea zilelor frumoase, şi multe alte personaje pitoreşti, groteşti, care nu mai sunt decât nişte epave pe care viaţa le-a purtat spre un amalgam de sentimente şi de uri, în întunecata disperare a unei existenţe câteodată solitare, dar pe care trebuie să încerce să o înfrumuseţeze pentru că, la urma urmelor, speranţa te ţine în viaţă.
În mod curios – este un mare merit al autoarei – Ceauşescu nu este citat în roman, dar în mod paradoxal (oare?) el nu este cu totul absent. E o fiinţă aproape invizibilă, dar care manipulează din umbră anumite personaje, ca pe nişte marionete prinse în pânza ţesută de „conducător”. Ceea ce ne trimite la o reflecţie: în ciuda absenţei numelui lui Ceauşescu, cartea a fost cenzurată. Să fie oare dovada faptului că cenzorii sunt în marea lor majoritate nişte birocraţi inepţi sau sunt suficient de inteligenţi (deşi inteligenţi în perversitatea lor) încât să vadă pericolul? Este cu siguranţă subiectul unui alt articol…
Acest roman – care a făcut obiectul unei adaptări teatrale şi face parte din lecturile obligatorii în învăţământul public românesc – pune în egală măsurã în discuţie importanţa trecutului şi a memoriei. Obsedaţi de crearea omului nou, comuniştii au uitat de cele mai multe ori că nu se poate face tabula rasa din istorie şi că orice progres se construieşte eliminând, bineînţeles, prejudecăţile, dar ţinând cont de faptul că fiinţa umană are sentimente şi emoţii care nu pot fi trecute cu vederea prin voinţa de a planifica totul, ajungând astfel la o banalitate inflexibilã.
Dacã Dimineaţa pierdută este un roman fluviu care retrasează – am spus-o mai sus – viaţa românească în secolul douăzeci şi a cărui lecturã a fost pentru mine cât se poate de îmbucurătoare, nu pot să nu păstrez o sensibilitate aparte pentru celălalt roman despre care este vorba aici: Drumul egal al fiecărei zile.
Acest roman publicat în 1975, reeditat în nenumărate rânduri şi reîntregit cu pasajele cenzurate la prima publicare, povesteşte viaţa Letiţiei, care locuieşte într-un mic oraş de provincie cu mama sa şi cu unchiul său, Ion. Condiţiile de viaţă sunt foarte dificile, întrucât tatăl Letiţiei a fost arestat, iar unchiul său, Ion, un mare intelectual, a fost transferat la o şcoalã din provincie din motive nu greu de intuit. Familia este vizitatã periodic de un alt unchi al Letiţiei, Bitza, care locuieşte la Bucureşti. Letiţia duce viaţa monotonă a fetei de provincie, care descoperă primele tresăriri ale iubirii şi visează la o viaţă cu mai puţinã suferinţă.
În mod surprinzător, Letiţia obţine autorizaţia de a pleca în capitală şi se instalează într-un cămin studenţesc, dar viaţa monotonã – în pofida legăturii amoroase cu un tânăr profesor, fost elev al unchiului său – nu se schimbă.
Drumul egal al fiecărei zile este cronica vieţii cenuşii dusă de români în anii cincizeci şi şaizeci ai secolului douăzeci. Un cenuşiu şi o monotonie în care birocraţii şi cei mai meschini (cum e proprietarul casei unde locuieşte Letiţia cu familia sa) îşi croiesc un trai ales, în care pauperizarea generalizată declanşează adesea sentimentele cele mai sordide. Oamenii îşi caută o identitate pe care nu ajung să o descopere, având în vedere viaţa plină de lipsuri la care sunt condamnaţi. O viaţã fără perspective, în care există poate o aşa-zisã egalitate, dar este o egalitate în mizerie, căci asta îşi împărţeau mai ales oamenii.
Gabriela Adameşteanu excelează întotdeauna în caracterizările personajelor sau în descrierea emoţiilor, ştiind să zugrăvească cu talent fie o atmosferă, fie orice sentiment care-l străbate pe un personaj. Cuvintele punctează scurgerea timpului, ca un râu care curge şi ia cu sine valul de personaje.
În acest cadru, figura unchiului Ion ne impresionează în mod deosebit prin singurătatea unui om care trebuie să se mulţumească cu un rol subaltern într-o mică şcoală, departe de casă, când ar fi putut deveni un intelectual renumit. De altfel, în România, ca în toate ţările comuniste, intelectualii erau văzuţi ca nişte fiinţe periculoase de îndată ce arătau că nu se lasă îmbibaţi de realismul socialist şi când literatura lor – în cazul scriitorilor – nu se plia la preceptele revoluţiei.
În regimele dictatoriale (de orice obedienţă), intelectualii sunt cel mai adesea reduşi la un exil interior, ceea ce Diamela Eltit, figură de referinţã a literaturii ciliene, a definit ca «inxilio» (de la «in» şi «exilio»), trimiţând la condiţia intelectualilor din ţara sa sub cizma lui Augusto Pinochet. Alternativa era închisoarea sau fuga în afara ţării.
Nostalgia este câteodată tot ce rămâne când nu mai ai nimic pentru a-ţi hrăni viaţa, o viaţă care ia forma urmei lăsate în aer de o pasăre, parafrazând titlul unei cărţi a scriitorului franco-argentinian Hector Bianciotti, recent dispărut dintre noi şi al cărui roman, Sans la miséricorde du Christ, a fost tradus în română de Gabriela Adameşteanu.
Astăzi, România secolului douăzeci şi unu, membră cu drepturi depline a Uniunii Europene încă din 2007, este deocamdată la lecţia de democraţie, iar Gabriela Adameşteanu îşi urmează lupta civică în fruntea revistei ,, 22’’, una dintre cele mai prestigioase publicaţii politice şi literare din România, fără a abdica însă de la cariera sa de scriitor.
Păstrând în minte zâmbetul fratern şi amabilitatea sa, la fel şi plăcerea pe care mi-a adus-o lectura acestor două cărţi, nu pot decât să aştept cu nerăbdare viitoarele sale cărţi…

(Traducere din limba francezã de Anca-Andreea Chetrariu)

Cărţi prezentate de

Geo GALETARU

Octavian Doclin sau magia lirismului total

Poezia lui Octavian Doclin (n. 17 februarie 1950) degajă o melancolie suverană, asociată unei fervori extatice de necontestat. Rezervele sale de puritate şi de calm hieratic se consumă în direcţia panoramării unor ample geografii imagistice, ai căror piloni ideatici sunt sacerdoţiul naturist şi pietismul elanului spiritualizat.
„Sălaşe în iarnă” sunt locurile privilegiate în care spiritul poetului se reîntâlneşte cu sine, cu himerele sale domestice, dar şi cu mirajul exuberant al esenţelor. În volumul selectiv cu titlul de mai sus (apărut la Editura Anthropos, Timişoara, 2010), sălaşul doclinian este un fel de axis mundi, un topos care absoarbe resursele şi nostalgiile existenţiale, redând fiinţei dimensiunea sa originară şi mijlocindu-i recuperarea autenticităţii: „Palatele lui Dumnezeu pe pămînt -/ le priveşti în fugă/ în această goană necontrolată a trecerii/ parcă ar vrea să întrebe ceva/ de cineva dacă l-ai văzut acolo de unde vii/ atît de grăbit/ seamănă tot mai mult cu stăpînii lor/ pe care nu i-ai cunoscut/ te privesc/ şi ele nerăbdătoare/ uluite şi puţin mai singure/ precum un împărat căruia supuşii/ i-au uitat numele ”(Sălaşe în iarnă).
Poetul pare împăcat cu sine şi cu lumea, impunîndu-şi ad-hoc un armistiţiu cu tot ceea ce-i contrariază regimul serenităţii. Versurile respiră o magie secretă, o graţie a frazării când tandră, când austeră, divulgând evidente predispoziţii elegiace. Retorica diafanităţii îşi anexează palierele eterate ale existenţei, iar clamării epidermice îi ia locul o translaţie imperceptibilă spre zonele vagului, ale impalpabilului. Predilecţia pentru construcţia eufonică se conjugă cu celebrarea miracolului, imprimând fluxului liric o cadenţă fastuoasă şi elegantă, expurgată de orice accent impur: „Şi să înţelegi că nu mai ai cu cine urca zidurile nopţii/ rapid să priveşti înapoi şi să observi absenţa/ paianjenului/ (din aproape văzută supusă ţie îţi pare capodopera lui/ veninoasă/ din departe zărit victimă ţie îţi este ochiul complice al/ vulturului)/ să adormi într-un tîrziu şi să visezi cum urcai dealul/ înzăpezit/ cu iubita de mînă cum surd în fericirea ta/ n-ai auzit glasul pietrei sub zăpadă strigîndu-te/ iar acum cînd te-ai trezit din vis de el să-ţi aminteşti/ mai întîi/ şi de plînsul tău în somn cu ochii deschişi” (Cu ochii deschişi).
Calofiliei savante şi atent studiate, din primele volume, i se substituie treptat un spectacol imagistic de bună ţinută, pus în scenă de un regizor impecabil, care-şi cunoaşte meseria şi şi-o exercită până la detaliul infinitezimal. Discursivitatea uşor ostentativă a unor poeme nu este semnul „scăpării de sub control” a fluxului confesiv, ci dovada că autorul posedă capacitatea de a schimba registrele, evoluând pe portative lirice diverse. Cantonarea în patul procustian al unei formule unice devine astfel o iluzie, pe care poetul o risipeşte cu o graţie dezinvoltă, originalitatea şi percutanţa imaginilor rezultând tocmai din această tacită ofensivă împotriva monotoniei. Frazarea poetică este lipsită de distorsiuni şi contraste, iar ambiguitatea textelor se naşte nu dintr-o poziţionare biografistă incertă (atât de tipică falşilor postmodernişti), ci, paradoxal, tocmai din aparenta imprevizibilitate a discursului liric. Octavian Doclin îşi singularizează obsesiile surdinizate şi retractilităţile impetuoase, configurând un mozaic de sonorităţi de o somptuozitate formală invidiabilă. Fundamentele acestui tip de lirism sunt exultanţa iniţiatică şi reveria contemplativă, cărora poetul le arondează o mistică sui-generis a unui patetism expansiv şi reverberant.
Refuzând tentaţia unei viziuni leneşe, precum şi conformismul structural al unei abordări comode, autorul amorsează, în fiecare poem, o conotaţie latentă, făcând să vibreze nostalgia unei reflexivităţi implicite.
În asemenea cazuri, poemul devine o oglindă cu transparenţe inconvertibile, o meta-aventură a spiritului însetat de fantasmele unei imaginaţii devorante. Substanţa lirismului doclinian îşi sublimează ecourile dincolo de orice barieră senzorială, imprimând un ritm luxuriant al reveriei şi un patos dezinhibant al confesiunii. Imaginarul îşi transferă forţa fascinatorie în câmpul freneziei lexicale, uimind prin pregnanţa detaliului şi prin fluiditatea irezistibilă a emisiei lirice: „În afara singurătăţii/ înlăuntrul tăcerii/ fusul adună o iubire bogată/ pe apa mării să scrii/ cu un pumn de praf şi cenuşă/ să cauţi neprihănită izbăvire/ printr-o neascultare ţie egală/ cu vrăjitoria/ născută dintr-o eroare evlavioasă/ aceasta este taina/ pe care n-ai timp s-o dezlegi/ atît timp cît cuvîntul ucide” (Vasele îndurării).
Este perceptibilă, în poemele acestui volum selectiv, o dominantă aurorală a contactului cu lumea, devenită, prin transfigurări succesive, o simplă paradigmă epifanică a unei realităţi interioare. Pe urmele genialului poet din Lancrăm, Octavian Doclin nu striveşte „corola de minuni a lumii”, ci, dimpotrivă, sporeşte „a lumii taină”, prin restituirea aproape imperativă a unui inefabil imprescriptibil. Între lapidaritate şi fast metaforic, poezia lui Octavian Doclin relevă, mai mereu, un cult al esenţelor ontologice şi, totodată, al expresivităţii formale: „Fiindcă nu am altă cetate de ridicat/ decît cea a neputinţei dintre cuvinte/ fiindcă nu este o altă ţară de cucerit/ decît cea nevăzută dintre morminte/ fiindcă mereu îmi arăţi sfidătoare/ palma ta netedă precum hîrtia de scris/ îţi spun că sunt liniştit/ fiindcă am învăţat cu neruşinare/ să gîndesc să vorbesc şi să văd postum/ în locul poemelor mele/ care după ce sunt citite/ se strîng în memorie scrum”. (Scrum).
Ingenuitatea viziunii poetice maschează însă frisonul dezabuzării şi al unei resemnări abia ghicite, căci, dincolo de ceremonialul jubilativ al versurilor, cititorul atent intuieşte un strat de friabilitate dramatică. Regimul seninătăţii exemplare tinde să fie dizlocat, tot mai mult, de premoniţii obscure, care convulsionează relieful poemelor şi relativizează sensul parcursului liric: „Apele se adună doar în faţa unei piedici/ frunza sunătoare a lemnului/ le acoperă// tu îţi ascunzi faţa în mîini/ moartea ochii-ţi descoperă// nisipul se naşte în cariere de nisip/ vîntul îl împrăştie-n dună// tu îţi ascunzi poema după cuvînt/ mîinile moartea-ţi adună.” (Poem de seară).
De câteva decenii, Octavian Doclin urcă sisific versantul Poeziei. Toate semnele spun că va ajunge sus, pe culme, „curat şi nebiruit”. O certifică, printre altele, (şi) aceste admirabile, antologice versuri: „Şi dacă totuşi scrii şi viaţa rămîne/ şi dacă totuşi citeşti şi moartea rămîne/ cu lumina degetelor pipăie pielea subţire-a cuvîntului/ gustă cu întunericul ochilor carnea acestuia// (…) şi dacă totuşi scrii şi moartea rămîne/ şi dacă totuşi citeşti şi viaţa rămîne/ apropie-ţi buzele de obrazul oglinzii/ dă ocol gîndului absenţei amînă voluptatea privirii înapoi/ înconjoară-te de imagini/ încălzeşte-ţi umerii cu pelerina iluziei/ deocamdată” (Într-un alt deocamdată).

„FIUL ÎNTUNERICULUI” SAU VOCAŢIA SOLITUDINII

Prozator profund şi original, Alexandru Moraru îşi dezvoltă preocupările şi obsesiile literare într-un roman amplu, de o anvergură ideatică exemplară. Departe de zarva luxuriantă a coteriilor literare şi repudiind tacit partizanatul unor feude pseudoculturale de funestă longevitate, Alexandru Moraru şi-a construit, cu migală şi tenacitate, un destin de prozator singular, cantonat în zona unei problematici dense şi reverberante, cu subtile trimiteri filosofice. Recentul său roman, ‚,FIUL ÎNTUNERICULUI”, apărut în condiţii de excepţie la editura timişoreană ‚,EUBEEA”, radiografiază evenimente şi mecanisme sufleteşti, proiectându-le în spaţiul unei ambiguităţi incitante.
Autorul refuză imobilismul unei viziuni eşuate în descriptivism şi exces metaforic, preferând să decupeze aspectul nud, de o concreteţe adeseori halucinantă. Personajul principal al cărţii, Radu Mischie, duce o existenţă fragmentată, între sincope diurne şi reverii nocturne, între ofensive timide şi reculuri umilitoare. El trăieşte nostalgia disperată a unei ipostazieri compensatorii, care să-i redea frisonul autenticităţii şi să-i corecteze traiectoria, scoţându-l astfel de sub stigmatul autoritar al simplei virtualităţi. Percepând realitatea prin filtrul unei inocenţe funciare, incurabile, eroul îşi asumă necondiţionat izbânzile (puţine) şi eşecurile, la discreţia unui destin imprevizibil şi ingrat, care administrează micile bucurii şi marile deziluzii în doze egale, cu aceeaşi promptitudine şi largheţe. Bântuit de obsesii sepulcrale sau stimulat de himera unei victorii nicicând fructificate, Radu Mischei trăieşte la hotarul dintre noapte şi zi, dintre somn şi veghe, elanurile sale existenţiale fiind mereu cenzurate de ostilitatea unui mediu social şi familial refractar. Dezamăgirile provocate de neînţelegerea celor din jur (şefi, colegi, soţie) îşi pun amprenta pe un destin intrat iremediabil în derivă. Radu Mischie ilustrează „dreptul la existenţă al celor slabi”, o existenţă desfăşurată „într-un provizorat interminabil”. Reproşurile eterne ale soţiei îi exacerbează senzaţia de ratare, de neaderenţă la un mediu care-l respinge fără drept de apel. Vina eroului este aceea de a nu se plia pe conformismul tentacular al unei societăţi impenetrabile şi dure, marcată de stereotipii şi impostură. Candoarea pe care încearcă s-o opună agresiunilor de tot felul sfârşeşte prin a-l plasa la periferie, destinându-l unui hiatus fără finalitate (şi fără profit). Măruntele strategii ale supravieţuirii (alcoolul etc.) se dovedesc a fi paleative iluzorii, anulate rapid de „cenzura lucidităţii”. Personaj fragil şi dilematic, Radu Mischie se înscrie într-o spirală ireversibilă a eşecului, parcurgând distanţa de la fericire la deznădejde cu aceeaşi buimăceală somnolentă, cu aceeaşi inapetenţă pentru dimensiunea combativă a vieţii. Oscilând între impulsuri şi retractilităţi, Radu Mischie pare lipsit de un proiect existenţial ferm, sfâşiat între imperativul ,,a vrea” şi abdicarea resemnată care derivă din verbul ,,a nu putea”. Vegetând într-o lume străină, imună la valorile individuale, Radu Mischie, acest paria inocent şi idealist, îşi consumă până la sfârşit vocaţia solitudinii, voluptatea dramatică de a-şi trăi existenţa la modul sincopat, caleidoscopic. Însă, chiar dacă eroul pare un depozitar de automatisme, actele sale îi conferă o aură de simpatie, făcându-l susceptibil de comprehesiunea autorului şi a cititorului, deopotrivă. Cumsecădenia personajului, obligat să înfrunte la tot pasul barierele insurmontabile ale unei vieţi terne, se altoieşte pe un psihic oscilant şi vulnerabil, inapt să facă faţă agresivităţii sistematice a mediului. Supapa prin care Radu Mischie evadează din chingile acestui mecanism perturbator este literatura, recluziunea într-o lume evanescentă şi recuperatoare de iluzii.
Roman cu perceptibile inflexiuni kafkiene, ,,FIUL ÎNTUNERICULUI” este o subtilă parabolă a existenţei la nivelele ei minimale, acolo unde amănuntul banal şi neglijabil se întâlneşte cu elanul inerţial, donchijotesc, niciodată finalizat. Vocaţia certă a lui Alexandru Moraru se exersează în direcţia disecării unor evenimente şi stări sufleteşti pendulatorii, cu pondere decisivă în configurarea personajelor. Textura fluxurilor narative, pline de forţă şi consistenţă, este un câştig incontestabil al romanului, racordând bucuria lecturii la convingerea că te afli în faţa unei construcţii epice solid articulatte şi îndelung elaborate, matură prin precizia şi supleţea arhitecturii.Alexandru Moraru este un artizan al detaliului infinitezimal, un diagnostician al gestului imponderabil. Amănuntul impalpabil, dar sugestiv şi relevant, ţâşneşte la suprafaţă, croindu-şi drum prin masa unor stratificări succesive şi excluzând senzaţia de stereotipie.
A-l recepta pe Alexandru Moraru doar din perspectiva simplistă a apartenenţei sale la un topos cultural regional ar fi , deopotrivă, o stângăcie şi o impietate. Roman de autentică vibraţie intelectuală şi morală, seducător prin forţa acumulării detaliilor, cât şi prin arta subtilă de a le integra unei imagini de ansamblu, ,,FIUL ÎNTUNERICULUI” se citeşte cu plăcere şi interes, constituind un punct de reper semnificativ în evoluţia autorului său.