Spații culturale nr. 25 (6)

Francisc PAL

Treci

Treci pe stradă
Şi s-ar putea să fii tu
Deşi lumea zice că e luna Martie
Fără haine.

Ecou

Cineva
Dă drumul durerii
În creierul meu
Şi stă şi ascultă ecoul.

Cules

mi-e burta plină de flori
Şi e tare frumos.
Partea proastă apare măi vere
Cînd bîrfa cu mînă ascunsă
Le tot culege pe viu.

Alter ego

Chiar şi cel care sînt
mi-a uitat numele
trece strada alene
Şi intră în pomul devreme
Boit cu albastru

Şerpi

De astăzi
Şerpi lungi
Îmi părăsesc sufletul
Pentru o locuinţă mai bună.

Versuri

Am să mor în Noiembrie
Şi o să mă transform în ţărînă.
Din ea, negrăita
Au să răsară flori multe
Care o să-mi rostească versurile.

Pedeapsă

Mi-au luat versurile
Şi m-au legat cu ele
De un gard urduros,
Exact acolo unde noaptea
Vin cîinii rotunzi
Şi se uşurează.

Semne de întrebare

Bebe, măcelaru’ demult
Mă agaţă în semne de întrebare
Ascuţite-ndelung
Şi-mi spune să stau liniştit
Să nu mă agit
Că într-o oră, două
Încep cumpărătorii să vină.

Două ore

Două ore nebune
Au să aibă nevoie
Să-mi întoarcă pielea pe dos
Şi arama pe faţă.

Păcate

Păcatele mele
Atîrnă mult prea puţin
Şi ca să echilibreze balanţa
s-au hotărît cu toţii
Ca mie, din celălalt taler
Să-mi taie o mînă.

Adelina Bălan

Şi mă tot nasc…

Mă nasc din mine în fiecare zi.
Răsăriturile toate se adună
la fereastra sufletului;
pictează irişii bicolor,
apoi se destramă.
Visurile cu aripi cusute cu speranţe
se întâlnesc toate la poalele cerului,
strigă îngerii:
”Unde e deplinătatea noastră?”
Până şi inima-mi zvâcneşte,
negăsindu-şi trupul.
Arterele cresc cu aviditate copaci –
ştii, au să-nflorească plămânii
în ziua răsăritului în care
sufletu-mi va deveni
cer.

Şi-atunci visurile nu vor mai chema
îngerii, căci şi-au găsit
deplinătatea.

Mihai MERTICARU

AUREOLĂ

Frumoasă primăvară odat’ erai!
Zâmbeai tu sau o orgă de lumină
Ploua cu funigei din lună plină
Ori cu aripi de îngeri căzuţi din rai?

Păşeai prin rouă-n blănuri de hermină
Sau prin câmpii cu flori din luna mai?
Urcai în ceruri sau tocmai coborai?
Râsu-ţi răsuna sau o mandolină?

Veneai din prezent sau din alte ere?
Te-am văzut aievea sau poate-am visat?
Ştiu c-am simţit în coastă o durere.

S-a-nălţat şi un munte de mistere,
Pe culmi trona căpşor aureolat.
Eu să fi fost treaz atunci? M-aş fi mirat!

ZBOR

Ai plecat pe-o undă de melopee
Şi-ai întrerupt frumoasa-ne poveste.
De la tine nu-mi mai vine nicio veste
Şi-atât de trist romanul se încheie.

Un zbor zdrobit de culmile alpestre,
Iar şansa de-a intra în epopee
Ori pentru vecie să ne înzeie
Uscatu-s-a prin văile agreste.

Ai dispărut cum umbra jucăuşă,
Îndepărtându-te cu paşi de vată,
Focul să ne ardă fără cenuşă

Peste incurile de spiriduşă.
Oricât ar fi idila de-ncurcată,
Icoana-ţi a rămas aureolată.

DILEMĂ

Vise doldora, inimă tăciune!
Ce slove-naripate, osanale
Făcutu-s-au pavelele pe cale
Şi tu tot nu crezi în nicio minune!

Ţi-am mai trimis un braţ de madrigale,
Gândind că astea chiar te vor răpune,
Dar s-au dovedit pe nisipuri dune,
Pietroiul lui Sisif când se prăvale.

Mă gândesc să ridic din loc un munte
Şi la picioare uşor să ţi-l aştern,
Şi peste alţi doi să întind o punte.

Pot soarele să ţi-l lipesc pe frunte,
Şi vagoane de stele să ţi le cern.
Dar dacă la urmă iese un infern?

IUBIREA

Iubirea sapă-n grădina durerii,
Cu zel sporeşte moştenirea divină
S-atingă inflorescenţa deplină,
Sfidând obstinată arşiţa verii.

Dintr-o privire extrage lumină,
Adaugă dulceaţa mângâierii,
Cristalele din transparenţa mierii
Şi într-o simfonie le îmbină.

Preface clipele în piramide,
Pustiurile din suflet în temple
Şi inimile fierbinţi în lichide.

Timp spaţiu, nemărginire, le-nchide
Într-o vitrină ca să le contemple,
Răceala veşniciei o desfide.

POETUL

Cu fiecare vers pe care-l scrie,
Arzând mocnit pân-la incandescenţă,
Din cuvinte tot extrăgând esenţă,
Mereu poetul moare şi învie.

De la transă pân-la incoerenţă,
Trăind intens o tragicomedie,
Pe cititorul fidel îl îmbie
Să pătrundă-n taine pân-la esenţă.

Adesea se preface în cenuşă,
Din care iese apoi transfigurat.
Împrumutând o mină jucăuşă,

Interpretează un rol de împărat.
În lume, el e omul cel mai bogat,
Cu tot ce-a înţeles, s-a împovărat.

IN MEMORIAM

Simion DIMA

Am alcătuit, de această dată, un grupaj reprezentativ pentru drama trăită de tatăl meu ca slujitor al cuvântului în anii de restricţie a exprimării libere. Pendulând între dorinţa de a spune adevărul netrucat şi simţul autoconservării, amestecând adesea atitudinile până la o tragic resimţită confuzie, tatăl meu e de regăsit aici ca ins torturat lăuntric, lovit în idealurile sale. Îl revăd împreună cu mama, ambii hărţuiţi, perpetuu devoraţi de munca de uzură a anilor ’60, ’70, ’80, un tragic şi exemplar cuplu de profesionişti competenţi, umanişti, devotaţi oamenilor, concepând jurnalismul ca pe o vocaţie sufletească. (Simona-Grazia Dima)

OSPĂŢUL CUVINTELOR

E-o vorbărie infernală
peste tot,
potrivnică şi vană,
cacofonic glas de sirene
răguşite,
cocleală drapată cu roze: ziarul.

Păcat de bietele vorbe,
răbdătoare,
păcat de destrăbălare,
păcat de omul ce-aşteaptă
şi pleacă – flămând
de la ospăţul
cuvintelor.

29 XII 1966, Timişoara

NEVEROSIMIL DE CALD

Acest (ne)ghenarie în care
sufletul meu ar zburda
dar i-i teamă,
sfiala îi ţine aripile legate,
iar el e plin de-o grea
spaimă
pare o boală care roade,
o presimţire, mai degrab’ –
doi ochi bine pitulaţi, jgheab,
stau la pândă
gata ca jarul să străpungă
să curme
nimic ca lumea nu se-ntrevede,
iar soarele ăsta leneş
te inundă, cu indiferenţa lui
el măcar n-are favoriţi
(ai nimănui îs), şi nici ocrotiţi,
el te lasă singur,
descurcă-te,
resemnează-te,
înviază, suflete,
şi speră!

22 ianuarie 1986

SIBIU

Zidit e totul
pentru eternitate,
un clopot bate
ora indiferent,
contraforţii se
prelungesc în
umbră,
sub şanţuri
cu iarbă grasă,
însă, fii atent,
pe fiecare casă
te urmăresc ochi
– să nu greşeşti,
să nu te pierzi,
să nu comiţi fărădelegi –
printre ziduri
pe care uşor
veşnicia se sprijină,
prin pasaje în jos
şi igrasioase porţi înalte,
coboară
câteva clopuri negre,
mărgineni ce duc pe umeri
sure desăgi,
şi-un aer proaspăt
mătură dinspre munţi
încremenitul burg.

29 IX 1979

UŞA-I CAPITONATĂ

şi-s în şedinţă, vrând-nevrând
ascult cum cântă pasărea
chiar de-i uşa capitonată
cip-cirip, cip
ea cântă, de te face trist
ori mai degrabă vesel
minţile altora însă
nu-s acolo, ei plămădesc palabras
şi eu lăcrimez în mine –
cip-cirip – ascultând
pasărea, prietena mea.

(1987)

NOAPTE

Noapte şi singur –
nu e decât neonul
care pâlpâie deasupră-mi
uruie departe maşina
şi telefonul
anulează
ştiri Agerpres.
Şi creierii
otrăviţi de plumb,
de telefoane, corabie
în căutarea nordului,
pe ei înşişi se anulează.
Privesc: pe cadran –
acele s-au suprapus
mirosului greu din jur,
de ape stătute,
cu vise vagi şi bucurii
mocnite; rătăcind,
cu inconştientă nonşalanţă,
astăzi îmbătrânind
cu încă o zi
apropiat-am
sorocul nevăzut.

(1962)

[FĂRĂ SEMNE]

Semne? Dar nu sunt!
Nu se vede nu se-aude nimic.
E-o boare stătută, reverberaţii
coclite sclipesc şi unduie
cloaca se coace la soare
toride frunţi
deshidratări inverse
tăciune scurs
tâmple şi smârc
şi-arzânde coji sub picioare.
Dar adierea unde-i?
Unde e apa?
Fără mâine.
Nu e.
Poate pe-afară groapa.
Semne nu. Dar trăim.

(8 mai 1970)

SĂ DORM!

Să mă lăsaţi să dorm
cât n-am putut de-o viaţă,
noaptea citeam
şi mai era nevoinţa
că slugă eram acolo –
la necuvânt –
slujeam pâinea cea de toate zilele
şi mă găseam uns cu toate unsorile neodihnei,
pândit de cenzorii vorbelor calpe,
singur şi pe frig la ceasul al patrulea al dimineţii,
speriat de-o arătare şi ea speriată de-a mea fiinţă,
nedormit după atâtea ore de veghe pe şpalturile lor
cu „bun de cules” – nimicnicia

(Crăciun 2004)

[PREA MULT…]

Atât de mult ţi-ai aplecat urechea, atât de mult ai ascultat, încât sublimul chip al adevărului şi-a pierdut conturul, înecat de buruiana învoaltă, răscoaptă, a ţărmului cu bozii.

Culorile au pălit, adevărul nu mai are chip, undele şi muzica sa urechile mele nu le mai precep.

(18 iunie 1965)

[ÎNTORCÂNDU-MĂ]

Ieri fremătam, uram, ochii îmi scăpărau. Dar pe urmă au intervenit toate:

şi condeiul care uşurează
şi simţământul conservării
şi nonşalanţa, proasta bunătate

Ce furioasă indignare au ucis iar,
întorcându-mă din laşitate la salutul onctuos,
la tristeţea şi la condeiul diurn, ca să răspund verde dar politicos la telefon: „Da, vă rog, vă ascult, spuneţi…”

(4/5 decembrie 1964)

[A LOR MINTE-SPION]

Acolo îmi spun:
supune-te, fă sluj, pleacă-te,
omule. Curse viclene zilnic mi-întinde a lor minte-spion.
Creierii mi-i storc peste zălude hârtii, cheltuindu-mă până la epuizarea darului scump, dar asta nu se vede.
Ochii lor mă pândesc de pretutindeni a bănuială, a imputare, a ură, cerând supunere necondiţionată, ameninţând cu strivirea minţii, vor toţi supunere, supunere, supunere,
lozinca azi e libertate.

(24 ianuarie 1963)

Poeme îngrijite de SIMONA-GRAZIA DIMA