Spații culturale nr. 25 (10)
Magda GRIGORE
Alexandru Mărchidan – memoria inimii
Spirit meditativ, probabil până în structura sa genetică, Alexandru Mărchidan a deprins obişnuinţa de a fi nomad în propriul suflet, de unde aduce la suprafaţă mărturii tulburătoare despre complexitatea vieţii interioare, despre ecourile lumii pluristratificate care ajung în noi, uneori neconştientizat, şi ne modelează, ne nuanţează, ne încarcă de energii, de efecte de lumină, de culoare, de sunet, dar şi de tristeţi, nostalgii şi melancolie. Iar toate acestea pot fi recuperate parţial şi pot fi îngemănate benefic – creativ în poezie, după unii teoreticieni poezia fiind una din cele trei mari gnoze ale ontologiei, alături de muzică şi de mistică.
Volumul lansat recent şi intitulat sugestiv, Exil în inimă (editura Tiparg, Piteşti, 2012, 94 pg.) permite aşadar mai mult decât o interpretare critică, ceea ce ar reprezenta o viziune mai mult sau mai puţin subiectivă, mai mult sau mai puţin inspirată în efortul de reconstituire a universului reflexiv al autorului, de vreme ce critica în sine rămâne un joc secund al creaţiei şi al spiritului ei tutelar. Poetica lui Alexandru Mărchidan poate reprezenta materialul reuşit al unui exerciţiu de psihanaliză literară, concluziile experimentului devenind relevante pentru viaţa spirituală de ansamblu a autorului, pentru corpusul său de convingeri bine delimitat în viaţa reală sau, în egală măsură, pentru fluxurile subconştientului, pentru amprenta mentalului colectiv, pentru visurile şi dorinţe sale de om viu care adesea vin în contradicţie sau în conflict cu ordinea lumii concrete şi rece în care trăim (şi de unde, retrăgându-se în misteriosul laborator sufletesc, tind să reapară travestite în documentele – texte poetice). Cu o tonalitate lirică decantată, domoală şi sigură pe sine, tânărul poet ne înfăţişează lumea gândurilor permanente, unde viermii de mătase ai memoriei rod constant faţa văzută a timpului, ţesând semnificaţii mai adânci zilei, semnificaţii care vin din vremuri atemporale, cu înţelesuri şi mai adânci: ,,obişnuinţa de a fi nomad în propriul suflet/ mă obosea puţin şi nu ştiu dacă asta/ era din cauza execuţiilor prea dese la care-am asistat/ într-o zi inima decupată din piept/ părea o fiinţă în sine şi căuta o aripă/ pe care s-o iubească până la moarte -/ aşa a început totul, când inima a învăţat să se deghizeze./ cu sfiala noului călău aruncam în mine cu zăpadă/ şi cu visele neîmplinite iar minele calm şoptea/ va veni un mâine vampir/ al tuturor zilelor care s-au numit ,,astăzi”/ un mâine vampir pe care-l port în piept/ şi îl hrănesc cu grijă ca pe un mic tiran/ şi abia de acest mâine/ merită să-mi frâng mâinile./ peripatetizăm în faţa oglinzii/ (două cioburi rătăcite într-o reflexie)/ eram nomadul – apărut ca un vers cu plumb la picioare/ ca o gravă seriozitate pusă pe umerii unor copii” (Nomadul). Plăcerea de a monologa cu el însuşi este susţinută inclusiv de necesitatea detaşării, a reculegerii, a redobândirii sensurilor esenţiale, a curăţării de zgura vieţuirii, de răul şi urâtul existenţial care te ating în lungul drum (pentru meditativi…) al zilei: ,,mi-e frig de-un fel de singurătate/ nu a vulturului/ nu a pustnicului/ ci a stejarului/ într-o pădure/ de stejari” (Iarnă). Potrivit lui Heidegger omul este astăzi atât de dependent de fiinţarea care nu este el însuşi, încât este tot mai departe de a fi cu adevărat stăpânul fiinţării care este el însuşi. Hăţişul realităţii nu-l mai lasă pe omul modern să se (re)găsească, mai mult, poetul – lirismograful realităţii se află în ipostaza de a-şi (supra)încărca, involuntar, impropriu, geometria psihică.
Universul poetic al lui Alexandru Mărchidan este unul seducător, cu iz arhaic asumat, cu mitologii şi credinţe vechi, cu obiceiuri strămoşeşti reconsiderate şi cutume tradiţionale observabile în calitatea durabilităţii lor. Imaginarul poetic generos, filozofia asumată, forţa metaforelor – sunt valenţe stabile ale volumului de poezii. Marile mituri ale lumii, surprinse în veşnicia lor, înfrumuseţează secvenţele lirice: mitul copilăriei fericite/solare, mitul christic, mitul morţii, mitul labirintului, chiar mitul titanului – cu referire la cuvântul titan/moartea cea de fiecare zi. În textura acestor referinţe fundamentale o sumedenie de motive literare înfrumuseţează poemele: motivul călătoriei (în timp, în copilăria ca o duminică sau în nervura unei frunze); motivul căutătorului (corăbier, urmărind cu busola Nordul inimii); motivul mamei (aşteptândă…, care nu cade la pace cu somnul având copiii risipiţi în lume)); motivul nopţii (ca un râs negru sau, alteori, de un întuneric fertil naşterii poemelor); motivul ceasului (curgător ca la Salvador Dalí); motivul îngerului (căzut sau fiinţă omenească cu aripile date pe spate); motivul raiului (aflat înăuntru nostru, ca şi adevăraţii Cain şi Abel); motivul satului de câmpie (ca deschidere, disponibilitate a asimilării, dar şi expunere, lipsă de sprijin); motivul animalului de pradă (lupii apar când şi când în orizontul gândurilor şi mai ales al senzaţiilor); motivul artistului ca destin (devorat, învins de propria operă). O puzderie de motive literare – cuvinte cu o simbolistică specială, permit elasticitatea interpretării în favoarea textului şi, desigur, a autorului: lacrima, vinul, spirala, lumina, ploaia, scările, dublul, pasărea, jocul etc.
O lume daniloviană, (prin amestecul de mitizare/demitizare şi prin aerul presimţit al păienjenişului uriaş al nimicului), o lume prelinsă din ochiul lui Dumnezeu, contemplată printr-o formaţie romantică la care se adaugă tacit o conştiinţă tragică a spectacolului existenţial. Cele mai frumoase metafore ale lui Alexandru Mărchidan sunt metaforele căderii, imaginile alunecării din lumea sa concentrică, în josul unei spirale magice care forează până în adâncul inimii, unde căutătorul îşi purifică sângele necesar în drumul iniţierii: ,,ni s-au tocit mâinile/ ducând zilnic îmbrăţişări/ zilnic câte un psalm/ încât mâinile au ajuns subţiri/ ca tipsia pe care Salomeea/ a dus capul profetului./ o răsucire continuă/ a sufletului tău în inima ta/ a inimii tale în trupul tău/ joc de cercuri concentrice/ ia-le focul de jertfă/ şi toate vor cădea…”(Toate vor cădea…). Perspectiva de ansamblu este aceea a pendulării dinspre margini spre centru, până când viaţa va cădea înlăuntrul ei însăşi, acolo în microuniversul uman care a găzduit-o: ,,viaţa este o minune, Luiza,/ şi noi ne ascundem/ între penele ei/ unii stau cu lupa/ să îi afle secretul/ alţii cu foarfeca/ să-i decupeze inima/ alţii se roagă/ să continue/ această minune./noi ne ascundem între penele ei/până când ea se va ascunde/ definitiv/ în noi.” (Exil în inimă). Lumea exterioară şi lumea interioară sunt în viziunea lui Alexandru Mărchidan două noţiuni – clepsidră în care se petrece circuitul granular al fiinţei. Mai mult, timpul vizat de autor nu este nicicum prezentul secvenţial, memoria poetică a celor trăite/dobândite/moştenite nativ, alături de propriile proiecţii prin visuri şi dorinţe, ajutându-l să culiseze existenţial, când înspre valorile trecutului, când înspre cele ale viitorului, timpul căpătând astfel o valoare universală, nefragmentară, timpul fiind, de fapt, cel pe care îl asimilezi: ,,veneam lumină în pâlpâire/ în amurgul acela/ veneam de ceasuri întregi/ de la facerea lumii parcă/ de la Adam./ de la tatăl meu la bunicu/ la tatăl bunicului/ la tatăl străbunicului/ locul de unde venim se face mereu mai departe/ podul de veacuri pe podul de oase/ podul de lacrimi pe podul de oase/ în pasul nostru de lumină plăpândă/ ne sprijină de creştet Dumnezeu/ să nu cădem în noapte./ Şi în zori la arat/ şi la frângerea pâinii/ şi când plouă-n gânduri nesomn/ Dumnezeu/ (cum zicea bunicul desfăcându-şi umbra)/ stă din cer pe prispă/ şi îşi mustră fiii/ porniţi să-nchidă tot/ în ceasul lor…” (Portret din mers).
Exil în inimă este un volum cu reale valenţe lirice, dovadă a disponibilităţii auctoriale şi a potenţialului scriitoricesc al lui Alexandru Mărchidan, care a realizat prin carte o bună fotografiere textuală a lui însuşi, dovedind câte ţăndări sacre stau lipite într-o inimă de om, prin câte vitralii sufleteşti priveşte mintea noastră spre lume, cât material rulează memoria etc. Câteva focalizări deconspirative/confesiuni devin memorabile: ,,alexandru mărchidan va muri de plâns/ şi-a promis cândva să nu plângă/ şi de aceea trupul îi este plin/ de lacrimi ţinute cu forţa,/ de aceea el se află la orice pas/ în pericolul de a se evapora/ instantaneu”. (Profeţie).
Toate cele enumerate îl recomandă pe autor ca fiind un poet valoros al generaţiei sale, care ne aminteşte uşor de gâlceava sufletului cu trupul, tot mai accentuată azi într-un post-umanism întârziat. I se potriveşte o scurtă şi elocventă descriere făcută de acelaşi Nichita Danilov unui personaj al său care apare cititorului echivalent acum cu poetul Alexandru Mărchidan: îl chema Saul şi sufletul său nu era pe măsura trupului!
Gherasim RUSU TOGAN
Cătănia şi războiul – întruchipări ale unor destine
………………………………………………………………………………..
„Cine m-a făcut cătană
Să nu-ş mai dea de pomană
Că pomană şi-a făcut
Când mi-o pus puşca la gât”
Bibicescu
Universuri pe cale de a fi uitate, foste, cândva, componente ale ritualului cătăniei, căci în dramatica istorie a veacurilor, esenţa ei ritualică nu trebuie pierdută din vedere, şi, nici până astăzi şterse din memoria colectivităţilor. De-aici răzbătea ocara, injuria, repulsia şi nu rareori blestemul, chiar împotriva celor dragi şi a mai marilor lumii, urmare a nedreptei împărţiri a binelui şi răului pe pământ.
Pentru curiozitatea publicului larg, doar din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi până azi, avem documente despre cele două fenomene ce au marcat pe români, indiferent în care din provinciile româneşti şi-au ars viaţa, iar dacă haiducia lăsase în urmă însemne eroizante, cele care i-au urmat, departe de o asemenea calitate. Explicabil, atâta vreme cât plecarea la oaste a feciorului văzut ca nădejdea de mâine a casei şi nu o dată stins prea devreme, departe de cei dragi, a semănat fiori de durere, cu plângere şi ură nedomolită în contra răilor şi a curgerii dureroase a vieţii.
„Dragă mumă şi tată, poate că în noaptea asta ne-or băga pe front şi vă scriu să nu-mi duceţi grija că şi aşa aveţi destule pe cap. Să aveţi grijă de Jeni şi de copil iar dacă s-o întâmpla ceva cu mine, să le lăsaţi partea mea de pământ să-l poată creşte pe Ionică fără griji, şi când o creşte să-i povestiţi de mine şi să-l daţi la învăţătură multă, chiar de vă vindeţi şi vitele din jug, că Doamne ce bine-i dacă ştii carte! Eu vă las sănătoşi, iar Marioarei să-i spuneţi că i-am scris şi ei carte şi, mumă, du-te la biserică să-mi citească şi mie Dom Părinte ca să fiu liniştit la greu. Vă spun că mi-e dor şi de pietrele din curte, al vostru fiu Ion!”/ Cartea poştală poartă parafa „Cenzura militară”, mai jos adresa scrisă cu creion chimic: Domnului Matei Ion, Ghijasa de Sus, plasa Agnita, Târnava Mare / Scrisoarea a rezistat timpului, a ţinut-o în palmă şi nepotul şi strănepotul, ajuns în sat medic veterinar. Numai cel ce o scrisese, din nesfârşita Rusie, n-a mai revenit niciodată acasă…!
Aşadar, starea eroizantă ce s-a moştenit prin varii canale şi tonalităţile ei romantice, desigur că nu oglindeşte, în arderea timpului starea de viaţă şi de suflet a omului de rând. Fiindcă întotdeauna s-a manifestat îngrijorare, s-a plâns moartea fiinţei iubite, iar timpului atâţia şi atâţia i-au mai simţit năprasnica trecere!
Desigur că, prin fereastra timpului, văzute şi auzite, ecoul atâtor drame s-au estompat fireşte, totuşi, din cioburile lor vom încerca să reconstituim, chiar prin culegerea de firimituri, de prin cărţi vechi, căzute pe nedrept în uitare, acel strigăt de blestem în contra nedreptăţilor timpului. Aşadar, ştergerea colbului de pe rafturile şi cotloanele unde zac aceste valori, îl considerăm necesar.
Desprindem, aşadar, câteva file din scrisorile soldatului moldovean Ştefan Micu, din satul Carnovas, judeţul Orhei, scrise părinţilor din Odesa şi de pe frontul primului Război mondial, salvate de la pieire de către regretatul etno-folclorist Petre V. Ştefănucă, ucis de kakebeul criminal pentru cultul valorilor româneşti (1).
„Poftim, tată şi mamă, de primiţi hârtiuţa asta de la feciorul dumneavoastră Ştefan. Mă-nchin cu sănătate la dumneavoastră, tată şi mamă, şi la bunica, moşul, unchiul… şi vă rog multă sănătate de la Dumnezeu… Şi te rog, tată, când vei veni să-mi aduci ciubotele mele cele vechi… şi ţi le voi da pe ale mele acasă… Şi vă-ntreb Catincă şi Anică, voi surorile mele, că veţi plânge mult la poiata mea şi la harbuzăria mea până ce voi veni şi eu s-o păzesc, că mi-a spus tată-meu şi mamă-mea că să viu s-o păzesc! Of, Doamne, ce lucru de poamă mi-am lăsat eu şi ce locuri bune! Şi să-i spuneţi de toate cele ce-i în sat… Cu atâta mă aleg şi eu, că de câte ori mi-aduc aminte, de-atâtea ori plâng. De acasă, tare mi-e jale… Şi mulţumesc lui Dumnezeu că ştiu oleacă de carte, că acel care nu ştie tare e rău… mamă, tare îţi era greu de mine, când eram acasă. Da acum îţi pare. Nu mă blăstămai să mă duc la ostăşie, la cătănie. Of, Doamne, şi iar Doamne! Pe semne n-am avut noroc pe lume! Şi cu sănătate, tată şi mumă! Ştefan”.
Greu de cântărit sensul acuzei adusă de fecior mamei, că-n greul vieţii de oştean duce urmele blestemului mamei care, posibil că acrită de greutăţi, i-o fi strigat vreodată, de te-ai duce la oştire să te văd copt şi-apoi la casa ta!, reproş văzut acum ca blestem, de unde şi gândurile întunecate ale feciorului! Aşadar, uşor să descoperim sursa blestemului din cântecele cătăniei, unde mama este văzută asemenea, sursa durerilor de fecior îndurate, departe de casă!
Apoi vestea plecării pe front cerneşte inima soldatului şi veştile ce le trimite celor de acasă sunt strigăte disperate ştergerii ultimelor legături cu cei dragi:
„Poftiţi, mamă şi tată, de mai eşti acasă, de primiţi hârtie de la feciorul dumneavoastră Ştefan….şi vă rog multă sănătate de la Dumnezeu sfântul şi de la mine, la toţi. Şi îţi spun mamă, dacă ai şi rămas singură, apoi să ţii gospodăria cum vei putea, să nu vinzi nimic, numai vitele să le mai împuţinezi… Şi-ţi mai spun, mamă, să n-o alungi pe Anica şi pe Catinca… că de-acum numai cu dânsele ai mai rămas în sat, să nu te zburleşti că ele, săracele, bune au fost cu mine…Dar mie, mamă, mi-o picat ordin să mă duc…Apoi îţi spun, mamă, că dacă s-o şi dus şi tată-meu, apoi tare bine să iei seama… Şi, iaca, mamă, să-l rog pe moş Tudorache Vicu să te ajute că alţii nu te-or ajuta. Anicuţa s-o ajuţi pe mama măcar câte odată… Şi mă rog mămucuţă, şi Anicuţă, şi bunică…să mă iertaţi aceştia cu toţii, că Dumnezeu ştie ne-om mai vedea ori nu. Şi să-mi spuneţi de tată-meu… unde-i el… Şi de-acum, cum va da Dumnezeu: ori mă vor ucide, ori voi ucide eu… Da, mamă, să nu scârbeşti de mine, că dacă voi avea zile, voi veni acasă. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că-s sănătos…”.
Străbat printre vorbele de complezenţă şi de mascare a zbuciumului sufletesc, scrâşniri din dinţi şi vaiere de suflet, chiar şi vorbe aspre şi ultimatumuri date mamei, de a avea grija bunurilor gospodăriei, de a se ţine dârză peste bunuri şi răutatea oamenilor, „că si-or fi uitând ca lupii la mata”. Dar o judecă şi pe dânsa, pentru gura slobodă avută, de unde şi răul ce s-a lăsat peste casă: „Şi cum îţi mai pare acum fără de noi, că ziceai că, când ne-om duce amândoi la muscali (oaste), ai trăi mai bine, dar acum când ne-am întoarce măcar unul ţi-ar prinde bine! Da nu ştiu zău că de ne-om mai vedea!” oftează feciorul, neîndurător cu vorbele aruncate de mama sa altădată şi de el neuitate!”. (2)
Un blestem al pământului şi-al neamului românesc era starea soarta soldaţilor-ţărani ce vorbeau aceeaşi limbă şi se întâlneau ca duşmani, de o parte şi de alta a liniei frontului, salvându-i în momente cruciale, de sub ameninţarea morţii chiar, limba vechilor cazanii, prin care se recunoşteau de fraţi oropsiţi de un neînţeles blestem ce-i învrăjbiseră din necunoscute pricini. Cum însuşi culegătorul acestor amintiri din războiul întâi mondial, adunate de la soldaţii moldoveni o spune: „Impresionante sunt întâlnirile dintre românii basarabeni şi prizonierii români din armata austro-ungară. Moldovenii, ţinuţi închişi între graniţele de fier ale Rusiei, nu ştiau că neamul lor se întinde şi în cuprinsul altor ţări… Proverbul „sângele apă nu se face” îl cunoaştem în profunzimea sensului său, numai când aflăm înfrăţirea de pe front şi captivitate dintre românii din Basarabia şi cei din celelalte ţinuturi româneşti… Aşa au putut trece „râul blestemat”, Prutul, unde au aflat că românii sunt acelaşi neam cu ei, având aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi credinţă” (3).
Dar să ascultăm câteva din aceste relicte-dureri:
Const. Dodonă: ,,Când mă duceam la front… într-o staţie descărcau un eşalon de prizonieri. Eu am strigat: „Ehei , v-am luat noi, ruşii, în plin”. Atunci a vorbit unul… „Măi frate, nu suntem vinovaţi că te pune pe tine ţara să lupţi ca şi pe mine” Da eu i-am zis, „Da de unde ştii tu moldoveneşte, măi, că eşti austriac?” Dar el a zis: „Şi eu sunt moldovean, că şi-n Austria sunt moldoveni ca şi tine. Sunt din Bucovina şi te ştiu că eşti moldovean din Basarabia…!”.
D. Chiriac: ,,Odată am apucat noi în plin două detaşamente de prizonieri, toţi moldoveni din Austria. Ne-am luptat noi cât ne-am luptat şi dacă au văzut că suntem moldoveni s-au dat… Tare ne miram noi când îi vedeam că-s moldoveni şi ei, şi ne batem noi în de noi, frate cu frate… Îi întrebam şi noi de unde-s, cum trăieşte lumea pe la dânşii, le dădeam şi noi ce aveam de mâncare, ca la fraţii noştri. O ţigară dacă aveai o împărţeai cu dânşii! Spuneau şi ei: „Cum a venit vremea să ne batem frate cu frate şi astea toate le fac împărăţiile!”.
S. Cimpoieşu: Pe front în Galiţia mi-au degerat picioarele. La gara Brod din Polonia, m-au suit într-un vagon, şi de-acolo la Chiev… Lângă mine pe pat sta un prizonier ungur şi se tot văieta… şi spunea „Văleu, văleu…!” Eu tocmai atunci i-am spus: „ Tu nu ştii moldoveneşte ?” El s-a uitat lung la mine şi mi-a spus „Ştiu. Da dumneata de unde eşti ?” Eu i-am spus că-s din Basarabia şi el mi-a spus.” Eu sunt român din cei care suntem supuşi austriecilor”. Pe urmă ne-am împrietenit şi am stat de vorbă până la Chiev.”
Dar şi viaţa de prizonierat a basarabenilor, la rândul ei, a fost o şcoală a înţelegerii noţiunii de frate şi a blestemului de sânge ce apăsa greu pe sufletul hăituit al românului, căzut slugă străinului:
S. Cimpoieşu: ,,La noi a venit unul Ion Vrabie, român din Crucea de Jos şi unul Radu Ion. Un camarad de-al lor… care a căzut prizonier, l-au adus tot acolo. Acela i-a spus lui Ion Vrabie că a văzut cum şedea nevasta cu mama lui şi cu doi copilaşi în prag şi cum un obuz a căzut sub prag şi praf i-a făcut. Şi casa s-a aprins şi-o ars. Bietul Ion Vrabie… a slăbit de parcă era de ceară… Stăteam noaptea pe lângă el că aproape se răsminţise…”
Ion Popescu: ,,Acolo în lagăr, în Germania,… o jumătate de an n-am auzit vorbă moldovenească. Într-o zi eram la lucru şi aud vorbind moldoveneşte. Îl văd pe unul şi îl întreb: „Mă tu de unde eşti ?” „Eu îs din Moldova, dar tu ?” „Eu îs din Basarabia”. Am dat mâna şi am plâns de bucurie că ne-am întâlnit. Ne-am împrietenit după aceea şi cât am stat în lagăr nu ne-am mai despărţit…”.
Ilinca Cheptănaru: ,,Cât a fost fiu-meu la bătălie, (Ştefan Micu s.a.) mai plăteam la biserică câte o rugăciune, să-l păzească Dumnezeu, că aveam numai unul. El a fost cu dreptate, de aceasta a scăpat. Dacă crezi înaintea lui Dumnezeu, te păzeşte, dacă umbli cu vicleşug, degrabă dai peste nevoie!”.
Cozma Dascălu: ,,Când m-am întors din bătălie, gospodăria am găsit-o împrăştiată… n-am găsit nici carul, măcar. Eu am venit numai cu sufletul şi n-am mai putut întemeia gospodărie…”.
Vorba grea pe unde cade…
Dar şi pe alte meleaguri româneşti, „vorba grea, dacă a fost aruncată, necazurile au căzut ca din cer, aşa ca să nu se poată omul de nimic bucura pe de-a-ntregul. Că să vezi dumneata, Dumnezeu ne-a dat şi nouă de toate şi ne-a mai băgat câteodată chiar şi-n traistă, dar ce folos, dacă din ce ne-a dat n-am ştiut folosi, iar traista nu o dată a avut fundul rupt! Apoi, noi mai purtăm o vorbă grea, de când, Dumnezeu ştie, şi se zice cam aşa: Da-ţi-ar Dumnezeu de toate, dar să nu le poţi folosi! Adică, să te ia aşa o boală, cum am avut eu un vecin, care avea lapte şi miere, dar el, săracul, n-a mâncat ani de zile decât cartofi şi lapte covăsit. Cam aşa am dus-o şi noi de când ne ştim. S-avem de toate, dar de folosit, ioc! Ba mai mult, chiar să ne şi înstrăinăm ce ne-au lăsat bătrânii, cum s-a întâmplat pe aici, pe la noi, cu pământul. S-au bătut ca orbii, frate cu frate, au umblat prin tribunale de s-au legiuit rude cu rude şi mi-am zis că să vezi ce-o să se pună amărâţii ăştia pe muncă, de n-o să le pară rău că au făcut praf colectivele, dar amarnică mi-a fost judecata! Când s-au trezit stăpâni pe averile ce li se cuveneau, ce-i drept, doar ai lor de-un sânge şi-au lăsat oasele prin războaie, ei, neblejnicii, în loc să repare ce-au stricat comuniştii, s-au pornit pe vândute! Şi la cine crezi, dumneata, domnule, la străini, la nemţi, austrieci, turci, la arabi, care n-au înghiţit în neamul lor decât nisip şi-au băut lapte de capră, la fel şi fel de venetici şi-au înstrăinat pământurile şi ei au luat drumul Spaniei şi Italiei, la construcţii bărbaţii, şi, să-mi fie iertate vorbele, femeile, la şters curuleţul copilului străin, în loc să-şi umple ele ograda de copii. Că dacă au avut unul sau doi, i-au lăsat în grija bătrânilor, şi pe la noi e plin satul de copii ai nimănui, că rar copil mai ascultă de povaţa bătrânilor! Asta s-o petrecut pe la noi cu pământurile, domnule, şi urmaşii ţăranilor pur sânge, la care le putrezesc oasele pe la Stalingrad ori Tatra, au pus coada pe spate şi s-au împrăştiat ca făina orbului de li s-o face pulbere sămânţa prin lume şi blestem mai greu ca acesta, nici că se poate!”. (4)
De altfel, cu riscul repetării, considerăm faptul că nici o probă iniţiatică, din multele care înscriu tinereţea sau starea de feciorie pe drumul marilor deveniri, n-a ţesut un cântec al durerii şi ostilităţii împotriva celor ce i-au hazardat tânărului starea, precum dramatica încercare a cătăniei, căreia nu puţini dintre ei au trăit în continuare şi marele măcel al războiului… Şi, cum era şi firesc de altfel, cântecul de cătănie prin tonalităţile sale jeluitoare, cu imprecaţii aruncate cu năduf, răzbind din voci aspre tinereşti, a răscolit veacuri inima taţilor, mamelor, fraţilor şi surorilor, dar la fel de dureros a rănit sufletul fetei iubite, pe care o va pierde prin colbul anilor, urmare a îndelungatei urgisiri trăite de fecior în prea îndelungatul purgatoriu al cătăniei.
Ne vom îndrepta în continuare atenţia asupra vastului repertoriu al cântecului de cătănie şi mai ales asupra celui produs în mediul transilvănean unde, urmare condiţiilor cu vaste implicaţii de ordin naţional, efectul cătăniei se încrustase mult mai jeluitor, făcând loc exploziei de durere, de blestem şi ocară; viaţa de cătană sau de oştean pe câmpul de luptă, percepută fiind ca o predestinare din voinţă divină şi a celor cu el dintr-un sânge. Iar dacă Dumnezeu rămâne totuşi abstract şi deloc intuit materialiceşte, părinţii, martori ai dramei şi, mai ales, mama era îngemănată ca fiinţă cauzatoare a toate cele de fecior ispăşite. De-aici şi strigătul lui dureros: „Ceartă, mamă, cu gura,/ Numai nu mă blestema!/ Că blestemul de la mumă/ Nu-i făcut din vorbă bună,/ este mărunt ca bobul/ şi arde mai rău ca focul./ E mărunt ca mazărea/ şi arde mai rău ca para!”.
Cântecul de cătănie al bărbaţilor, observă Ovidiu Papadima, „e aspru, realist, preferând expresia directă, fără a căuta ajutorul imaginilor tradiţionale ale liricii noastre naţionale” (4). De-aici şi tonalitatea grea, acuzatoare, adresată mamei, pentru modul cum i-a presărat, cu bune şi rele, creşterea: „Rău, maică, m-ai blestemat,/ C-un picior m-ai legănat;/ cu mâna ţâţă mi-ai dat,/ cu gura m-ai blestemat”; iar vorbelor aspre li se asociază gesturi, semne ale disperării: „Cu mâinile sus, la lună/ ca să fiu cu puşca-n mână;/ ca să nu scap din prinsoare/ şi să nu am sărbătoare”. Cât priveşte cântecul de cătănie colportat de către femei, ele, observă Papadima, „preferă pateticul sentimental şi seriile de imagini obişnuite cântecului de dragoste, cu care îl identifică de fapt şi pe cel cu teme ostăşeşti, creat de ele” (5).
În cazul cântecului de cătănie ce poartă marca inventivei, de o tonalitate încărcată de dramatism pare să fie cântecul de cătănie dialogat, respectiv cel care implică, deopotrivă, şi pe fată, şi pe fecior, ambii aflaţi în momentele cruciale, pentru destinul fiecăruia în parte. Scenariul pare simplu: Feciorul, aflat în pragul plecării la cătănie, este implorat de către fată de a fi purtată alături, pe drumurile lumii. De nu, refuzul ar dezlănţui apocalipsa! Dar să-i urmărim regia.
Cântecul „Pune-mă, nene, călare” se deschide în tonalitate baladescă, pregătind, în fapt, dramatismul blestemului. Deşi, la o primă lectură, cântecul ar părea compozit, totuşi starea – e de durere ce marchează sufletele celor doi protagonişti ce se blestemă reciproc, anulând chiar starea de normalitate a unei relaţii, în ordinea omenescului… Dar să descoperim cheia acestei dezlănţuiri frenetice. Pe când Gheorghiţă doarme haiduceşte alături, „mândra” nu-şi poate accepta situaţia aşteptării absurde a întoarcerii dragului din cătănie: „ De lacrimi de-abia-l zărea,/ de suspin, de-abia vorbia: – Pune-mă, nene, călare,/ La spinarea dumnitale!”. Refuzul îşi are motivaţie întemeiată: „-Bucuros, mândro, te-aş pune/ dar mi-e calul sprintenel,/ i-n picioare subţirel,/ de-abia-mi duce trupul meu,/ trupul şi păcatele,/ mijlocul cu armele”.
La motivaţia cătanei, în varianta culeasă din Huedin, fata oferă şir de noi posibilităţi ale metamorfozării sale: „De ţi-e ruşine de mine,/ fă-mă brâu pe lângă tine,/ De ţi-e ruşine cu brâu,/ Fă-mă pană de susău,/ De ţi-e ruşine cu pară,/ Fă-mă lumină de ceară/ Şi mă pune subsuoară,/ Şi mă du cu tine-n ţară”. Din şirul de posibilităţi enumerate prin excludere, fata alege ipostaza iluminării, drept simbol al salvării prin luciditate: „Bade, unde-i însera,/ Eu mândru ţi-oi lumina” şi, totodată, însemn absolut al salvării de la rătăcire, de la pierderea identităţii de român chiar: „Oamenii te-or întreba/ Ce lumină e asta,/-Asta-i lumină de ceară,/ Drăguţă din a mea ţară,/ Asta-i lumină de său,/ Drăguţă din satul meu!”.
Să zăbovim o clipă asupra valorilor semantice pe care le implică textul în relaţie cu metafora de lumină. Lumina pentru ceilalţi va fi scut protector, de nimeni pătruns. „Lumina de ceară”, în concept tradiţional, sugerează puritatea, ceara fiind cel mai curat material din care se confecţiona lumânarea bisericească şi ritualică. La rândul ei, „lumina de seu”, ca utilitate, îşi are explicaţia în procesul preparării lumânărilor necesare în spaţiul domestic al vieţii, respectiv lumânărare de lut ars. Dar în spaţiul casei rurale, tehnic era rudimentară: „Se tăia o sfeclă la bază, aşa ca să poată fi aşezată pe un loc drept. Partea conică mai îngustă, se scobea, golindu-se de miez. Apoi se introducea înăuntru seu topit în care se introducea o bentiţă de pănură. Îmbibată cu seu, aceasta ardea ca o torţă, cu miros de râncezeală şi fum înecăcios, dar suportabil, totuşi.
Revenind la idee, se observă uşor faptul că ne aflăm în faţa unei adevărate scenete în care actanţii îşi exteriorizează universul de gânduri, ieşind până la urmă din spaţiul suportabilităţii, de unde apoi blestemul toropitor, aruncat unul împotriva celuilalt.
Astfel, deşi refuzul feciorului de a împlini dorinţa fetei este, în fapt, platoşă de apărare a fetei, motivată prin imaginea apocaliptică a războiului: „Unde mă duc, mândro eu/ Nu-i secară şi nici grâu,/ Numai sânge pân’ la brâu;/ Nu-i nici grâu, nu-i nici secară/ numai cioante-s pe hotară”.
Şi totuşi blestemul fetei se clădeşte nimicitor: „Dacă mergi şi nu mă duci:/ Facă-ţi-se drumul cruci”, respectiv semn înţeles în conştiinţa populară ca producător al dezastrelor. Din acest punct al refuzului, starea devine ireconciliabilă, urmare a dezlănţuirii rezolute a fetei: „Murgul să se poticnească/ Pe tine să te trântească”. Trânta calului se marchează astfel ca un gest de refulare din partea animalului credincios, urmată fiind de lovitura de graţie a paloşului care: „Din teacă saie,/ Pe tine să nu te taie,/ Num-o mână şi trei coaste,/ Să nu poţi merge la oaste”. Ciuntirea flăcăului se înseamnă, la rândul ei ca gest de deformare fizică şi anularea calităţii de oştean. Hiperbolizată este şi imaginea destrămării sale omeneşti, ca punct final al blestemului apocaliptic al fetei: „De-ar da, bade, Dumnezeu/ Cât o fi pe sub hagău,/ Meargă-ţi sângele părău/ Steie când l-oi opri eu./ Cât o fi drumul de lat,/ Steie tot sânge-nchegat”.
Efectul blestemului asupra feciorului naşte la început uimire şi mai apoi reproş, blestemul fiind săvârşit, de altfel, prin încălcarea interdicţiilor ce le impune starea sărbătorească a lumii: „Într-o sfântă duminică,/ Până-i popa-n biserică”.
Şi totuşi, conştient de păcatul aruncării blestemului, mai ales într-o asemenea zi, la rândul său, feciorul îşi validează dreptul de a se apăra tot prin blestem. Iar dorinţa sa depăşeşte hotarul iubirii, prin opţiunea barbară, opţiune ură, ce şterge tot ce destinul le-a aşezat ca floare pe calea vieţii, purtând în ea urme din vechile blesteme ale tragediilor antice: „De-ar da, mândro, Dumnezeu/ Pe când m-oi înturna eu,/ Să fii moartă şi-ngropată/ Şi de toţi ai tăi uitată./ Şi, mândro,-n mormântul tău,/ Să-mi priponesc calul meu!”. Gestul pare sfidător şi barbar. Dar finalul poare să fie autojertfire: „Şi, mândro, pe crucea ta,/ Să-mi crape inimuţa”.
Dar, testamentar, se face auzită din nou vocea fetei, care închide acest scenariu terifiant „Bade, pe mormântul meu,/ Să crape sufletul tău,/ Pe cruciţa mea cea nouă/ Să-ţi crape sufletu-n două,/ Pe cruciţa mea cea veche,/Să-ţi crape inima-n şapte”.(6)
Şi astfel, cortina se coboară peste o lume deja mineralizată de o dragoste ce şi-a spuzit actanţii.
Iar din unghiul valorizării poetice, ne uimeşte crudescenţa expresiei şi asociaţiile de o forţă imagistică din care transpare însăşi forţa iubirii, în numele căreia sacrificiile, însă, aşternute pe urmele diabolizate, aduc pieirea protagoniştilor nefericiţi în dragoste.
Motivul în sine, după cum s-a şi putut deja cunoaşte, îşi prelungeşte starea în universuri dintre care cel al iubirii înşelate, se situează în apropierea celui de cătănie, marcat prin jertfe şi păcate.
Autoblestemul:
Pare să fie un procedeu pe care codul respectiv îl neglijează. Atragem atenţia că una este să te blestemi pentru a fi crezut pentru ceva, respectiv: mă jur pentru ceva anume, pe când autoblestemul se validează ca o procedură prin care te condamni singur pentru o faptă veche care a dus la rău pe cineva drag. Aşadar, e un regret, ca urmare a unui păcat comis împotriva celor de-un suflet şi-un sânge.
Balada „Drăguţi despărţiţi” pare să valideze tocmai o asemenea stare: „Iubitu-s-o iubit,/ Un fecior de om bogat/ C-o fată de om sărac”, se narează în baladă. Negarea iubirii lor, de către părinţi, a dus la sfârşitul melodramatic al celor doi tineri: „Ei de mână s-au luat/Şi-n fântână s-o aruncat”. Înmormântaţi în medii diferite: „Pe fată în ţintirim,/ Pe băiat dinjos de drum”, pe ei i-a unit în moarte „O ruje mândră-nflorită”, răsărită din trupul fetei şi „Un rug verde înfrunzit”, răsărit din trupul băiatului: „Rugu-atâta s-a întins/ Până pe ruj-a cuprins”. Şi astfel minunea a spart crusta de pe inima mamei feciorului, de unde autoblestemul: „Maică-sa se blestema/ Să curgă ca fărina/ Că le-a stricat dragostea” (7).
Până de curând, amintirile din război au constituit fascinaţia adolescenţilor şi tinerilor, mai ales, intuite ca experienţe situate la spaţiul dintre viaţă şi moarte, eroizându-l pe anonimul veteran care, solicitat sau nu, depăna, cu privirea pierdută, întâmplări trăite sau închipuite, ori pornind de la o întâmplare pe scurt relatată, se pierdea cu sufletul pe melodia unui cântec de cătănie, purtat într-un colţ de suflet, prin canavaua vremurilor. Spre cinstea lor, aceşti proscrişi pe calea timpului, supravieţuitori ai întâmplării, au rămas crainicii unor timpuri înspre care azi puţini îşi mai întorc gândurile. Iar dacă în aceste succinte pagini le aducem elogiul, o facem pe considerentul că prin aceşti puţini supravieţuitori rapsozi ai nenorocirilor, cum i-am putea denumi, valorile tradiţionale şi religioase se aşază într-o cu totul altă grilă interpretativă, „conform unui nou cod moral, simplificat în virtutea logicii convieţuirii şi supravieţuirii”, ne convinge Ioana Ruxandra Fruntelată, unul dintre exegeţii domeniului, cu puţine ecouri în eseistica noastră (8). Conform respectivei cercetătoare, „Amintirile din război, din marşuri, din lagăre, din spitale sau din spatele frontului, se verbalizează, se şlefuiesc până când devin un topos al mediilor de povestit” (8). Deosebit a fost însă destinul cântecului de cătănie care s-a şlefuit mereu şi mereu, fiind reluat de la o generaţie la alta, însoţind tinerii la plecarea în cătănie, cunoscute însă fiind înainte de trăirea evenimentului, respectiv de la predecesori. Prin ani, cântecul de cătănie prindea rădăcini sufleteşti pin gura unor veterani, ce cu diverse ocazii îşi depănau poveştile neuitate ale cătăniei, dar, mai ales, ale războiului.
De altfel, războiul, menţionăm chiar cu riscul de a ne repeta, a născut un anume cântec, în care, pe de o parte, îşi află ecou suferinţele soldatului, pe de altă parte, fiul – pe câmpul de luptă sau prizonierat. De asemenea, în acelaşi univers tematic intră şi scrisorile în versuri, trimise de pe front sau cătănie de soldatul cu inima frântă de dorul celor rămaşi departe.
Blestemul mamei, într-o lume supusă dezastrului, izbeşte necruţător, din credinţa că numai prin pieirea celor mari, cauza tuturor relelor, în conştiinţa tradiţională, numai atunci se va reîntrona ordinea lumii. Cât şir de ani, blestemul care urmează a fost rostit cu teamă, rupt însă din suflet şi scârbă, chiar dacă puşcăria şi munca forţată erau mereu deschise ameninţător pentru cei care nu slăveau marea prietenie şi nu-l omagiau pe aşa-numitul „părinte al popoarelor”, I. V. Stalin!: „Măi Staline, mă Staline,/ De nu te-o blestemat nime,/ Tu ascultă de la mine:/ Kremlinul să ţi-l văz pară,/ Să-ţi piară copii şi ţară,/ Să te văz lovit de rău,/ Cum a fost feciorul meu!/ Kremlinul să ţi-l văz jar,/ Că l-ai supus la amar,/ Kremlinul să ţi-l văz tină,/ Că mi l-ai sfârşit în mină!/ Măi Staline, măi Staline,/ Uscă-să inima-n tine,/ Foamea să te prăpădească,/ Focul să te prăduiască!/ Prăduiască-ţi grânele,/ Retezească-ţi mîinile!/ Doamne, ruga mea primeşte,/ Ca pe-un câne mi-l sfârşeşte!”.
Dar, într-o dreaptă răsplată, nu a fost iertat nici mai marele peste oştire şi ţară, indiferent cum şi l-a asimilat istoria, în oscilaţiile ei justiţiare:
„Mareşale, faţă rasă,/ Lasă-mi copilul acasă,/ Nu-l da carne tunului,/ Pe la Cotul Donului!/ Mareşale, mareşale,/ S-aduni blesteme pe cale,/ Moartea să-ţi stea de mireasă/ De n-aduci feciorii-acasă”.
De asemenea, cântecele războiului, încă păstrate, unele în scrisorile trimise de pe front, de combatanţi originari şi de pe Valea Hârtibaciului, Sibiu, se cer, la rândul lor, decriptate. Amintim faptul că, la fel ca şi-n alte cazuri, dincolo de contrastantele diferenţieri privind valoarea lor estetică, predomină în ele suflul acelei lumi dezechilibrate, în care groaza de moarte depăşeşte orice închipuire. Este, de altfel, cazul să menţionăm şi faptul că, dacă până în prezent, antologiile de folclor au omologat aceste valori autentice şi documentare doar la modul selectiv, reţinând în parte creaţii din prima conflagraţie şi câteva din cea de a doua, respectiv adaptate la frontul din apus, faptul în sine se justifică prin condiţiile ingrate ale ultimei jumătăţi de veac străbătut, când au fost aruncate la coşul uitării cele aparţinătoare dramei răsăritului.
Ca urmare, aşa cum s-a putut deja observa, autorul include, cu intenţia clară de a completa acest univers, tocmai aceste creaţii care îşi au originea în cavalcada răsăritului, aspru trăită de soldatul român, pe fronturile din Basarabia, Cotul Donului, Odesa şi Stalingrad.
Viziunea şi puterea de intuiţie a dezastrului sufletesc sunt apocaliptice: „Sună goarna de plecare, / Mi-aşez raniţa-n spinare, Marşu-i lung, raniţa-i grea,/ Pe la Nistru-i vremea rea,/ Trage brandul, moartea-mparte,/ Zilele mi-s numărate,/ Blestemat fii, Mareşale,/ Că ne-ai dus la chin şi jale,/ Unde frontul e mai rău,/ Curge sângele părău”.
O stare asemănătoare o descopăr prezentă şi pe una din cărţile poştale, adresate bunicii mele Rusu Anica, de feciorul său Ioan, dintr-o staniţă rusească, pe unde şi-a purtat paşii în vremea războiului: „Cântă, mumă, cucul cântă/ Şi-mi spune că-i azi zi sfântă,/ Da eu, mumă ce m-oi face,/ La muscal tunul nu tace./ Frigul oasele-mi sleieşte/ Şi-nchid ochii iepureşte,/ Că-i blestemul dracului,/ În ţara muscalului”.
Nu lipseşte din acest repertoriu tragic nici vaierul soldatului căzut prizonier şi tratat animalic, iar tonalităţile, oarecum reportericeşti ale narării dramei, evidenţiază stări aspre, dintre care prizonieratul pare să fie cel mai dramatic: „Şase zile ne-am luptat/ Până ne-au înconjurat./ Rusul tare s-a câinit/ Şi greu ne-a mai chinuit,/ Ne-a hrănit cu apă chioară,/ Cu sudalme şi ocară!/ Dare-ar Domnul Dumnezeu, / Să vină şi rândul meu,/ Să ştie cum e la greu!” (9)
Dar Domnul a întârziat parcă prea mult, până să-i dea şi românului satisfacţie, lăsat fiind atâţia amar de ani aplecat sub talpa muscalului, dincolo de câmpul de bătaie şi, vai, cum i-a mai ars inima!
„Cine-a zis că rusu-i bun/ facă-se carne de tun!/ Zilele nu şi-a uscat/ În negrul prizonierat,/ N-a mâncat varză stricată,/ N-a săpat glie-ngheţată,/ Nu şi-a găurit plămânii,/ Robotind în fundul minii/ Rusie, Domnul să te bată,/ Să nu-ţi stea chiatră pe chiatră,/ Să te faci Siberie toată!”.
Cântece, strigături, zicători, poante, bancuri, povestiri umoristice şi alte vorbe de duh, au constituit tot atâtea mijloace prin care sufletul românului n-a putut accepta pe hrăpăreţii ruşi niciodată, dar, mai ales, când în al doilea război mondial armata sovietică s-a botezat eliberatoare, când, în fapt, s-a făcut stăpână peste ţară, blahoslovindu-ne, pe deasupra, şi cu ciuma comunismului a toate distrugător. Prin intermediul recenziei lui Cezar Bădescu, la monografia lui I. Nania, închinată localităţii Mozăceni – Argeş, semnificativă pentru o întreagă eră istorică, decupăm câteva din creaţiile ce s-au născut şi au circulat pe ascuns în acea epocă de mare suferinţă, exprimând ura unui întreg neam (10).
Despre raptul anului 1940, înscris cu sânge în istoria noastră, poetul glosează: „Frunză verde de trifoi,/ Rusul a făcut război/ Şi în anul patruzeci/ Ne-a luat judeţe-ntregi:/ Din Moldova jumătate,/ Bucovin-a treia parte”.
Acestei decapitări barbare, poetul îi opune val de invective, tulburându-i lumea pentru drama pricinuită: „Pentru sângele vărsat,/ Stalin fie blestemat/ Şi să fie îngropat,/ Pe pământ înstrăinat,/ Să-l bată ploaia şi vântul,/ Norii să-i tune mormântul”.
Alături de aceste blesteme, o rugă a disperării aduce în planul lumii îndoliate o altă faţetă a vieţii românului, sub regim sovieto-comunist: „Doamne, Doamne, ceresc tată,/ Bate hoarda blestemată,/ Bate, Doamne fulgerând,/ Ca să piară rând, pe rând,/ Să-ţi rămânem credincioşi,/ Cum ţi-am fost din moşi, strămoşi!”.
Descoperim, în aceste frânturi de ură şi blestem, intruziuni din alte şi alte specii folclorice, preluate cu talent în noi ţesături poetice, cu utilitate imediată.
Oferim, în această ordine, şi blestemul aruncat pe umerii cozii de topor, a lingăului slugarnic şi libidinos, ce emană dispreţ, degradare omenească, blestemul devenind armă discreţionară, cu puternic efect percutant: astfel, coada de topor: „Laudă ce-a zis, ce face,/ Câte găini şi dobitoace/ Are-n curte, apoi să vină/ La om le ia fără vină,/ Zicând că-i ia cotele,/ Lua-i-ar Domnul zilele,/ Trăsni-l-ar trăsnetele,/ Să-l trăsnească, dar să-l lase,/ Orb de ochi, moale de oase,/ Să meargă orb, bâjbâind/ Şi poteca bâjbâind!”.
Amarnice blesteme, venite din noaptea neagră a suferinţei ce încă ne taie respiraţia!
De altfel, cu riscul repetării, considerăm faptul că nici o probă iniţiatică, din multele care înscriu tinereţea sau starea de feciorie pe drumul marilor deveniri, n-a ţesut un cântec al durerii şi ostilităţii împotriva celor ce i-au hazardat tânărului starea, precum dramatica încercare a cătăniei, căreia nu puţini dintre ei au trăit în continuare şi marele măcel al războiului… Şi cum era şi firesc, de altfel, cântecul de cătănie, prin tonalităţile sale jeluitoare, cu imprecaţii aruncate cu năduf, răzbind din voci aspre tinereşti, a răscolit veacuri inima taţilor, mamelor, fraţilor şi surorilor, dar la fel de dureros a rănit sufletul fetei iubite, pe care o va pierde prin colbul anilor, urmare a îndelungatei urgisiri trăite de fecior în prea îndelungatul purgatoriu al cătăniei.
Note:
1 Petre V Ştefănucă, Folclor şi tradiţii populare, Vol. II, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1991, .p. 6-15.
2 ibidem
3 ibidem
4 Teodorul Feşterului, din Ghijasa de sus, 2000, dec.
5 Bibicescu, Poesii populare din Transilvania, Bucureşti, Imprimeria statului, 1893, p.124
6 ibidem
7 Memoria Etnologică, Revistă de patrimoniu, An IV,nr.11-13, iulie, Baia Mare, p.1174.
8 Oana Ruxandra Fruntelată Caracterul narativ al amintirilor din război, în Caiete folclorice, Argeş, VII-VIII, Piteşti, 2005, p. 21.
9 Restul textelor, din colecţia autorului
10 Cezar Bădescu, Folclorul anticomunist în monografia uni aşezări rurale, Mozăceni-Argeş, de Nania I, în Caiete Folclorice Argeş, IX-X, Piteşti, p. 10-19
