Spații culturale nr. 25 (3)

Nicolae GÎLMEANU

Scrisoare pentru o… Românie literară

Dacă aş fi tânăr mai încoace la douămiişti, m-aş considera reclamat, dar şi, probabil, reclamant pentru o generaţie literară.
Dacă aş fi mai bătrân, aş putea fi luat „peste picior” de acea altă generaţie: fracţiunile şi fricţiunile fiind, zic şi nu cred, o modă care va trece ca toate modele, modelele şi modulele existenţiale care au partizanat, au provizorat sau titularizat de o lungă bătaie de puşcă spaţiul românesc.
Nu aparţin decât printr-o întâmplare de spirit celor două ipostaze temporale sau temporare în acelaşi eu (in)divid. Care mai de care mai nărăvaş, mai surexcitant, mai resuscitat, mai aluvionat, mai „vidanjeur”, mai „curat-murdar”, mai „apoplexat” şi mai „magnetizat”, mai dezlipind o „scrisoare pierdută” şi jucându-se cu epoleţii unui „pristanda” ca o reptilă într-o trăsură cu „clopoţei”, mai afierat, mai cu afurisenie şi mai religios din condiţia de insuficient ateism tot mai înspăimântat şi mai îngrijorat.
„Mă, Voiculescule, tu unde mai eşti?” aş întreba un „respondent” mass-mediatic, cuvânt pe care l-ar repugna poetul de jertfă al Rugului aprins, din lexicul său „ciobănesc” evoluat, deopotrivă, şi de Arghezi, şi de Marin Preda prin descremenirea „moaştelor” tradiţional-lingvistice, câtă vreme limba română tindea „la calâpuri” universal-europene sau „viceversa”.
Nu am fi luat de-a mija, de-a surda şi de-a muta toate „voroavele” de mai sus, dacă nu mi s-ar fi prilejuit şi oferit posibilitatea aniversării şi omagierii a doi mari corifei lirici ai literaturii române: G.Bacovia, la Bacău şi V.Voiculescu, via Buzău-Pârscov.
Fondul muzical-lexical a fost preluat şi din omniprezentul spaţiului românesc, I.L.Caragiale (1852-1912!) şi va încerca să menţină şi să întreţină tonusul albastr-„vitrionic” pe tot parcursul acestui material criminator.
Câtă lucrare duhovnicească de cinstire poetică, ce anvergură de talie europeană această locaţie bacăuoană, în trei zile, infuzionată de scriitori din toată ţara, unde hotelul „Decebal” părea a fi fost închiliat parcă întregii poezii bacoviene, după ce fusese salvat din piatra sa brută de marele sculptor Gh.Apostu!
Lecturi publice oferite cititorilor din licee, în parcuri, în aşezăminte de cultură, muzee, şi o ploaie bacoviană căzută din belşug din lacrima jadului fără descompunere lacustră, apoi premii, lansări şi schimburi de cărţi, de reviste şi prietenii literare, nume de rezonanţă dintr-un întreg spaţiul unei Românii „neturmentate”, mijloace de transport puse la dispoziţia invitaţilor, contactul cu tinerii creatori, cu biserica, ca edili veritabili ai acestui fast “nefestivist”, naţional.
“Laudate Dominum!”, după un titlu de volum de sonete al Valeriei Manta Tăicuţu, premiat cu prilejul aniversării lui V.Voiculescu, „doctorul fără arginţi” în acest octombrie 2012, la Buzău. În vreme ce alt truditor sonetist, din Brăila, cocoţat acum în Coţofăneştii săi din Slănic-Prahova, Aurel M.Buricea, îmi şopteşte telefonic la ureche cum că, din datele pe care le are, adulcorat statornic de Fănuş Neagu şi Radu Cârneci, Buzăul oferă la ora actuală unul dintre eşantioanele cele mai puternice de scriitori „providenţiali” prin centrifugare şi „provinciali” prin centripetare, după procentele demografice şi de mercurial din România. Nu-i dau ascultare, pentru că la Pârscov – locul naşterii Poetului – au venit invitaţii, au rămas cei de prin dinăuntru, înlăuntru şi au intrat cei de prin dinafară, punându-se de-o „miuţă” voiculesciană, de ani de zile fracturată ca I.V. cel Cumplit de te miri ce instituţii şi „politichii!” culturale, de tot mai multe “buzăuri” din Buzău, bogat prin esenţa sa voiculesciană, dar sărac prin ignoranţă, nepăsare, încremenire, decultivare a spiritului lui „Dile” Voiculescu, şi căruia ar trebui să-i fie aproape, vis-a vis de serbările câmpeneşti electorale şi versatile.
Întrebarea aceluiaşi „repondent”, fără niciun “rating”: „Ce a mai rămas, Voiculescule, din martirajul tău poetic şi uman?”
…Dintr-o parte, iată, la Biblioteca comunală (sic!) peste drum de „Casa memorială” a „surugiului de cuvinte” se înjgheba (mă-ntreb: „o fi structura „înj” o formă de prefixare la cuvântul „ghebă” ori derivarea cu prefixul „în“ a radicalului matern „jgheab”, ceea ce e o idee! O prezenţă (şi) oficioasă, având în vedere că evenimentul aniversării dublului „V” era marcat, cu înaltă semnificaţie, şi de apariţia volumului „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”, Buc., Ed. Europress, 2012, semnat de prozatorul şi voiculescologul Gh. Postelnicu, din localitate, – volum căruia i s-a decernat şi marele premiu, ca şi de reverberaţiile de la distanţă ale lui Liviu Grăsoiou, Ioan Apretroie sau Roxana Sorescu, ori de prezenţa fizică şi critică a unui împătimit voiculescian, Florentin Popescu.
Toţi cu pumnii sub bărbii literare! Un sobor de preoţi „laudate Dominum!” pentru un „isihast” condamnat la vârsta de 74 de ani la ani grei de puşcărie comunistă. Abia îşi încheiase „Ultimele sonete. În traducere imaginară de …”. Apoi scriitori, cadre didactice şi elevi.
Un fel de bureţetărie după o vreme de secetă, vajnic Buzău!
Prezenţa mea şi la Bacău, şi în Pârscovul lui V.Voiculescu m-a onorat întâi acolo, bacovian, şi mi-a fost oripilată apoi, aici, de sterilitate şi de sforăituri adjectiviste şi de libaţii seci şi opuscule, de un ecumenism resemnat, de prezenţa unor culturnici critici săraci în ovulaţie, câtă vreme cartea lui Gh. Postelnicu, prin valoarea sa istoriografică şi critică, susţinea, completa şi contribuia la opera antedecesorilor săi. O prezenţă anodină într-o imagine de oglindă, fie ea şi electorală, stârpită ca un „fâs” pentru posteritate, cu block-notessuri şi pixuri la îndemână, nostalgia unei alte epoci, s-o numim proletcultiste – că ne găseam doar în „scripta manent” – mici libelule virtual ce fâlfâiau şi fâţâiau neputincios cu aripi decăzute, „trend-uri” fără angajări la nicio instituţie de „forţă de muncă”, bibelouri expozante de ceară, bine siliconate şi adjuvate metabolic, un spaţiu care începea să-mi miroasă a cari şi a molii, de unde Poetul martir trecuse drumul, părăsindu-ne, către Casa sa memorială, să-şi scrie reţeta medicală pentru cei rămaşi să-l aniverseze.
Poetul îndurerat se întoarse să fie vindecat de doctorul care cândva şi fusese.
Mi-am dat „în petic” liric, cu mai mult decât pasiunea pentru poezie a poetei Passionaria Stoicescu, cum că, dacă băştinaşul Gh. Postelnicu nu-şi scria şi nu-şi lansa propria carte, omagierea şi evocarea lui V. Voiculescu nu s-ar fi putut face decât printr-o mimare a unui dumnezeu isihast pe care nu-L citise, nu I se arătase, deci nu-L văzuse şi nu i se botezase nimeni, dragul meu Bacovia, venit dintr-o altă falie de destine, subscriu din acest spaţiu martirizat. O lume ce va rămâne aceeaşi de avangardă dadaistă. De aceea eu nici nu sunt un hedonist.

Festivalul Internaţional de Poezie „Nicolae Labiş” 2012
Premiul revistei „Spaţii culturale”

Cosmin PÎRGHIE

Cuşcă de hulubi. Să fie trupul meu (cuşcă de hulubi)?
la început a picurat încet
(nu e semn bun – strigă o bătrânică rumpând cuvintele parcă dintr-un poem de carton)
Apoi din cerul bolnav a început să se scuture bolovani
în răstimpuri
de parcă cineva s-ar fi urcat în pomul Domnului şi ar fi scuturat mere de mai multe ori. mere dulci şi
aurite mere sfinte pentru guri pline cu viermi
poate că cineva s-a urcat în cer şi l-a mâniat pe Dumnezeu
(doar omul e vinovat doar omul e vinovat strigă un ţânc cu ochi bătuţi de spaimă)
şi Dumnezeu a luat toiagul şi l-a aplecat înspre noi
(cu durere l-a aplecat, căci tot el ne născuse cândva)
şi din cerul bolnav
atunci
parcă s-a dezlănţuit potopul.
Ştii
a urmat
a urmat ca cerul să vomeze de durere foc
apoi o ploaie purtată pe-o pală de vânt nebun
m-a izbit atunci direct în faţă ca un semn rău
(de fapt poate că a fost o palmă aspră dată de El:
pliosc! peste feţe şi feţe din spatele unui chip la întâmplare)
n-am ezitat mi-am făcut cruce pe fugă
şi m-am adăpostit sub o poartă. m-am simţit atunci atât de gol
sub privirea Lui (eram neputincios mă simţeam ruşinat)
şi de-acolo de sub poartă priveam cum încet infernul se naşte
înecându-l pe Noe cu seminţia lui
dar eu? cum rămâne cu mine?

o frânghie înflorită
sufletul – o frânghie înflorită
ce se arcuieşte
pe un trunchi de lut –
ştii
când am pipăit ultima oară frânghia înflorită
ce se arcuia
pe un trunchi de lut
m-am înţepat
de fapt n-am ştiut că sub fiecare boboc de floare
se ascund ţepi. ţepi veninoşi (nimeni nu mi-a spus)
şi m-am înţepat. vârful de spin s-a forţat să-mi găurească pielea
degetul până ce a dat de sânge şi a ajuns la os. atunci am urlat crud
de parcă jumătăţi din mine s-au rupt şi celelalte jumătăţi conştiente de tragedie
umblau bezmetice să se împerecheze. să se adune ca într-un snop de grâu.
şi am urlat crud, căci m-a durut
şi m-a durut că atunci când bunicul a ales să moară.
Pe urmă din deget a început să curgă sânge molcom
şirag de mărgele. şi mărgelele
pliosc. pliosc. pliosc
peste trunchiul de lut peste frânghia înflorită
până ce toate s-au uscat sub ochii mei

Orice început de cadavru visează

mă apropii de o prăpastie
o văd îi pipăi marginile mă uit în ea
(n-are fund – îmi zic –)
şi mă arunc
de fapt nu mă mai preocupă acum
dacă o să izbesc blocuri de aer şi poate c-am să le dărâm
dacă o să mă dezghioc de carne când trupul meu va lovi poate sfidător colţuri de stânci
cine ştie
poate că am să plutesc o vreme în iluzia
că-s un înger şi căderea în prăpastie poate că
nu e altceva decât un început de scufundare în mine

undeva… într-o casă bătrânească din Vicov

Ştii
e noapte şi afară luminile sunt stinse
în casă multe lumânări
lângă o masă. toate ard
din când în când se simte şi briza de aer rece
care mătură crucile aprinse
(de fapt le înclină cu greu)
însă nu reuşeşte să le stingă
şi…
domol toarce în casa bătrânească din Vicov
tăcerea oarbă
până când cineva deschide uşa. deschide uşa şi intră în casă
cu tot cu bezna de afară
e Molly – îmi zic –
o recunosc după tulpanul mare de ceaţă ce-l poartă pe cap
da. e Molly. cu capul în pământ
Molly vine şi aprinde o lumânare
o înfiptă în nisip ca o cruce
şi pleacă nu înainte de a mă bate cu palma pe umăr :
să fii tare! (îmi zice ea parcă rumpând bucăţică cu bucăţică din durerea mea)
apoi ne lasă singuri eu şi bunicul
de veghe într-o cameră cu ferestrele oarbe de durere
undeva
într-o casă bătrâneasca din Vicov

Radu Cârneci

Poezii din veacul XX

Asemeni magului

În lumina mea uneori am greşit
asemeni magului chinuit de-ntrebări
de căutări obosit
de necuprinsele mereu depărtări.

O, să alergi, să descoperi pământuri
ori un astru mirabil, sau afunduri de mare
zidit să fii din frământuri
fără de timp ghicindu-te pe zare

Să te găseşti între culori sunând
şi între sunete cu strălucire
în vârf de gând
să fii tu purtătorul de iubire

Să arzi pe un altar ca răstignit
şi, nesupus la boaba de-ntuneric
să ai sortit
un zeu a fi în mecanismul sferic

Să poţi zâmbi acelora învinşi
tu, ce le-ai fost de-o umbră şi-o armură
să duci prin inşi
iertarea ca putere şi măsură –
Ah, multe semne nu mi-au izbândit
asemeni magului chinuit de-ntrebări
de căutări obosit
de necuprinsele mereu depărtări…

Pasărea dragostei

Pasărea dragostei peste păduri,
ca un foc pârjolind cu o mie de guri
ca un rug aspru purificând
ochii şi sângele şi fiece gând.

Mândră-i şi-n sine poartă stele şi iad
sufletele în sus, către sufletu-i cad:
legănare prelungă, o văpaie urcând
fiecare acolo, mai târziu, mai curând…

Pasăre-mamă eşti, pasăre-tată
matcă-a seminţelor, prea-minunată
ţie robeşte-mă, rogu-te blând
către cerul acela însetat şi flămând…

Seară lungă

Seară lungă, lungă seară –
stau la pândă suflete
arbori nalţi de suflete
crengile cu suflete.

Seară lungă, lungă seară –
unde trec, pe unde trec
urmele de timp se trec
clipele în mine trec.

Bate-o taină-n sâmbure
sufletul meu sâmbur e
sufletul meu singur e –
seară lungă, lungă seară.

De poţi trece peste cer
de poţi părăsi un cer
te coboară-n al meu cer
seară lungă, lungă seară.

Prinde-mi rădăcinile
oarbe, sfinte vinele
pentru noapte ţine-le
seară lungă, lungă seară…

Mică odă la Bach

Fără de tine deseori mă tem
în zborurile nalte prin făptura
pe care-o port, şi-n spaimă te rechem
cu sunet stins, cu încleştată gura

Atunci, în sânge îngeri se adun’
cu aripi line îmblânzind plăcerea
şi cerurilor mele se supun
iar tainele îşi strălucesc averea

Tron luminos, miresme împrejur
iar tu vibrând acolo-n transparenţe
şi lumi din tine izvorând, contur
esenţelor topindu-se-n esenţe

Din suflet păsări largi, de nevăzut
spre alte lumi pornesc ducând iubirea
şi arde-în mine Marele-Absolut
iar tu mă aperi cu nemărginirea…

Între noi, clipa

Cântec şi plâns, iar între ele
trupul meu chemat, nechemat
clopot între gemene stele
sângele-mi întunecat.

Unde te duci, unde mă duci
suflete, pasăre-rouă?
În urmă-i tăcerea cu braţe de cruci,
din faţă o vârstă ne plouă.

Numai aici, între noi, clipa
e de aur şi veşnică:
iubeşte-o, iubeşte-i risipa
de făclie în sfeşnică!…

Temerile lui Orfeu

Mereu ne zbatem, şi-i târziu
şi creşte lumea-n urma noastră
şi sună cântul a pustiu-
Iar dimineaţa-i mai sihastră.

Un dor ne mână ceas de ceas
către un ţărm de mare blândă:
în urmă-i focul mai retras
în faţă frunza stă la pândă.

Căci e un veac de străluciri
dar strălucirea vârstei scade:
rămâne timpul în uimiri
iar vitejia în balade.

Civilizaţie, maşini
şi poate-atomice dezastre
iar înţelepţii mai puţini
şi fără taine cer şi astre.

Un dor ne doare ceas de ceas
spre Muntele cu piatra blândă –
urcuşu-acesta ne-a rămas
şi arde sus o stea flămândă…

Despre poet
se închină lui Lucian Blaga

Poetul! o, Poetul vorbeşte toate limbile
aude toate zborurile – ale ierburilor!
şi merge cu capul în cei mai înalţi nori
întrecându-se cu zeii, întrecându-i!
Poetul! o, Poetul se aseamănă unui iris imens
în care se oglindesc galaxiile!

El este legat de pământul inimii sale
şi naşte din cugetu-i o moarte frumoasă
– deşi se teme de ea –
şi plânge că n-a fost prima femeie – amândoi! –
spre-a locui într-un paradis al iubirii.

Poetul! o, Poetul! Voi credeţi că el
se joacă, poate, cu vorbele, înfrumuseţându-le!
Ei, nu! asemeni lui Scaevola el tinde braţul
pe rug, apoi cu osul ars înseamnă
trecerea vremii, trecerea astrelor
trecerea noastră, a lui, veşnicia!

Nu-l doare! El râde pentru voi şi plânge
pentru toţi. Lacrimile lui nu sunt amare
ci au o dulceaţă celestă, iar păsările
i le ciugulesc de pe obraz şi din creier
şi păsările devin frumoase şi înţelepte
asemenea Poetului!

Noaptea şi ziua Poetului sunt mileniile
paşii lui stelele înseamnă, ivindu-le
pe fruntea sa timpul stă-n albastru şi aur;
profet este el şi judecător – profeţind, judecând –
hrana lui: fericirea mulţimilor, taina din care
puterea-şi aprinde!

El nu este al sieşi! Viaţa lui este un cântec
un plâns pe buzele fiecăruia;
dăruindu-se el se multiplică la infinit
şi intră în toate chipurile, în toate sufletele!

Nu-l învăţaţi pe Poet pe dinafară
El se află înlăuntrul vostru, ascultaţi-L!…

La steaua Canopus

…Şi Steaua Canopus frumoasă răsare
din lumi fără margini, din margini de mare
iar stelele-n juru-i sunt multe, roind
îşi tremură drumul pe bolta de-argint.

Şi Steaua Canopus tot urcă-n tării
dând viaţă celestă la aştrii pustii
căci raza-i e blândă, adâncă şi nouă
şi-n spaţii atomii luminilor plouă.

O! Steaua Canopus e-n vârful de cer
primind legănarea de-albastru mister;
înaltul surâde minunii şi tace:
acolo-i eterna şi singura pace.

Şi Steaua Canopus coboară domol
iar stelele-n juru-i alunecă, stol:
o rană privirea-i şi zâmbetu-amar
şi-o lacrimă arde în cosmic hotar.

Vezi, Steaua Canopus topeşte-se lin:
o doare apusul şi drumul puţin
iar zarea o-nghite şi hăul o soarbe
cu-ntreg necuprinsul puterilor oarbe…

Ci, mâine, la ceasul de veghe vom fi
când Steaua Canopus ne va răsări
suind într-o viaţă senină din moarte
cu chipul de zee şi rază de soarte –

Priveşte-o cum urcă şi arde-n tării
frumoasa şi mândra Canopus – şi fii
mereu sub chemarea-i: ea doar numai ţie
răsare-ţi, iubeşte, şi moare, şi-nvie!…