Spații culturale nr. 25 (4)

Costel BUNOAICA

AŞEZAREA ÎN SINE

Deşi nu am plecat nicăieri, simt, uneori, că mă întorc acasă.
Cel dinlăuntrul meu altfel mă priveşte. I se întregeşte lumina
din ochi, chipul îi surâde şi, Doamne, pe dată-nfloreşte!
Relele îl părăsesc.
Şi migrează… Migrează. Chiar dacă ceaţa e deasă şi prin jur
sunt doar oameni străini cu pocale de vin. Şi venin.
Nu îi condamn, nu le pun cătuşe. La gânduri. La mâini.
Îi las liberi cu poftele lor. Să roiască pe străzi. Să înoate în lac.
Să facă amor după bunul lor plac.
Să cadă-n păcat . Sau la pat.
E alegerea lor, nu pot să-i opresc. Nici nu vreau.
Aşa şti-voi şi eu ce gândesc. Cum dansează.
Şti-voi ce să iau, ce să dau. Cum să cresc în suflet iertarea,
să le fie ziua pedeapsă. Şi noaptea mireasă.

Deşi nu-s plecat nicăieri, simt, uneori, că mă întorc acasă.
Că timpul, aşezat între mine şi lucruri, nu mă mai apasă. Şi sunt
Liber. Descătuşat. Respir libertate. Şi aer curat.
… Se aprinde o lumină-n fereastră: lumina din ochi.
A mea. A ta. Lumina noastră.
Nu mai hoinăresc prin iluzii. Ţin timpul în loc. Inima bate puternic.
Sângele, iartă-l! ia foc. Când te simte aproape, carnea mea
explodează frumos. Cum cireşul în floare. Ca mirosul din merele
coapte. Ca un cântec duios.

Ştiu, în jurul meu roiesc oameni străini. Care pot să îmi fie
prieteni. Altădată. Acum, o haită de câini. Minunată.
Şi, cu toate acestea,
când se aprinde o lumină-n fereastră, deşi nu sunt
plecat nicăieri, simt că mă întorc iarăşi acasă.

ÎNLĂUNTRU, DOUĂ JIVINE

Noapte după noapte aştept. În odaie e bine. Şi rău.
Nu las pe nimeni să intre. Înlăuntru sunt eu şi cu mine.
Şi o parte nevăzută de lume.
Să iasă cine sau ce ar putea?
Duhul meu? Carnea mea? Aerul blând al iubirii divine?
Înlăuntru sunt doar eu şi cu mine.

Strâng cerul în pumni şi pumnii la piept. Fruntea o
ţin sprijinită de-o stea. Trec îngeri chilugi. Trec şi
îngerii drepţi. Şi umbrele plânse din neîmplinitele morţi.
Mie mi-e bine. Uneori, îmi e rău. Când viaţa se întoarce cu faţa
spre mine. Când ceea ce fac se scufundă-n lumine. Când,
temător, îi vorbesc unui zeu. Atunci, Zână Bună, sunt eu,
cel care fuge de mine. Cel care nu are noroc. Şi sânge în
vine. Cel care trăieşte, azi, iubirea de mâine.

Noapte după noapte aştept. Sângele se îngroaşă-n artere.
Pleoapele-mi cad ruginite. Ca nişte lacăte. Grele. Întunericul
mă frige. Mă arde.
Unde sunteţi, lacrimi ale mele? Unde eşti, lumină ucigătoare
de stele? Inima mea preamăreşte căderea, n-o plânge.
În odaie e bine. Şi rău. La masă sunt eu şi cu mine. Dincolo
de casă înfloreşte iubirea. Şi în ea Dumnezeu.
Strâng cerul în pumni şi pumnii la piept. Aştept să se
piardă mirosul de fiară-n deşert.

Noapte după noapte aştept. În odaie e bine. Şi rău.
Nu las pe nimeni să intre. Înlăuntru sunt eu şi cu mine.
Şi-o parte nevăzută de lume.
Să iasă cine sau ce ar putea?
Duhul meu ? Carnea mea? Aerul blând al iubirii divine?
Înlăuntru sunt doar eu şi cu mine.

O ALERGARE ÎN ZORI

Mă afund tot mai mult în viitor. Cu sufletul hâd. Cu gândul rotund.
Cu umbra bolnavă a unui picior.
Străbat culoarul cu teamă. Lumina nu se sfieşte, nici nu mă bagă
în seamă. Munceşte tăcut. Are laţul de gât. Şi o sticlă goală din
care, probabil, sau chiar a băut.
La câţiva metri, în colţ, la şosea, pândeşte întunericul şi mai tăcut.
Desfăcut la curea. O fi fost la iubită? O fi fost la mormânt?

Mă afund în viitor şi mai bine. Celălalt picior vine grăbit după mine.
Îl ajunge pe cel dinainte, îl întrece şi se scufundă-n trecut.
Stau cu un bocanc în groapă şi cu altul pe mal.
Nu te uita!
Dă telefon la spital.

M-am afundat cu o parte din mine în trecut. Cu cealaltă în viitor.
De bucuros ce sunt îmi vine să mor.

VĂPĂI. DEMONI SAU ZEI

În acest pat zace umbra mea răsfăţată.
Dacă nu i s-ar vedea răsuflarea pe partea cealaltă a lunii ai
zice că moartea doarme în ea.
Odaia în care e patul – şi-n care zace umbra mea răsfăţată, dă
cu ferestrele-n noapte. Are uşa de şoapte. Înalte. Şi sparte.
Pe măsuţa din mijlocul odăii se rostogolesc doi ochi.
Şi nu-i de mirare că văd ce vor ei. Porumbei?! Demoni?! Sau zei?!
Nu mai contează dacă e umbră sau nor peste umbrele lor.
Insist: contează ce crezi, nu ce vezi, căci privirea înşeală,
cum şi vorbele mint.
Cu Satana faci legământ când vrei răul; când ţi-e greu şi simţi
că viaţa îţi este la marginea de jos, te întorci cu faţa înspre
Dumnezeu. Aşa cum umbra mea răsfăţată va face, probabil,
cândva. Deocamdată, ea zace. Şi nu-i conştientă că pe masă,
alături de ochi, este o coasă. Tânără. Frumoasă. Cu miros de
mireasă.
Pe lamă sunt urme de ierburi verzi şi uscate. Nenumărate.
În rest, odaia e goală.
Întuneric înlăuntru.
Întuneric afară.
Pe garduri. În ciuturi. În inima mea bântuită de fluturi
În întuneric două văpăi ispitesc. Ele spun nopţii din umbră şi umbrei din mine că încă trăiesc. Că sufletul lor încă e viu şi e
bine să ştiu cum se vinde-n iarmaroc o viaţă. Şi cât se întinde
umbra care o răsfaţă.

În acest pat zace umbra mea răsfăţată.
Dacă nu i s-ar vedea răsuflarea pe partea cealaltă a lunii, ai
zice că-i moartă.

AŞTEPTAREA LA PORŢI. DANS ILUZORIU

Stau în faţa unor porţi mari. Puţin mai în faţă am soarele.
În spate am luna. În faţa lunii stă un portar. Cum şi în faţa
soarelui stă un altul. Nu am voie să fac pasul în nici o
direcţie. Nu am voie să întorc capul.
Stau nemişcat şi atât. Nu mă las sedus de-o nălucă. Nu vreau
să cad în ispită. Nici în apa adâncă.

Privesc. Dar ştiu că privirea înşeală.
Drumul din stânga este tot o rană. Drumul din dreapta e
prăpăstios.
Deschide , Doamne, pământul şi îngereşte-mă până la os!
Dezleagă izvoarele şi asmute pâraiele spre poarta de jos de
dincolo de lună. Acolo unde sunt măruntaiele veţii. Şi mama
furtună. Să înceapă dansul de pietre. Dansul de apă. Valsul
pustiei în care liniştea sapă. Să înceapă tornada de vise.
Izbăveşte-mă, viaţă! Porţile mele sunt veşnic deschise.
Pământul doarme profund.
Mă rabdă pe mine, cum ne rabdă pe toţi.
Se cască doar să-i primească pe morţi, apoi se închide iarăşi
în el. În acelaşi mister.

Stau în faţa unor porţi mari. Nu am habar, dar insist că acolo
sunt porţi. Nu le văd, dar le simt. Au crescut dinspre cer şi
s-au desfăcut în pământ. Odată cu lumea. Demult.
Puţin mai în faţă am soarele. În spate am luna. Dacă stau sau
merg, mi-e tot una. Oricum, n-o să simt, n-o să văd dacă în mine
urcă aer coclit din inima nopţilor.

E sâmbăta morţilor. O sâmbătă fără sfârşit.
Şi pământul încă mă rabdă, cum ne rabdă pe toţi.
Pe vii şi pe morţi.
Pe cei care, deopotrivă, aşteaptă la porţi.

În faţă am soarele. În spate am luna. Arată-te, Doamne,
se zvoneşte furtuna!

UCIDEREA SINELUI

Am plecat din mine mereu.
La plecare e simplu. La întoarcere-i greu…
Cărarea, ce pierdut m-a făcut, nu mai este. S-a frânt.
Cum s-a frânt visul meu. Cum s-a frânt scara
ce urca, rareori, înspre Dumnezeu.
Să nu mai putem coborî. Tu şi eu. Să rămânem veşnic
într-o mantie de ceaţă. Din care să izvorască discret
viaţa noastră.

Din mine am plecat mai mereu. În urmă, rămânea uşa
închisă. Pentru întoarcerea mea. Pentru altul deschisă.
De aceea, în locul meu nu mă puteam întoarce tot eu.
Ci un altul. Care îmi ocupa viaţa.
Şi patul.

La plecare întotdeauna e simplu.
La întoarcere-i greu!
Doamne, dă-mi o singură dată putere să fiu,
după fiecare plecare, tot eu!

Germain Nouveau
(1851-1920)

Ce tristă cade-o seară…

Ce tristă cade-o seară într-un Brumar cu ploaie!
Când biata lumânare-aprinsă agonizează în odaie.

Visez și inima departe de reveria mea se ține:
Acesta este adevărul, cu toate că nu este bine.

În jur nici pic de bucurie, nici suferință nu-i deloc:
Pe portativul frunții mele-i doar fâlfâit de nenoroc.

N-aud și nici nu văd de parcă i-aș fi zis lumii bun rămas
Și nu m-ajunge nici ecoul celui mai fără seamăn glas.

În pâlpâitul ei haotic lumina lumânării crește
Și-n încăperea dezolantă un trist noiembrie plutește.

De nu am auzenii, totuși, parcă disting ușor ceva
Pe marea-nchipurii care în veci de veci va fremăta.

De bună seamă că e vorba de sufletu-mi însingurat
Pe care în această seară nisipu-n el l-a îngropat!

În pădure

În strania pădure noaptea crește
Și parcă negra liniște foșnește.

Sub lacrimile clarului de lună,
Pădurea-i fie albă, fie brună.

Un vânt de vară vine de niciunde
Ca un nebun ce drumul și-l ascunde.

Spre freamătul stelarelor scântei
Pădurea-și mână cântecele ei

Câteodată de departe vine
Un zvon durut de păsări și jivine.

În vizuini mirosurile-s grele,
Iar viperele dorm de frig și ele.

Ora e rece, dragostea-i bolnavă
De-atâta-ntemeiere de otravă.

Ființa ce nu uită o jignire
Se-astrucă-n propria-i gândire.

Prea buna lună ce pe cer e
Revarsă, c-un surâs de miere,

Sufletu-i calm și multă voluptate
Peste cireada stâncilor roșcate.

Poeme

I

Fără verde stea pe boltă şi nici albă nebuloasă
Pe nu ştiu ce Styx amarnic şi în centrul unui O
Făcând să-i vibreze apei melancolicul halo
Spiritul meu face pluta şi în voia ei se lasă

II

Pe Urşilor cu seara veneam când în zăpadă,
subţire ca o frunză talpa stătea să-mi cadă,
mi-am zis cu oţărâre: o, cum nu am acum
cu nasturii-i de aur albastrul meu costum
şi lenjeria fină şi vesta mea cu flori
ce mă smulgeau se pare din anii trecători,
de ce nu am, o, Doamne, ciorapii de bumbac,
de ce fără de graiul de-acasă-s mai sărac…
La un Birou, în centru, sta scris pe-o placă fină:
„Încă-aşteptăm un tânăr provincial să vină!

Rotruanja nebunilor
din Bicêtre

Voi, Parce torcătoare de zile şi destine,
Cu râvnă firul vieţii îl scoateţi din oricine,
Nebunii din Bicêtre de ce i-aţi excepta
Deşi-n ei fluxul vremii lucrează altcumva?

Voi, Parce torcătoare de zile şi destine,
Aveţi diverse ritmuri, mai repezi şi mai line.
Nebunii din Bicêtre sunt primii-n a uita
Elanul muncii voastre ce greu va înceta.

Voi, Parce torcătoare de zile şi destine,
Ce nu cruţaţi nici omul nici bietele jivine
Precum e, bunăoară, maimuţa-n jungla sa,
Zigzagul ei specific i-l toarceţi tot aşa.

Voi, Parce torcătoare de zile şi destine,
De toarceţi nopţi când somnul sub pleoapa lumii vine,
Nebunii din Bicêtre, iluştri-n a visa
Din Vasul trist licoarea nicicând n-o vor gusta.

O, Parce torcătoare lucide de destine,
Îmi răsucirăţi firul din patru lune pline,
Dar nu pentru o supă ca ursul voi dansa –
Eu scurta viaţă toarsă mi-o vreau din altceva!

Musulmane

Cu strășnicie vă ascundeți părul impudic de bogat,
Cu strășnicie vă ascundeți arcul sprâncenelor bogate
Și tot la fel v-ascundeți veșnic privirile îngrijorate
În care sadice imagini cu umbra s-au amestecat.

În calea șoaptelor auzul vă este-abis baricadat
Ori focul buzelor carmine ce-n jind neostoit se zbate,
Gropițele-n obraji și limba cu vârful roz vi-s camuflate
De-un văl prin care și mireasma din jur e greu de inspirat.

Voi vălul vi-l purtați ca melcul ce-și duce casa în spinare.
Iar casa vă păstrează-ntrînsa întocmai ca o închisoare;
Vă înțeleg: Iubirii-i place această nesfârșită scenă.

Iubite frate, nu acolo-i femeia care-n vis ți-apare
Ca întrupare a pudorii, dar și-n chip absolut obscenă
Așa cum a fost ea creată cândva din cap până-n picioare?

Sufletul

Știind că asta mi-i menirea,
Am coborât pe scara ta;
Dar ceea ce-a legat Iubirea
Nu poate timpul dezlega.

Culcându-te devii ursuză
În patul parcă mai enor
Buzele-ți gura mi-o refuză
Și totuși lângă tine dorm.

Când solitudinea se-arată
Par cât se poate de firesc,
Un domn uitat de lumea toată;
Totuși la brațul tău pășesc.

Prin noi destinele astrale
Ca două fire se-mpletesc;
Gândesc cu gândurile tale
Și tot cu ochii tăi privesc.

Când cred că fac un lucru bun,
Doresc ca-n el să te incluzi,
Căci știu atunci ori presupun
Că mă observi și mă auzi.

Zarea privirii tale vaste
Ți-o simt și râsul delicat
Dă farmec nopții mele caste
Precum și ghes de confesat.

E doar iluzie, firește…
Așa ceva n-a fost nicicând.
Mignonă, știi că te păzește
Tot adevărul spus în gând.

Cu bucurie împreună,
Necunoscând cuvântul nu,
Am traversat o soartă bună,
Docili fiind și eu și tu.

Știai prea bine ce înseamnă
Să lași să piară un sărut,
Ci sufletu-i la mine, Doamnă,
Și ți-l păstrez ca la-nceput.

Iubire

Eu nu mă tem de pumnii sorții
Și nici de chinu-ngrozitor,
De șarpele-nfigându-și colții
Ori de otrava din ulcior,
De hoții ce prădat m-ar vrea,
De zbirii și complicii lor,
Cât timp sunt cu Iubirea mea.

Râzând de fulgerele bolții
Iau orice rău peste picior
Și ura-ncovoind suporții
Sub trupu-i împovărător;
Cred că aș reuși s-ador
Toba bătând a luptă grea
Și-orice oțel scânteietor,
Cât timp sunt cu Iubirea mea.

De mâța stând în fața porții
La pândă nici că mă-nfior;
Sfidez căutătura morții
Și orice rău molipsitor;
M-aș transforma-n acuzator
Al regilor cu faimă rea
Și-al oricărui cotropitor,
Cât timp sunt cu Iubirea mea.

Ai păr de jad, unduitor,
Însă nici Domnul n-ar putea
Să mă înduplece să mor
Cât timp sunt cu Iubirea mea.

Traduceri de Ion Roșioru

Oleksandr IRVANEŢ
(Ucraina)

S-a născut în anul 1961 la Lvov. Absolvent al Institutului de literatură „Gorki” din Moscova (1989). Locuieşte în oraşul Irpen din preajma Kievului. A publicat cărţile de poeme „Foc în ploaie” (1986), „Umbra marelui clasic” (1991), „Versuri din ultimul deceniu” (2001), precum şi volume de proză, dramaturgie. Traduce din limbile franceză, rusă, belorusă şi poloneză.

DOUĂ POEME IMPREVIZIBILE

Primul poem imprevizibil

„The shadow of your smile”
În trecerea subterană
În această coadă din cinci oameni.
Doi în faţă doi dindărăt –
De două ori câte o vodcă şi
Două bastonaşe de crab.
Lumea e uimitor de simetrică –
Ea nu stă pe spinările-a trei balene,
Ci e sprijinită-n patru bastonaşe de crab.
Din păcate, eu nu le cunosc gustul –
Nu pot savura esenţele universului.

Al doilea poem imprevizibil

„Pentru că voi sunteţi oameni, nu câini”
T. G. Şevcenko

Dacă am trăi într-o societate de drept,
eu aş primul care aş reclama în justiţie:
„Oleksandr Irvaneţ versus ţara, omenirea, întreg universul”
stă zid pentru ochii căţelei ce-a fătat, întinsă ca şi osândită
înaintea târgoveţei de la taraba cu carne.
Nu pentru coapsele ei năpârlite, nu pentru ţâţele-i spânzurătoare –
doar pentru ochii ei, privirea cărora am prins-o pe moment.
Pentru aşa ceva aş cere moarte năprasnică
celor vinovaţi sau pur şi simplu complicilor.
Contemplarea unei asemenea suferinţe
nu nedumereşte, ci răneşte sufletul.
Cu părere de rău, eu presupun
că aş putea înainta acuzaţiile doar ca pe
o cerere reconvenţională
la procesul de examinare a propriului meu dosar la tribunalul
ce va trâmbiţa Judecata de Apoi.
Sper că această cerere
va fi admisă şi nu respinsă
de către atotputernicul
Dumnezeu
Dog.

Variaţii pe tema anunţurilor din metroul din Kiev

Lui Andrei Bondari

Nicidecum nu-mi place cuvântul „popor”,
Însă poporul nostru
Îşi sumeţeşte docil poalele caftanului,
Păşind pe escalator
Fără a trece dincolo de linia restrictivă
Indicată pe treptele rulante.
În linii generale vorbind
Poporul nostru nu încalcă nicicând
Vreo linie restrictivă.
Păcat…

Scurtă scrisoare către Olesia

(Din ciclul „Scrisori din Aleksandria”)

bărbatul şi femeia
şabadabada şabadabada
după douăzeci de ani
probabil cu siguranţă
se vor reîntâlni
să vorbească despre
şi să fredoneze
şabadabada şabadabada

pe atunci la anii tăi
iertare despre aceasta
nu se vorbeşte în cazul femeilor
pur şi simplu noi vom fi ceva mai în vârstă
mai experimentaţi şi înţelepţi
cu o întreagă
şabadabada şabadabada

dar mai important că
nici tu şi nici eu
nici ambii împreună
în genere nu vom despre
şabadabada şabadabada
Şaba daba da

Bătrânul poet – tânăra poetesă

Tu erai atât de serioasă,
Fără a ceda nicicum rugăminţilor mele
(Reluate insistent şi cu speranţă).
Inspirat, însufleţit te tot imploram:
„Te rog foarte mult, arată-mi-o!
Fie doar pentru câteva clipe, sau şi mai puţin.
Lasă-mă să privesc.
Pe cuvânt că n-am să râd
Şi nu-i voi spune nimănui de asta…”

La urma urmelor, te-ai decis –
Cu preţul unor mari eforturi de contrarieri interne –
Asta se oglindea şi pe frumoasa ta feţişoară.
Ai inspirat adânc,
După care ai expirat la fel de fremătător
Şi mi-ai arătat.

Mă căiesc, dar nu m-am putut reţine
(Pentru că tu o aveai atât de, atât de, atât…),
Astfel că am întins ca şi inconştient mâna
Dreaptă, sau poate că pe cea stângă,
Străduindu-mă să nu te sperii cumva,
Abia atingând-o cu vârful degetelor
Şi încercând să o desfac
Să văd ce e acolo, în interior.
Dar tu ai tresărit, te-ai aprins toată,
Arzându-mă cu privirea-ţi feroce,
Trăgând spre tine şi ascunzând
Prima ta cărţulie de versuri.

Traducere din ucraineană de Leo BUTNARU