Spații culturale nr. 26 (10)

Artemiza ASĂNACHE

Corp şi obiect în romanul Bogdana de Ioana Postelnicu

Într-o epocă de emancipare a femeii, surprinsă de aproape toate scrierile interbelice, care vorbesc despre trăirea plenară a vieţii în ,,Micul Paris”, în paşi de tango, charleston sau foxtrot sau despre bucuriile dezvelirii trupului la soare pe plajele din Mangalia ori Balcic, romanul Bogdana de Ioana Postelnicu se îndreaptă în cu totul altă direcţie. În paginile cărţii nu răzbate mai nimic din viaţa femeii moderne, care face sport, care studiază pentru a se împlini profesional, care dansează până în zori în grădinile de unde răsună muzica lui Zavaidoc, Cristian Vasile ori Jean Moscopol, liberă să se bucure de plăcerile vieţii sexuale, preocupată de modă şi de ultimele noutăţi de la Paris în materie de vestimentaţie, coafură şi accesorii. În schimb, Bogdana ne introduce, prin intermediul personajului cu acelaşi nume, într-o lume închisă, claustrantă, nevrotică, în care atenţia naratorului se concentrează exclusiv pe trăirile interioare ale eroinei, lăsând la o parte aspectele lumii exterioare, contemporane momentului scrierii (1939).
Deşi locuieşte în Bucureşti, Bogdana, soţia avocatului Drăguş, nu părăseşte prea des locuinţa, spaţiul conjugal. Ea vede oraşul de undeva de sus, de la etajul nouă al blocului unde cei doi soţi şi-au avut primul cămin. Apoi, mutându-se la casă, într-un cartier liniştit de vile, eroina nu va mai lua contact cu aglomeraţia urbană decât în rarele ei plimbări prin oraş. Capitala, cu toate mondenităţile ei, „cetatea vie”, cum o numeşte Mini, personajul din Fecioarele despletite de Hortensia Papadat-Bengescu, nu va rămâne decât un cadru îndepărtat, în care este plasată minima acţiune din Bodgana. Ca să poată privi strada, Bogdana „trebuia să se strecoare cu jumătate din trup afară, pe fereastră, aplecată aproape vertical. Lumea apărea, văzută de la această înălţime, ciudată”. E o lume dinamică, în mişcare, pe care protagonista o vede ca prin ceaţă, ca printr-o lentilă de microscop neperformantă. Personajul încearcă să cunoască şi să înţeleagă universul prin văz, dar funcţia privirii nu o ajută. Silueta oraşului rămâne departe. Nici simţul auzului nu îi este mai de folos, pentru că zgomotele străzii nu ajung până la ea, izolând-o complet de lume: „O perdea se ridică de pe mal, paravan nevăzut, dar simţit de ea, în pânza căruia se oprea viaţa. Ea rămânea pierdută în adâncul ce-l făceau cele nouă etaje, într-un fel de acvariu cu apa prefăcută în văzduh”. Spectatoare a unui film mut, Bogdana îşi doreşte să asiste la o schimbare („Uneori se aştepta să vadă ivindu-se o mână uriaşă, gata să înşface căsuţele de subţiori, să le mute mai încolo, să smulgă copacii cu rădăcini cu tot”), îşi doreşte compania cuiva, pentru a-i alunga monotonia zilelor petrecute în apartamentul pustiu. Nimic nu se întâmplă însă, iar timpul curge la fel, în „colosul cu nouă etaje care se înălţa greoi şi ameninţător”. Simbolul ascensional al turnului, unde Bogdana este închisă ca o prinţesă din basme, apare aici ca un spaţiu al singurătăţii fiinţei, dar şi ca închisoare. Deşi este liberă să iasă din turn, eroinei îi este frică de lumea de afară. Deşi este căsătorită, ea încă îl mai aşteaptă pe Făt-Frumos să vină şi să o dezlege de sine, să umple golul din ea, să unească şi să armonizeze cele două Bogdane: masca (persona), doamna de lume bună, cochetă, cu o poziţie socială de invidiat, şi natura profundă a eului, fiinţa plăpândă, extrem de sensibilă din spaţiul privat, intim. Cum de ajunge Bogdana aici? Vom afla treptat, punând cap la cap scene diferite din existenţa ei, din trecut şi din prezent, pe măsură ce înaintăm în paginile romanului. Portretul ei se construieşte prin introspecţie, analiză psihologică, flash-back-uri şi prin tehnica memoriei involuntare, ca la Camil Petrescu, Liviu Rebreanu şi alţi prozatori români moderni din interbelic. Scindarea personajului este urmarea mai multor evenimente nefericite din viaţa ei, pornind din copilărie, până la căsătoria cu un om care nu o înţelege şi pe care nu îl iubeşte, toate acestea aducând-o în pragul nevrozei.
Romanul începe cu relatarea la persoana a III-a a unui episod în care Bogdana caută emoţionată o fotografie care să o reprezinte în totalitate. Nemulţumită de pozele găsite, ea decide să-i trimită iubitului ei, Val, mai multe imagini. Identitatea ei se formează din bucăţi, din piese adunate de ici-colo, nefiind o individualitate croită puternic, dintr-o singură bucată. Avem de-a face cu un personaj complex, cu o structură psihică dificilă, care trimite, de fapt, la complexitatea fiinţei umane în general. După vizita curierului prin care trimite pozele şi de la care ia plicul mult aşteptat, cu portretul lui Val, planul se schimbă. Bogdana apare în dormitorul vilei lor, într-o dimineaţă de iarnă, când zăpada căzută peste noapte acoperă toate reperele spaţiale cunoscute ei. Panicată, ameţită, speriată, ea nu mai recunoaşte casele vecine, iar indeterminarea aceasta îi produce un sentiment acut de rătăcire, de vid, de pierdere a fiinţei în neant. Scoaterea din universul ştiut, din rutină, o înfricoşează cumplit, declanşează în interiorul ei o mică criză: „Se simţi scuturată brusc, ca şi când cineva ar fi apucat-o de inimă ca de un mâner bine înfipt în zid şi ar fi smucit. Golul, element statornic al fiinţei ei se destrămase în apa intimă. Furtuna se încurca în colţurile cele mai întunecoase ale fiinţei ei şi asista surprinsă la lupta ce se da într-însa, cu o curiozitate încordată – câmp de bătălie între două existenţe. Starea de totdeauna stârnită de la locul ei, alerga în ea înnebunită, căutând vechea aşezare, gonită de ceva nou şi încă neprecizat. (…) O nelinişte conştientă începu a o însoţi ca şi o stare de încordare permanentă. Aparent nimic nu intervenise, nimic nu se mişcase din loc. Doar un mic proces de trecere din subconştient în conştient se consumase şi Bogdana luase act de «ea însăşi, la început vag şi mai pe urmă complet şi întreg. (…) fiinţa Bogdanei se întregi în acea dimineaţă copleşită de întâia zăpadă sub semnul unui început ce putea fi doar o abatere vremelnică, ori o părăsire definitivă”. Pe fondul acestor prefaceri sufleteşti care îi ocupă gândurile Bogdanei, dându-i speranţa că, poate, „ceaţa ce-i învelea creierul” şi o făcea să trăiască somnambulic se topise, este introdus în scenă Adi, Adam Drăguş, soţul ei. Aceştia iau masa de prânz împreună acasă şi plănuiesc o plimbare prin oraş pentru seară. Femeia este nerăbdătoare să iasă din casă, din spaţiul sufocant al locuinţei. Schimbarea apartamentului nu aduce însă şi o schimbare a stării sufleteşti a Bogdanei, o ameliorare a singurătăţii ei. Personajul este la fel de izolat de lume, închis într-o casă plină de obiecte care o înspăimântă. Ele par nişte corpuri vii, înzestrate cu puteri fantastice. Bomboniera cu o pasăre pe capac, sfeşnicele din fier şi tabloul-medalion cu o bufniţă zugrăvită pe el îi provoacă femeii frisoane. Cel mai tare o sperie „bufniţa cobitoare cu ochii bulbucaţi, îndreptaţi parcă mereu asupra ei, ca şi când în dosul lor s-ar fi ascuns soţul ei”. Departe de a fi simbolul înţelepciunii, bufniţa este văzută ca o pasăre malefică, rău-prevestitoare. Bogdana are impresia că bufniţa este o a treia persoană în casa lor, ceea ce o face să trăiască mereu o frică paralizantă. Casa Bogdanei nu este un lăcaş al dragostei, un spaţiu cald şi protector, ci doar un loc unde este cazată provizoriu, de care nu o leagă nimic: „Înţelegea starea de provizorat în care trăia. Tot ceea ce o înconjura în căminul ei sta neclintit în loc de ani, dar nu din pricina vreunei statornicii pe vecie, ci dimpotrivă, a unei nepăsări faţă de tot ceea ce ar fi putut-o ţine acolo. Dacă s-ar întoarce sau ar intra în oricare altă casă, aici la dreapta sau la stânga, s-ar simţi tot atât de bine sau de rău ca şi la dânsa”. Bogdana pluteşte prin casă şi printre oameni pe stradă, asemeni Letiţiei Arcan, fostă Branea, eroina din romanul Provizorat de Gabriela Adameşteanu, trăind într-un provizorat al sufletului şi încercând să se regăsească.
Plimbându-se pe stradă, prin zăpadă, de una singură, căci Adi nu o mai poate însoţi, Bogdana trăieşte în mintea ei înflăcărată o aventură imaginară. Pierdută în mulţime, i se pare că a putut fi deosebită de ceilalţi, că a putut fi scoasă din masa amorfă a oamenilor, de un domn care începuse să meargă pe urmele ei. Bogdana se bucură, se linişteşte, vrea să comunice prin fire nevăzute cu bărbatul străin, ba chiar i se pare că reuşeşte. Când acesta se opreşte în faţa unei porţi, femeia se simte părăsită. Întoarsă acasă, trăieşte încă un moment de groază, când rochiile din dulap iau fiinţă, devin nişte corpuri hidoase, care rânjesc la ea: „Rochiile stăteau unele lângă altele, înşirate pe umeraşe. O clipă avu o nălucire. Din fiecare rochie răsărea câte un cap, un cap al ei, întors spre dânsa. Parcă-i rânjeau. Un rânjet straniu, amestec de groază şi dispreţ, încremenit pe faţă”. Bogdana este terorizată de obiectele din casă, de ticăitul ceasornicului, de lipsa de comunicare şi de iubire a soţului, ducând o existenţă frământată, angoasantă. Timpul prezent al naraţiunii se întrerupe pentru a ne întoarce în trecut, la casa părintească a personajului. Amintirile legate de copilărie se declanşează pe model proustian, când Bogdana îşi turteşte nasul de geamul îngheţat pentru a privi afară: „Îşi simţi nasul turtit de fereastra îngheţată, iar răsuflarea fierbinte topi o prăpastie neagră în noapte. În nări, îi pătrunse miros umed şi fiinţa întreagă i se răscoli, întoarsă din nou înapoi în adâncul copilăriei ei. …Iz de duşumea veche spălată proaspăt cu săpun şi leşie, miros jilav cuibărit în toate ungherele casei părinteşti, ascuns între faldurile draperiilor roşii, tivite cu ciucuri galbeni, acoperind nişele strâmte ale ferestrelor. Copilă, se aşeza pe treapta de lemn, cu buza putrezită şi plină de noduri. Desfăcea şnurul draperiilor ce cădeau peste ca, ca o cortină. Ascunziş de iarnă, când nu se putea urca sus la „cătuşe”, în magaziile din fundul curţii. Toţi o uitau acolo, nimeni nu întreba de dânsa. Cu vârful nasului topea gerul ferestrelor, trăgând linii întortocheate pe geam. Odată îi îngheţase nasul cumplit. Vârful se întărise, un boţ de carne tare, ca piatra. Zâmbi la amintire şi continuă mersul înapoi, trecând peste mulţi ani…”. Prin tehnica flash-back-ului aflăm informaţii despre copilăria şi adolescenţa Bogdanei, despre relaţiile cu familia sa, despre întâmplări de la şcoală care i-au marcat existenţa, despre începuturile şi evoluţia legăturii cu Drăguş, despre relaţia de la telefon cu Val. Retrospectiva se va face în ordine cronologică de către instanţa naratoare care ne conduce paşii prin tenebrele sufletului şi psihicului Bogdanei, prezentându-ne câteva scene semnificative din trecutul personajului, astfel încât să înţelegem mai bine trăsăturile eroinei cu care s-a deschis romanul. Ignorată total de familie, Bodgana doarme pe canapeaua din sufragerie, o cameră prin care trec toţi ai casei fără măcar să o observe. Nici Letiţia şi nici Bogdana nu au o cameră a lor, un spaţiu care să le reprezinte personalitatea. De când se ştie, Letiţia a împărţit camera cu alte persoane, iar Bogdana crescuse parcă pe lângă casă şi nu înăuntrul ei. Cele două personaje simt nevoia unei „camere separate”, înţeleasă, ca la Virginia Woolf, drept un loc în care să ai intimitate, în care poţi citi, în care te poţi mişca în voie, poţi crea etc. Casa părintească veche, ardelenească, având o poartă grea de stejar, cu miros de duşumea spălată cu leşie, cu draperii roşii şi lăzi mari de lemn „încinse în fâşii de fier înflorat”, îi rămâne Bogdanei în minte mai clar întipărită decât casa cea nouă, construită de părinţi pe locul celeilalte, pentru a alunga „mirosul de oameni săraci”. Casa părintească nu este locul poznelor ştrengăreşti ca la Ion Creangă, nu este centrul universului, guvernat de părinţi iubitori şi grijulii faţă de copiii lor, ci o locuinţă străină. Crescută mai mult de Liţa, o rudă îndepărtată care locuieşte un timp cu familia Bodganei şi îi ajută cu treburile casei, fata se apropie mai mult de această slujnică, decât de mama sa. Portretul Liţei nu este bine conturat, dar întâlnim acelaşi personaj şi în nuvelele Ioanei Postelnicu, publicate în perioada interbelică în diferite reviste, revizuite şi adunate în volum mai târziu, în 1986. În nuvela de debut, Drame mici, tipărită pentru prima oară în revista „Viaţa românească”, numărul 2 din 1940, eroina, o fetiţă în care o putem regăsi pe autoarea însăşi, este ajutată să depăşească şocul psihologic al mutării de la sat la oraş de Liţa, fata din casă. În Bogdana, Liţa are acelaşi rol – de sprijin afectiv al copilei uitată de toată lumea. Bogdana, asemeni lui Mika-Lé, „făptura pădureaţă” a Hortensiei Papadat-Bengescu din Concert din muzică de Bach, îşi petrece copilăria prin magaziile din spatele curţii, prin poduri, prin ungherele ferite ale casei, căutând parcă să evite orice contact cu ceilalţi. Singularitatea şi singurătatea ei sunt cu atât mai mari, cu cât este comparată mereu cu sora sa, Elena, preferata părinţilor, o fiinţă frumoasă, „cu părul negru şi bogat, cu pieliţa albă ca laptele”. Spre deosebire de Elena, Bogdana „crescuse uscăţivă”, palidă, avea părul roşcat, „veşnic lăţos” şi umeri strâmţi, pe care nicio rochie nu stătea cum trebuie: „Bogdana crescuse alături de casă, mică, firavă, strecurându-se printre fiinţe, aşa ca aerul, fără s-o simţi. Plantă ce răsare şi se menţine într-o scorbură întunecoasă, hrănindu-se din te miri ce raze de soare strecurate zgârcit până la putregaiul în care erau înfipte rădăcinile. Umbra măreaţă a Elenei – „merge ca un steag”, spunea tatăl lor – o copleşea”. În episoadele despre copilărie, „corpul eroinei e văzut ca semi-absenţă, ca accident, ca semn al neîmplinirii; în el natura feminităţii nu şi-a actualizat pe deplin potenţialităţile”. Pentru toţi ceilalţi, în afară de Liţa, Bogdana este „ca o haină pe care ai făcut-o şi care nu-ţi stă bine. O aşezi în dulap şi nu te mai uiţi la ea”. De aceea, mama o bruschează uneori, iar Elena o tratează cu superioritate, ca şi cum ar fi surori vitrege. Nimeni nu bănuieşte că această Cenuşăreasă a familiei va deveni „după ce fiinţa-i va fi trecut prin laboratorul pubertăţii” o femeie frumoasă, transformându-se din răţuşca cea urâtă într-o lebădă graţioasă. Va fi însă prea târziu pentru ea, pentru că nu va reuşi niciodată să se bucure de trupul ei, rămânând prizoniera propriului corp. Tratată ca un obiect şi neglijată de familie, Bogdana nu poate să aibă despre sine o imagine bună. Se urăşte pentru că nu este capabilă să cânte la pian ca sora sa, nu se uită niciodată în oglindă să vadă cum arată, mulţumindu-se cu observaţiile auzite de la ceilalţi: „Când se văzu în rochia verde, nu se recunoscu. De altfel, ea nu se uita niciodată în oglindă. Aproape nu ştia cum arată. Auzise de la alţii că era urâtă, că pielea îi stătea întinsă pe oase, ca un pergament”. Obişnuită să nu i se dea atenţie, Bogdana se ascunde prin poduri şi pe sub paturi, ascultând de acolo respiraţia casei şi trosnetul mobilelor. Deşi întunericul o sperie, Bogdana caută această senzaţie, pentru că echivalează cu un joc, cu o evadare din realitate: „Trecea însă în dormitorul mamei şi se vâra sub pat, deşi ştia că acolo, în întunericul de sub cuvertura trasă jos, o va apuca spaima, va auzi cum toţi se pregătesc să doarmă, „să moară”, cum numea ea evadarea din realitate. Tocmai spaima asta o căuta”.

Emil NICULESCU

EROUL LOCOTENENT ALEXANDRU BAICULESCU,
UN POET RÂMICEAN CĂZUT PE FRONTUL DE EST

„Visuri în vuietul vremii”

Între cei 71 585 militari români, pe care arhivele îi consemnează „morţi” pe Frontul din Est, se numără şi locotenentul Alexandru Baiculescu, unul dintre cei ce, aşa cum consemna ziarul „Ecoul Crimeii”, din 6 iunie 1943, au probat că: În luptă ostaşul şi comandantul au trecut prin aceleaşi greutăţi, prin aceleaşi suferinţe, înotând prin nămolul drumurilor răsăritene desfundate. Ei au înfruntat cot la cot gloanţele duşmane, ducând tot mai departe faima românului. Şi tot aşa, după cum în luptă au fost alături, soldatul şi comandantul s-au înfrăţit şi în moarte1.
Alexandru Baiculescu s-a născut la 29 septembrie 1913, în satul Rubla, din fosta comună Bălţaţi (azi, Valea Râmnicului), fostul judeţ Râmnicu-Sărat (azi, Buzău), în familia învăţătorului Pavel Baiculescu. Ca şi fratele sau mai mare, George Baiculescu (1900-1972), bibliograf şi istoric literar, a urmat clasele primare în comuna natală şi cursurile secundare la Liceul „Ferdinand” din Râmnicu-Sărat, al cărui tânăr director era poetul şi istoricul literar Stelian Cucu (1904-1985), el însuşi fost elev al aceleiaşi liceu, autor, până atunci, al plachetelor, tipărite, tot la Râmnicu Sărat, „Păsări în amurg” şi „Nopţi provinciale”2.
După istoricul literar I.E. Torouţiu, în conferinţa rostită la radio, la 15 decembrie 1943, a fost un elev eminent, fiind întotdeauna premiant, în ultimul an (1931, n.m.) chiar întâiul pe ţară. Între 1932-1935, urmează cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti, pe care, surprinzător, o abandonează pentru Şcoala de ofiţeri de infanterie de la Sibiu, absolvită în 1938; sublocotenent, este repartizat la o unitate militară de la Braşov. Decizia, hotărâtoare pentru destinul său şi soarta versurilor sale (în posteritate), probabil, în afară de situaţia materială a mezinului familiei, s-a datorat unui alt frate, pomenit într-o notă bibliografică la antologia „Pe scuturi de aur” (Buzău, 1969), unde se consemna: Fraţi: Generalul N. Baiculescu şi George Baiculescu, fost Director în Biblioteca Academiei Române, azi consultant ştiinţific în aceeaşi instituţie. Şi mai straniu pare abandonul studiilor universitare în perspectiva faptului că, la acel timp, George Baiculescu era membru al masoneriei naţionale, instituţie ce avea în componenţă, chiar la vârf, oameni politici, scriitori – Sadoveanu era Mare Venerabil – dar şi oameni din finanţe şi industrie, care ar fi putut, la rigoare, să-şi dea obolul pentru cel care, înainte de cariera armelor, era atras de literatură, de publicistică, de cultură.
Debutul se înregistrează, cu proză, în „Luceafărul”, organ cultural şi folcloristic al „Ligii culturale”, Râmnicu Sărat, 19293, deci la vârsta de şaisprezece ani, iar în 1934 fonda, împreună cu Traian Stoica, un “Caiet” de literatură şi artă, ai cărui colaboratori se vor afirma, în timp, şi în câmpul literelor.
Viaţa de militar, cu rigorile ei, nu i-a permis o dezvoltare a pasiunii literare pe măsura aspiraţiilor adolescentine şi studenţeşti; în cei doi ani, în garnizoana la Braşov, nu prea participă la viaţa culturală a oraşului, deşi acolo se aflau tânărul critic Octavian Şuluţiu, mai maturul poet Gherghinescu Vania şi alţii, aşa cum rezultă dintr-o epistolă a proaspătului ofiţer, reprodusă de V. Spiridonică, în evocarea „Tot despre Alexandru Baiculescu”, inclusă în antologia Scriitori căzuţi pe front4.
Un scurt curriculum al poetului revela o oarecare stagnare a apetitului creator, din motive profesionale: Am redactat la R. Sărat CAET, împreună cu Traian Stoica, am reuşit să public la multe reviste, dar încă odată, această meserie m-a robit prea mult pentru a avea o cât de mică libertate de acţiune. Totuşi, în perioada braşoveană, nu va dezerta cu totul din serviciul muzelor, publicând, la Râmnicu Sărat, singura plachetă care ne-a rămas de la el, „Calea Lactee” (1939), bine primită de presa literară a vremii (prozatorul şi criticul Mircea Chirnoagă saluta acest debut editorial, în „Universul literar”). Din aceeaşi sursă aflăm că poetul urma să participe, la 23 martie 1942, la o şezătoare literară braşoveană, ce îl avea ca invitat pe prozatorul Victor Papilian. Dar „timpul nu a mai avut răbdare”, locotenentul a plecat cu unitatea sa pe front.
Momentul final al existenţei sale a făcut să aibă drept martor pe acelaşi Mircea Chirnoagă, care va scrie în „Tribuna” (Braşov, 25 octombrie, 1943) un necrolog; camarazii de front şi-l amintesc pe tânărul critic, întors din campania din Est ca invalid de război – desigur cu dragostea aceea fierbinte care cimentează sufletele în severa onoare a militarului şi-n dulcea prietenie de arme. Acesta notează că se aflau, undeva pe malul Mării de Azov, şi luna atingea apele scăzute ale acelui golf de pe malul căruia contemplam prieteneşte peisajele dinafara şi dinlăuntrul nostru. Chipul negricios al tânărului meu tovarăş de singurătate era animat, de pasiunea nobilă a poeziilor pe care şi le redacta. La 1000 de kilometri de Braşov, atmosfera era una de bărbăţie izolată, de părăsire. După un atac al sovieticilor, vestea dispariţiei poetului şi militarului îi este dată lui Mircea Chirnoagă de un plutonier: mi-a povestit moartea lui Baiculescu, rupt de un proiectil de brandt.
Camaradul de pană şi de arme îşi asuma atunci, fără să ştie cum vor ieşi el şi ţara din acest război, o misiune care, datorită atmosferei politice de după 23 august 1944, nu a mai putut fi îndeplinită: voi da o culegere antologică a versurilor lui. Nu prieteneşte, nu din complezenţă afirm că Baiculescu Alexandru a avut talent, ci din convingere critică, cu care nu-s învăţat să mă joc. Poezia lui este suavă, este tinerească, nu are consistenţa stărilor de suflet dense, dar are vigoare şi o splendidă înălţare a entuziasmului (criticul a murit în 1948).
O primă utilizare postumă a ofiţerului a fost făcută de către propagandă, care, în afară de presa specializată, a apelat şi la aceea „civilă”. Este cazul revistei „Convorbiri literare” care, în numărul 11-12, noiembrie-decembrie 1943, a găzduit scrisoarea trimisă de Alexandru Baiculescu tatălui său, din care se cita: cu stricteţe, cu credinţă şi cu entuziasm am jurat să nu dau niciodată înapoi. Am pornit toţi cu o nădejde plină de lumină, cu o voie bună şi cu un entuziasm fără margini aşa că trebuie să învingem, mai ales că suntem puşi sub comanda Marelui nostru General. Suntem prea uniţi acum, prea cimentaţi sufleteşte, ca să putem fi învinşi5.
După bătălia Stalingradului, şi, mai apoi, cea de la Kerci, opinia publică era atât de contrariată, încât, în 1943, când apare cel de-al doilea volum antologic „Pe drumurile biruinţei. Versuri patriotice”, cenzura lasă să treacă şi versuri care erau anterioare marii înfrângeri, cum se întâmplă cu acelea semnate cu iniţialele A.G.D.: A venit Crăciunul şi la Don./ Brandurile ţipă bucuria,/ A ‘nmărmurit pe-un vârf de deal Ion,/ Cu ochii îndreptaţi spre România./ Trei Crai îşi poartă paşii spre apus…/ Andrei Potcoavă spune un colind:/ A fost cândva… Dar basmele s’au dus…/ Rachetele tot mai avar s’aprind…/ Şi craii străbătură multe ţări…/ Daţi foc, răcneşte dârz sergentul Bran./ Obuzele se-ncaieră în zări/ Şi mai cedează înc’un sat Ivan…( Şi se’chinară Craii lui Iisus…6.
O primă încercare de revalorificare a scriselor locotenentului erou i se datorează lui I.E. Torouţiu, sprijinit de George Baiculescu, tot în revista „Convorbiri literare”, în numărul amintit, prin evocarea „O figură de baladă: Alex. Baiculescu”. În primul semestru al anului 1944, Teodor Al. Munteanu tipăreşte, în colecţia „Luceafărul” a Editurii „Dacia Traiană”, un volum consistent (344 p.), cuprinzând comentarii şi evocări asupra a douăzeci de tineri literaţi, pieriţi cu arma în mână pentru descătuşarea Basarabiei şi Bucovinei: Constantin Almăjan, Alexandru Baiculescu, Dan Alex. Boureanu, Ion Chiriuc, Gheorghe Coatu, Ioan V. Istrătescu, Sergiu Ludescu (Mircea Triung), Nicolae Murăraşu, Florin Niculescu, Dumitru Olariu, Dem. Păsărescu, Alexandru Pogonat, Leonida C. Pop, Stoian, Gh. Tudor, Ion Turcan, George Vaida, George Vasilescu, Constantin Ştefan Voiculescu şi Emanuel Voinescu – Vornicul Boldur). Urma ca, în volumul doi, să fi fost incluşi şi Emil Gulian (1907-1942), autor al volumului de versuri „Duh de basm” (1935) şi al remarcabilei traduceri „Poemele lui Edgar Poe” (1937) sau Haig Acterian, adept al dreptei politice, trimis să moară în cadrul batalioanelor de pedeapsă, undeva prin stepa Kubanului (1943). Din câte avem de ştire, singurul, dintre cei pomeniţi de Teodor Al. Munteanu, care s-a bucurat de o ediţie postumă, a fost Segiu Ludescu, prin diligenţele scriitorului Ştefan Popescu, fost secretar al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, fost deţinut politic, reabilitat, în deceniul şapte al veacului trecut.

Publicistul şi poetul

Despre ceea ce putea deveni Alexandru Baiculescu, dacă moartea nu l-ar fi secerat la 29 de ani, dau o anume măsură colaborările sale la presa râmniceană interbelică.
Din 1934 începe să scrie în “Informatorul” (1930, cu intermitenţe, 1948), unde semnează eseuri şi recenzii, între care, la 2 noiembrie 1932, „Sărbătorirea lui Cincinat Pavelescu” (la a 60-a aniversare a poetului şi epigramistului). În „Glas tânăr” (1932-1942), revistă literar-ştiinţifică editată de organizaţia străjerească a urbei, sub conducerea poetului şi eseistului Stelian Cucu, publică articole şi recenzii, între care „Râmnicul şi scriitorii noştri” (15 noiembrie 1932), o trecere în revistă a oaspeţilor lui Al. Vlahuţă, în casa de la Dragosloveni; tot aici îşi exersează vocea lirică, alături de poeţi din generaţia sa, între care: Vlaicu Bârna, Ovidiu Constantinescu şi redutabilul traducător din latină, profesor la liceul „Ferdinand”, Dumitru Crăciun. La „Foia Râmnicului” (1930-1933), condusă de Octavian Moşescu, poet, epigramist, memorialist şi colecţionar de artă, scrie un articol bilanţier, „Povestea unui ziar: Foaia Râmnicului”, în chiar ultimul număr al periodicului (25 august 1933).
Pasiunea pentru publicistica literară îl motivează, pe când era student în anul doi, să redacteze, împreună cu Traian Stoica, în Râmnicu Sărat, un „Caiet de Literatură şi Artă” (lunar), din care au apărut două numere, în vara anului 1934. Calitatea colaboratorilor este deosebită, evidentă, în eseurile „Elogiul cotidianului” de Petru Manoliu, „Falimentul poeziei de azi” de Eugen Jebeleanu, medalioanele lui Traian Stoica („Serghei Esenin”) şi Stelian Cucu („Cultura românească şi satul”) precum şi versurile semnate de: Alexandru Baiculescu, Vlaicu Bârna, Virgil Gheorghiu, Radu Gyr, Teodor Scarlat etc. A mai semnat articole în „Ecoul” (1931-1935), între care unul dedicat gestului de pioasă memorie al consătenilor poetului – „Inaugurarea monumentului eroilor din Bălţaţi” (14 iulie 1937).
„Gazeta liberă” (Râmnicu Sărat, 1933-1944), mai târziu, prin peniţa lui Nicu Filonti, va anunţa decesul poetului de pe Frontul de Est: „Un erou râmnicean – locot. Alexandru Baiculescu “ (25 aprilie 1943).
Recuperarea unor versuri inedite ale poetului căzut lângă Marea de Azov a fost cu totul sporadică. I.E.Torouţiu, alături de evocarea din „Convorbiri literare”, adaugă un număr de poeme inedite, furnizate de bibliograful şi istoricul literar George Baiculescu; cinci poeme ce nu văzuseră lumina tiparului sunt incluse în antologia „Pe scuturi de aur”, apărută sub îngrijirea poetului Florin Muscalu, într-un moment de destindere ideologică, după invadarea Cehoslovaciei de către ruşi. Între acestea, şi poemul „Stanţe de toamnă”, marcat de un premonitor sentiment al sfârşitului: Se scurg spre ziuă nevăzute ape / Purtând delirul undelor umflate / Munţii, hamali de pază, stau aproape / Cu tot bagajul norilor în spate. // Calea întoarcerii după exod de leat / Copoii prin aer o-nsenmasă cu cenuşe ; / Cu frunzele pe lac, arămiu macat, / Fuga valurilor moale ca un pluş e. // Te vrea pământul umed ca o clisă / Şi-ţi ia la fiecare pas tipar, / Simţi sub cupola cerului închisă / Pe urme toamna, nevăzut ogar. // E peste tot o-ameninţare mută / Fără de plâns, fără destins regret; / Sălcii pletoase pământul sărută / Trase-n adânc de terestrul magnet7.
Această viziune, mai despodobită, austeră, o aflăm în poemul ce dă titlul volumului de debut, „Calea Lactee”, şi care este dedicat lui Traian Stoica: Amurgul, faur de-arămite săbii / Întoarce joc de soare-n pomi; rozetă, / Trage pe plus seral nori de corăbii / Plat arc voltaic, fosfor pe paletă. // Aeriene care lin descarcă / Vraf de-ntuneric, plâns de bocitoare, / Aria cercului, smolita barcă, / Leagănă bobi stelari, spart glob de sare. // (…) Calea Lactee, basm şi elixir / Ascunde gândul sorocit să moară / Şi nu-i fără zăpadă-n moarte, bir, / Când lung cocoşul cântă-a treia oară; se observă influenţa poeziei lui Ion Barbu, între ermetizanţii epocii numărându-se şi Eugen Jebeleanu, Dan Botta, Simion Stolnicu etc.
În aceeaşi gamă, de reculeasă împăcare cu destinul, se derulează şi „Drumul din urmă”: Când sună ploaia tobele-n păduri / Şi sate vechi se năruie în ceată, / Simt banul morţii-n palme cum îngheaţă, / Vinul meu roşu-n albe-ncheieturi. // Tu, fată, care n-ai iubit odată, / Tot mai adânc mă pierd, tot mai adânc, / Flămând cu ochii n-am să mai mănânc !…/ O braţul tău, caisă rourată…// Hăţiş de linişti mari m-a-ncercuit,…/ Alb, glasul tău de-argint nu mă mai strigă…/ Suie somn ud de ierburi şi ferigă / Pe trupul meu de zid părăginit. // Acum mi-ndrept pe nesfârşitul drum / Pârâul meu de vise spre acasă, / Să dorm albastrul somn aerian / Culcat pe trena toamnelor de fum. Seducţia exercitată de Serghei Esenin asupra poeziei tinere româneşti din deceniile trei şi patru, decelabilă şi prin traducerile de excepţie ale unor C. D. Buzdugan, Zaharia Stancu şi George Lesnea, este vizibilă şi benefică, fiind o bună conducătoare a exuberanţelor vârstei şi unui frust sentiment al naturii: Ehei, când sună foala vântoaselor pe cer, / Cum se desface luna şi-şi tremură văpaie ! / Sar aşchii mici de stele şi lună ca de ploaie / Cădelniţând cu basme şi svon de leroi-ler. // Auzi? Izbind în tunet ca-n minge cu piciorul, / Cu mari bocanci de noapte venind la fierărie, / În jurul lunii-un paloş căleşte Sânt Ilie, / Să depene lumina, cum firul lung, fuiorul („Noaptea mea”); un „imaginism” în care se simte pecetea personală, la o bună distanţă de pastişă. Tot drept un „trăirist”, varianta autohtonă a existenţialismului, cheltuitor apare în alte versuri: Hei, ani de nestemată crescuţi cu fruntea-n nouri, / La care porţi oprirăţi caleştile de spumă ? / Ce să-ţi mai dau ofrandă din pajiştea postumă, / Cât moartea urcă negre surdine pe ecouri ? („În căutarea orei noastre”). Un jilav forestier dă senzaţia biologicului efemer, compatibil a se reintegra în marele circuit al naturii / elementelor: Sunt adormit de seva ce curge prin păduri…/ Inima doare-n pieptul în care nici un geam n-a/ Rotit răsfrângeri, roşii, din stinsele păduri…/ Pe trupul meu în care se cuibărise toamna („Risipire” ).
G.Călinescu, în monumentala „Istorie…” (1941), găseşte „de reţinut” două strofe din Alexandru Baiculescu: Toamna suntem toţi imateriali…/ Avem în noi ceva fumegând, ca un duh, / Cu fiecare clipă în risipire, în văzduh/ Autumnali // Ne aplecăm toţi lângă pământ / Lângă nădejdile noastre, inel…/ Toamna orice om e sfânt / În sihăstria din el8; adăugăm o strofă pe care criticul n-a selectat-o, pentru valoarea ei premonitivă: Lângă amurg, lângă dimineaţă, / Suntem bolnavi de singurătate, de vânt…/ Ne-a risipit cineva bulgări pe viaţă / Şi-n gură pământ („Risipire”).
O imagine panoramică a imperiului roşu, acolo unde îi va fi sortit să lupte şi să moară, o aflăm în poezia „Rusia”: Vântul plimbă aripi de smeu / peste Rusia…Noaptea e dramă / Pe scena de argint coclit a stepei. / Nu simţiţi războiul în aer, / Şi sălbatecul care urlă / În această beznă a vorbei: Rusia? Alte versuri, dedicate lui Vlaicu Bârna, se aliniază celor câteva epitafuri pe care poetul avusese precauţia să şi le redacteze: Încă puţin şi va veni o zi / când trist pe buze îmi va îngheţa ecoul…/ Şi-n liniştea deplină voi simţi / Cum intră-n mine, uriaş, tabloul („Întoarcere”).
La cea de a 70–a comemorare a poetului, publicistului şi militarului căzut la datorie, este fiesc să ne reamintim pe cel care avea „datele” unei notabile deveniri scriitoriceşti, dacă nu intra sub incidenţa unei vitrege şi selective istorii naţionale, pentru care, arareori, literatura a constituit vreo prioritate.

Note:
1. Alexandru Duţu şi Florica Dobre, Eroi români pe frontul de răsărit. 1941-1944,Vol. 1, Editura „Eminescu”, 1995, p.10.
2. Xenia Hogea, Personalia. Dicţionar bibliografic, Editura „Ex Ponto”, 2000, p.70-71.
3. Alex. Oproescu, Presa buzoiană şi râmniceană. Dicţionar bibliografic, Vol. 2, Buzău, 1997.
4. V. Spiridonică, Scriitori căzuţi pe front, Vol. 1, Societatea Naţională de Grafică şi Artă „Dacia Traiană”, 1944.
5. Mioara Anton, Propagandă şi război. Campania din Est 1941-1944, Editura „Tritonic”, 2007, p. 405.
6. A.G.D., Crăciun la Don, în: Pe drumurile biruinţei. Versuri patriotice, Bucureşti, Editura „Luceafărul”, 1943, p. 54.
7. Pe scuturi de aur, antologie de Florin Muscalu, Buzău, 1969.
8. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a 2-a, Editura „Minerva” 1988, p. 938.

Neculai HILOHI

SIMBOLISTICA MITULUI CREŞTIN
LA BRÂNCUŞI ÎN GENEZA AXIS MUNDI

În viaţa multor oameni, hazardul, jocul întâmplării făureşte destine, poate crea ori distruge imperii, aduce la lumină comori de mult îngropate, descoperiri uluitoare care pot revoluţiona lumea şi uimi prin banalitatea cu care au fost găsite şi redate spre folosul civilizaţiei: roata şi prin ea scripetele, electricitatea, zborul etc., etc.; curiozitatea umană în domeniul cunoaşterii nu are limite, începutul făcându-se chiar sub interdicţia din Paradis cu primul măr muşcat… pentru care pedeapsa a fost cumplită: viaţa în SACRIFICIU ! Brâncuşi, marele sculptor român, „ţăranul de la Dunăre” ori „ciobanul incult din Carpaţi”, cum a încercat să-l categorisească un „prieten-calomniator”, Jean Cassou (Petre Pandrea-Brâncuşi, Amintiri şi exegeze) s-a dovedit a fi un aristocrat al spiritului, strălucit novator în artă la a o revoluţiona, un enigmatic pentru liniştea lui şi un „mut” dezechilibrant pentru exegeţi. „Creadă cine ce vrea!”. La toate interpelările despre titlul ori simbolurile lucrărilor sale, Brâncuşi pare nehotărât şi dispus a le modifica nestatornic; întrebat de un arhitect (de faţă fiind comanditara ansamblului de la Tg-Jiu, Aretia Tătărăscu) despre tâlcul Coloanei fără sfârşit şi cum s-ar cuveni să fie numită, sculptorul răspunde: „Să-i spunem… scară la cer”, zicere care confirma din plin expresia filozofului român Mircea Eliade care asemuie Coloana cu un deosebit de inspirat, AXIS MUNDI. Asocierea mea la armata comentatorilor la acest segment al operei brâncuşiene este şi nu este întâmplătoare, dacă se are în vedere că sunt absolventul unei Academii de Artă. Revelaţia, căci despre o revelaţie cred că poate fi vorba, o datorez uimirii la „citirea” genialităţii lui Brâncuşi, dovedite în găsirea unui atât de concentrat simbol al sacrificiului uman prin creaţia lui Axis Mundi, cu valoare universală şi inspirată din profunda lui iniţiere şi dragoste creştină, zestre nepreţuită cu care a plecat de acasă! Au trecut 44 de ani de la trecerea spre alte lumi a celui mai mare sculptor al timpurilor noastre, un adevărat cetăţean al lumii. Numele lui Constantin Brâncuşi şi-a câştigat dreptul de a fi cunoscut şi admirat pe toate meridianele. Întemeietorul sculpturii moderne, Constantin Brâncuşi n-a beneficiat în viaţă de gloria şi cinstirea la care ar fi avut dreptul, ca în multe alte cazuri – celebre şi ele – onorurile au revenit postum. Este uluitor să constaţi cât de rapid au evoluat mijloacele de informare în numai câţiva zeci de ani, dacă ne gândim cu câtă uşurinţă, în zilele noastre, traiectoria unei mingi rotunde ori ovală, aruncată în mişcare browniană, umple eterul instantaneu cu numele „starului”, fie el Pele, Nadia, Maradona, Hagi etc., etc. Ori, cu Brâncuşi situaţia nu s-a schimbat niciodată, el rămânând nebăgat în seamă, un veşnic exilat…Chiar în Franţa, ţara de adopţie, socotită printre altele cea mai tolerantă, cu prilejul inaugurării postume a Atelierului Brâncuşi, reconstituit în cadrul Muzeului de Artă Modernă (1962), potrivit clauzelor testamentare, presa franceză îi reproşa sculptorului „degenerarea” artei sculpturale, iar despre operele sale scria că ar fi nişte epave de care Muzeul Naţional ar trebui să se descotorosească cât mai curând posibil… („Le Figaro” din 7 aprilie 1962), ca să nu mai vorbim că aceeaşi Franţă, deţinătoarea testamentară a lui Brâncuşi, nu i-a cumpărat acestuia niciodată vreo lucrare! America, în schimb, se poate mândri a fi fost sprijinul de nădejde al marelui novator prin achiziţii şi presă elogioasă, prin voci şi condeie de prestigiu: „…punct de vârf al artei contemporane” (Sidney Geist) şi „…singura sculptură a timpurilor moderne comparabilă cu marile monumente ale Egiptului, ale Greciei sau ale Renaşterii” ( William Tucker ). Ansamblul de la Tg-Jiu rămâne capodopera sculptorului, „testament sinteză” al creaţiei sale (Petre Comarnescu). V.G.Paleolog, prieten al artistului, constată „mulţimea contribuţiilor” (este vorba de comentariile exegetice), care nu lipsesc – dar impresia dominantă este totuşi, până acum, a unor chei încă false, care încearcă pe un zăvor inviolabil, încă nedescifrat! Demersul meu a fost provocat şi de interpretările făcute cu sau fără morgă exegetică despre Coloană; le citez fără nominalizări numai pentru extravaganţa ori gratuitatea lor: şir de oale şi urcioare; cariatide; oameni care se ţin în cârcă ţărănci în rugăciune; cristale; păsări; streşini; stânci; temple aztece; scări; mătănii; etaje; fiinţe cu coşuri pe cap; cocoşi, gâturi; coafuri de domnişoară… etc., etc., (Ion Pogorilovschi – Comentarea Capodoperei, Ed. Junimea-1976).
Personal, nu am avut preocupări sistematice privind „brâncuşiologia” (o nouă ramură adventivă a fanilor), considerând că cei mai îndreptăţiţi sunt criticii de artă care dispun de o metodologie şi disciplină de studiu şi sunt, cum s-ar spune, pe terenul lor. Şi totuşi am căzut şi eu în capcana ispititoare a celor cu „păreri”; de fapt, cred mai degrab’ a fi vorba de o surprinzătoare intuiţie, la care a contribuit, desigur, educaţia artistică primită din şcoală, la care s-a adăugat aceea de fost seminarist teolog. Subiectul cercetat, mult discutata Coloană, a devenit rezolut pentru mine acum circa 40 de ani! Având în vedere că prezentarea sursei era din fond religios (după interpretarea mea, şi domeniu tabu în acea perioadă la noi, nutrind speranţa „strecurării” acestuia în Buletinul Oficial al Patriarhiei Ortodoxe Române, (printre puţinele publicaţii religioase autorizate, dar riguros controlate de regimul comunist), am fost sfătuit să mă adresez IPSS Iustin Moisescu, pe atunci Mitropolit al Moldovei (1968), care avea şi faima de intelectual cu „deschideri” şi care, ce e drept, m-a ascultat cu toată deferenţa (eram cadru didactic universitar la un institut de artă), dar concluzionând cu regretul de a nu crede într-un Brâncuşi „filozof”…remarcă dedusă a fi un refuz diplomatic în a nu tulbura şi mai mult apele, iritând oficialităţile ateiste (şi poate subminând chiar scaunul patriarhal pe care, conform tradiţiei, viitorul candidat trebuia să treacă „onorific”, mai întâi prin „Scaunul” lui Veniamin Costaki, fostul mitropolit al Moldovei (1812 – 1842), care s-a bucurat de o mare stimă datorată unei vieţi cucernice, de om învăţat şi de mare patriot, învestitură pe care I.M. a şi obţinut-o ulterior. Trebuie să recunosc, în afirmaţia negativistă a vlădicăi despre Brâncuşi, că acesta era „la zi” cu informaţii şi surse din afară privind evenimente culturale deosebite la care marele prelat avea acces (întrevederea avea loc într-o vastă bibliotecă, în care se putea uşor citi mulţimea titlurilor „tabu”, nelipsind, desigur, un impunător album de lux, pe al cărui cotor se putea citi (ostentativ momentului), cu elegante majuscule: BRÂNCUŞI! Peste mulţi ani, mi-am dat seama că, exact în aceeaşi perioadă, Jean Cassou lansa teorii diminuante despre sculptorul român, premisa eronată a unui „le berger valaque”, venit să se abc-deze în Oraşul Lumină, texte uşor de crezut într-o perioadă şi atmosferă de negare a valorilor! O a doua ocazie de a prezenta public originala mea teză, a fost la colocviul Brâncuşi de la Tg-Jiu din 1997, comunicare apărută (pentru prima dată) în broşura fundaţiei, împreună cu celelalte susţinute acolo (1997); textul s-a bucurat de atenţia revistei „Psihologia” ( nr.2 din 1998 ) şi de hebdomadarul „Diplomat Club” nr. 3/1998.
Odată devenit „cap unghiului”, Brâncuşi se gândeşte să dăruiască ţării sale de origine un dar pe măsură, un monument închinat luptătorilor căzuţi în apărarea pământului sfânt al patriei. Dintr-o firească nostalgie şi ca un întreit omagiu adus locurilor natale, care coincide şi cu cel al unei alte Ioane d’Arc românce, Ecaterina Teodoroiu, fecioara voluntară, căreia deja i se ridicase un mausoleu în faţa primăriei oraşului Tg-Jiu de către Liga Femeilor Române din Gorj, (operă a talentatei sculptoriţe Miliţa Pătraşcu – fostă elevă a lui Brâncuşi), acesta se hotărăşte ca tot la Tg-Jiu să fie găzduită şi opera sa capitală, aşa numitul „Ansamblu de la Tg-Jiu”. Genialul novator apelează şi de astă dată la „origini” şi are în vedere ca punct de plecare milenarele jertfe consemnate în cartea de căpetenie a creştinilor, Biblia. Brâncuşi a fost un om credincios, care a frecventat curent biserica şi desigur familiarizat cu toate ale sale. În Vechiul Testament, pentru jertfe se amenajau aşa-zisele altare din pietre clădite, peste care se aşezau lemnele care înlesneau arderea (animale copitate şi…chiar fiinţe umane!”). Cităm jertfa lui Cain şi Abel, Melkisedec, Avraam, Ieftae, Ilie etc. În clădirile locaşurilor de cult sunt incluse în spaţiul denumit altar, masa de jertfă unde se oficiază simbolic la creştini (după chiar indicaţiile Mântuitorului la Cina cea de Taină, cu pâine şi vin: (Matei,26 / v.26-28 ), (Marcu,14,/ v.22-24 ), (Luca,22 / v.19-20 ).
Brâncuşi reuşeşte să reunească, printr-o genială sinteză, jertfele din Vechiul Testament cu jertfa supremă din Noul Testament, prin aceasta generalizând simbolul asupra întregii rase umane prin surprinzătoarea Coloană, devenită simbolul Omului Jertfă. Ca să obţină imaginea fumului ce trebuie să se înalţe spre „tării”, sculptorul reduce lemnele de pe altarul antic, prin eliminare până la limita imposibilă, obţinând un minim de două lemne aşezate în cruce, devenit simbolul jertfei supreme din Noul Testament. Aprinzând – imaginativ – cele patru capete (indicând parcă cele patru zări), obţine unduirea fumului construit din cele patru direcţii ce se îmbrăţişează sinuos, tinzând spre înaltul infinit, închizând în împletirea lor un spaţiu intim care, umplut cu materie (cenuşa jertfelor), oferă o suită de module ce par a deveni unul dintr-altul, zvâcnind spre cer într-o superbă coloană, alcătuită din metanii gargantuelice. În această etapă, cunoaştem mai multe variante în ce priveşte numărul de elemente oarecum sferice, de această dată. Neobosit în căutări de noi semnificaţii, prin segmentarea a doi elemenţi, obţine simbolul timpului cimentat în „clepsidre”, folosite mai târziu drept scaune în jurul mesei şi de-a lungul aleii ce duce spre „arcul de triumf”. Coloana pune stăpânire pe sufletul artistului şi-i fură odihna. Caută amplasamente, face planuri care frizează imposibilul şi se supără pe americani, care nu-l înţeleg, şi, în zbaterile aceste, mai realizează o schimbare spre perfecţiune a formelor: degrosează din balastul sferelor, transformându-le în romboizi cu muchii rotunjite ce creează elementelor o nouă personalitate şi o dinamică impresionantă! S-a născut Coloana Infinită, fără sfârşit, sau cel mai fericit botezată de un alt mare român contemporan cu Brâncuşi, Mircea Eliade, AXIS MUNDI. Apariţia Coloanei ca fenomen plastic a produs un mare şoc în lumea artelor şi este încă departe de a se stinge. Vizionarea acesteia – la Ea acasă – a fost comparată cu muzica beethoveniană, care atinge limita perfecţiunii! Marele sculptor american Ismu Noguchi, venind în România, în pelerinaj la Tg-Jiu şi văzând-o (Coloana), a exclamat: „este mai mult decât minunată…”. Un român a regăsit simbolul dialogului cu Cerul! Acest „fum” de jertfă se practică în toate cultele, în chip simbolic, prin ardere de substanţe aromatice, plăcut mirositoare, şi cu efect dezinfectant totodată, folosind cădelniţe, căţuia, (la tămâierea mormintelor), lumânări, şi chiar insinuant, în arhitectura religioasă (a se vedea turlele meşteşugit răsucite imitând sensul înălţării fumului de la jertfele altarelor, ale mânăstirii Curtea de Argeş din România, ctitoria domnitorului Neagoe Basarab – 1512-1521, una din alte minuni româneşti, în zidul căreia – spune legenda – pentru trăinicia zidirii, meşterul Manole, plângând, şi-a zidit soţia. Jertfe, jertfe, jertfe…
Brâncuşi a cunoscut, desigur, toate acestea, fie din şcoală, fie din multe alte cutreierări ale sale pe meridianele lumii. Drumul parcurs de geniul neastâmpărat al acestui amarnic truditor al artelor să fi fost oare cel insinuat de mine (mă refer exclusiv la crearea monumentului de la Tg-Jiu)? Cel mai tăcut dintre artişti şi-a păstrat taina, lăsându-ne marea operă cu reproşul: „Voi nici nu ştiţi ce vă las eu vouă” – a spus atunci titanul, părăsind Tg-Jiul, profeţie amară ce încă nu s-a dezminţit, din păcate, nici până astăzi…

Distribuie: