Spații culturale nr. 26 (7)

Ion ROŞIORU

Nard

Ameţindu-mi aşteptarea cu aroma lor de nard,
În coliba mea de bârne toate candelele ard.

Roua sfântă zăboveşte-n steble mici de busuioc
Din grădina peste care trece-o boare de noroc.

Vinul nou de-abia-şi struneşte roşu susurul perlat
În ulciorul ce-n răcoarea din izvor a adăstat.

Peliniţă-abia-nflorită pun pe laviţe de lut
Să-mi ţin lupii la distanţă şi pustiul absolut…

Har

Privirea mea febrilizată se va descătuşa de ceas:
Ai revenit ca o lumină şi iarna-n urmă a rămas.

Până şi cumpăna fântânii ce scârţâia lugubru va
Uita de-această nărăvire de cum la ea te vei uita.

La geamul mic muşcata care se ofilea de-atâta jind
Va da în floare de îndată ce vei privi la ea zâmbind

Lingoarea câinelui din curte se va stins subit şi ea
Exact în clipa-n care, tandră, în faţa lui vei apărea

Flash

Privesc de peste râu livada ce-a noastră-a fost odinioară
E tot mai neîmprejmuită, mai ne-ngrijită şi mai rară

Pe când dădeau în pârgă merii coseam otava de sub ei
Şi sprijineam în furci de frasin bătrânii pruni de roade grei.

Umpleau cu cântece ţinutul din zori şi până pe-nserate
Culegătoarele cu pulpe vânjoase şi cu piepturi late…

Acum alunecă pământul şi cresc în voia lor scaieţii
Şi căpcălanii mari prin care îşi pasc catârii suri lăieţii!

Zbir

Un fluture se odihneşte lihnit pe un mâner de roabă
Miliţianul din comună a mai stâlcit în pumni o babă

Amiaza n-a fost niciodată ca azi aşa caniculară.
Miliţianul din comună a dat-o iar vârtos în bară.

Sub pod s-a stins de băutură pontonierul voluntar
Miliţianul din comună e tânăr, chipeş şi curvar.

De clopotul furat nici popa şi nici altcineva nu ştie
Miliţianul din comună se-ntoarce zbir în civilie!

Deţ

Sub poala verde a pădurii voi sta o dimineaţă toată
Să văd cum se trezeşte casa în care-am locuit odată

În vale o să curgă gârla sau doar ce-a mai rămas din ea
O vacă fiindcă-a lins un bulgăr de sare va veni să bea

Stăpâna ei pe-o pirostrie va pune laptele la fiert.
Preţ de-o clipită creştinească voi fi uşor tentat s-o iert

Surprins voi observa prin curte bărbatu-n pijamale fine
Şi voi pleca apoi spre moarte trăgând pădurea după mine!

Ritm

Azi voi urca la rădăcina fântânii din bătrânul sat
Din care cu opt lustri-n urmă în lumea largă am plecat

Voi zăbovi la baza rocii de calcar roşu şi-o s-ascult
De mai captează apeductul roman răcoarea de demult

De unde oare nesfârşirea misterului de lacrimi grele?
Probabil plânge zeul dacic adăpostit cândva sub ele.

Iluminat de ipoteza aceasta simt că-i vin de hac
Neliniştii ce mă frământă şi-n ritm de tine mă prefac!

Pas

Bătrânele-şi telescopăează popasu-n marele popas
Tot numărând ca pe mătănii tristeţea care le-a rămas.

După amiaza ies la poartă şi se adună la taifas
Voind să uite fiecare cum timpul picură din ceas.

Aduc de-acasă taburete, arnici şi coţi de canafas
Şi-n timp ce conturează îngeri dau gândurilor negre glas

Tac numai, ridicându-şi ochii şi netezindu-şi chipul tras
Când li se-alătură-o surată necunoscută după pas!

Zi

Mama a venit pe lume într-o zi de Sfântul Foca,
Zi când apa din adâncuri sfredeleşte straşnic roca.

Naşterea-i nicicând trecută cu plus roşu-n calendar
N-a sortit-o relaxării niciun singur ceas măcar.

Între ea şi mine, Doamne, s-a iscat un trist departe
Ce se-ntinde încă oblic dinspre mine către moarte.

Astăzi, de-ar mai fi în viaţă, aş veni de ziua ei,
Din Cuptor să-i scot cu mâna fila douăzeci şi trei!

Pod

Venim din şi-n pământ ne ducem, dar zăbovim în ocarine:
Într-un muzeu, pe-o etajeră, m-aş vrea de-a pururi lângă tine.

Prin lemnul casei zguduite de crivăţ tot pământul geme:
Cu tine mi-aş dori din moarte să ne întoarcem în poeme

În chip miraculos pământul coboară soarele în rod:
Visez că peste apa neagră cu tine construiesc un pod.

Adeseori pământul scoate pe-alocuri flăcări ce se zbat:
Nădăjduiesc să fim lumină când pe sub el vom fi plecat!

Duh

Cântau a secetă cocoşii de tablă de pe moara ta
Pe-al cărei iaz mătasea broaştei de soare se decolora.

Moraru-şi aprinsese pipa sperând că fumul iscă norii
Şi-şi scuturau asupra-i umbra rărită drastic sicomorii.

Era într-un Cuptor agonic cu duhul grâului strivit
Când pe cărarea spre fântâna nicicând săpată te-am zărit.

Vom fi-nţeles că mai uşoară e implorarea ploii-n doi
Să repornească roata morii prin forţa dragostei apoi!

Dig

Pe uliţa ce-şi frânge-n fluviu avântul perpendicular,
În seara tot mai brumărie cad frunze roşii de arţar.

S-au împlinit deja opt lustri de la timida seară-n care
Am coborât întâia oară să prindem un apus de soare.

Pe-o veche bancă obosită ce nu mai e demult am stat
Fără să ştim c-aveam în spate un cimitir dezafectat.

Azi mă gândesc că dintr-acolo venea spre noi atâta frig
Fiinţial încât, de singur ce sunt, evit bătrânul dig!

Ionel POPA

DIN ARHIVA POETULUI

Noul volum al lui George L. Nimigeanu, Memoria clipei, Ed. Samuel, Mediaş, 2011, e o carte a recuperărilor din arhiva poetică. Volumul e alcătuit din două părţi: prima, o mică antologie de versuri, a doua, numită ,,oglinzi” conţine date biobibliografice şi un florilegiu de extrase critice. Aceste pagini sunt un instrument de lucru util pentru cel care îşi propune să scrie despre poezia lui George L. Nimigeanu. În legătură cu această secţiune a volumului aş face o mică observaţie, dar importantă: nu se indică numărul revistei în care au fost publicate cronicile din care extrage fragmentele.
Şi acum cîteva cuvinte despre partea de antologie poetică. Versurile confirmă impresii mai vechi, prilejuite de volumele princeps. Recuperările din atelierul-arhivă reconfirmă aserţiunea criticii că George L. Nimigeanu este un poet meditativ existenţialist cu un puternic suflu religios ,,cucernic” (Al. Cistelecan). Versul poetului medieşan e o mărturisire lirică a unui suflet şi a unei conştinţe care îşi caută drumul spre transcendenţa divină, spre transcendenţa plină. Fiecare ,,fragment” liric recuperat dă sama de dilemele şi căutările ,,care l-au ars”. Poetul face o adevărată arheologice pentru a redescoperi şi recupera clipa şi forma care au originat poeziile sale. În Memoria clipei regăsim acelaşi poet cerebral (reflexiv), dar cu un putermic simţ al metaforei şi al muzicii prin care versurile sunt salvate de uscăciunea ce poate veni din caracterul (conţinutul) lor aforistic-gnomic. Cerebralitatea este îmblînzită puternic de tonul elegiac, liric. Sub aspect formal poetul se înscrie în prozodia clasică (în sensul tare al termenului), dar nu numai că se înscrie în ea, dar şi o respectă.
S-a afirmat că preferinţa organizării volumelor în cîte trei cicluri ar veni dinspre muzică (simfonie etc). E adevărat, dar socot că mai întîi cugetul şi simţirea de creştin l-au călăuzit spre cifra trei – simbolul Trinităţii (Treimea). Întotdeauna, în marea artă sentimentul religios şi inefabilul muzicii au făcut casă bună şi trainică. Versurile din Memoria clipei sunt grupate în ,,În căutarea de sine”, ,,Puncte de vedere”, ,,Muzeul prădat”. Titlurile spun de la sine despre conţinutul ideatico-afectiv al versurilor. Ne întîlnim cu panorama temelor şi motivelor specifice poeziei lui George L. Nimigeanu: timpul; existenţa cu implicaţiile ei sociale, erotice, morale; actul creator şi rostul poeziei în această existenţă. Toate sunt abordate prin raportare la Divinitate.
Volumul se deschide cu două poeme cu încărcătură simbolică referitoare la fiinţa umană şi la creaţie: ,,Trestia” – din prelucrarea cugetării lui Pascal, creionează un autoportret – imaginea poetului gînditor. ,,Predoslovie”, al doilea poem, duce mai departe ideea primului schiţînd aşezarea în lume a poetului. Volumul se încheie cu poemul ,,Post-faţă” – un titlu simbolic-metaforic. Dacă în pre-faţă (cele două poeme amintite) poetul formula probleme, în ultimul propune un oarecare răspuns. Spun un oarecare răspuns deoarece nu există, lasă poetul să se înţeleagă, unul total şi definitiv, şi că fiecare dintre noi îşi are răspunsul său.
La rîndul lor, fiecare secţiune cu versuri are o organizare internă discretă. ,,În căutarea de sine” versurile (distihuri) sunt, în mare, orînduite tematic pe motive lirice: tăcerea şi rostirea, creaţia, timpul. ,,Punctul de vedere”, în aceleaşi formulări aforistice, de acum cunoscute, conţine versuri (terţine) care inventariază posibile situaţii existenţiale pe arcul de la ontic la gest. Ultimul ciclu ,,Muzeul prădat” adună catrene despre condiţia poetului mereu “prădat” de către timp şi actul creator, de către nelinişti şi întrebări, dar rămas cu credinţa în Dumnezeu.
În versurile acestui volum bat clipele vieţii şi creaţiei poetului – lumină din Lumină luînd.
Nu putem încheia recomandarea volumului lui George L. Nimigeanu fără un cuvînt de laudă pentru artistul plastic medieşan, Adrian Matei, autorul excelentelor desene care ilustrează volumul. Artistul Adrian Matei a mai ilustrat la acelaşi nivel valoric şi alte volume ale poetului.

Nicolai TĂICUŢU

(spre o nouă cale)

… tot atunci Dumnezeu
a venit cu mine de mână la marginea apei
mi-a arătat şi mi-a spus: până aici
este piatra melcului/ priveşte în urmă
la stânga şi la dreapta priveşte şi-ai să vezi
formele geometrice (informe, bine-nţeles)
pe care le-ai urcat, pe care le-ai coborât
formele pe care le-ai străbătut/ formele pe care
le-ai ocolit/ formele din care ai mâncat
formele din care ai respirat
până acum

de aici încolo (întoarce-te/ mi-a spus Domnul)
este apa scoicii/ priveşte înainte/ la stânga şi
la dreapta şi-ai să vezi o singură formă geometrică
informă/ continuu tinzând către forma sferică
o lentilă pulsatorie în care ai să înoţi în josul
curentului şi contra curentului/ pe care trebuie
să o străbaţi fără să ai ce ocoli/ din care ai să
mănânci/ din care ai să respiri
până ce

faţa ta curată se va întoarce spre cer şi trupul tău
aruncat va fi cochilie pe nisip –
nici în apă/ nici pe uscat
ci pe creştetul acestui tărâm al râmnicului.

(pedeapsă uşoară)

mă loveşte primăvara cu crenguţa de salcie
peste suflet mă loveşte uşor

(după răsfoirea cărţii recent primite
uşa de la bibliotecă se deschide singură
fereastra de la bibliotecă se deschide singură
şi nu e acea linişte de rău prevestitoare)

mă loveşte primăvara cu mlădiţa de salcie
peste cuvântul nerostit/ peste cuvântul nescris
şi mă îndatorează cu un poem.

Diana VRABIE

PAUL GOMA SAU VOCAȚIA SUPRAVIEȚUIRII INTELECTUALE (PAUL GOMA: INIȚIERI ÎN TEXTUL LITERAR DE ALIONA GRATI)

Afirmația emblematică a scriitorului de la Mana: „Eu nu sînt un disident, eu sînt un scriitor. Şi punct…” cade ca tăișul de lance în acest univers al tăcerii ignorante sau a prea-spusului delirant, atunci cînd adevărul riscă să încurce „buna făcătură”. Or Paul Goma face parte din categoria acelor scriitori care au adunat toate ostilitățile posibile tocmai pentru că a încălcat acel tabu al tăcerii, contrariind profund sistemul politic al minciunii. În timp, s-au recunoscut meritele în calitatea sa de cel mai important disident român, de cea mai autorizată instanţă morală a societăţii româneşti, de cel mai infatigabil protestatar în confruntarea cu regimul comunist, dar s-a pus la îndoială cu insistență factura scriitoricească a lui Paul Goma. Calificat mai întîi „scriitor fără operă”, apoi „scriitor fără talent”, sau în cel mai bun caz, un „memorialist”, autorul Alfabecedarului rămîne în continuare un teren prolific pentru fabulațiile cu rădăcini securiste. Cum bine observă Ion Simuț, principala acuză politică pe care ar fi dorit Securitatea să o poată formula era că Paul Goma ar fi un trădător de ţară sau un conspirator. Cum nu avea probe şi argumente pentru aşa ceva, s-a mulţumit să vadă că este apreciat drept nul ca scriitor în presa literară. Rostul unor asemenea deprecieri publice a prestigiului era limpede: erodarea credibilităţii lui Paul Goma. Neînvățînd să-și conserve capitalul de simpatie necesar pentru a fi recunoscut drept scriitor într-o epocă ingrată, disidentul român nu a renunțat niciodată la scris, creînd o literatură axată pe un tip particular de reacţie la existenţă. „Nu sînt istoric, nici sociolog, nici om politic. (…) Sînt, întîmplător, scriitor. Acel animal care povesteşte ce ştie” – se defineşte ferm Paul Goma în deschiderea la mărturia din Le tremblement des hommes, sacrificînd toate celelate merite în numele condiției de scriitor, care, în mod premeditat și nejustificat i-a fost refuzată.
Învăluită fie într-un amplu fenomen de respingere neîntemeiată, fie într-o severă eclipsă, personalitatea literară a lui Paul Goma constituie unul din cele mai controversate cazuri din întreaga literatură română contemporană. În acest context, lucrarea Alionei Grati, Paul Goma: iniţieri în textul literar (Chișinău, Editura Arc, 2011), apărută în mod semnificativ în colecția „Cartea care te salvează” reprezintă un moment decisiv în reconsiderarea valorică a scriitorului Paul Goma. E de semnalat faptul că în cadrul aceleeași colecții au apărut lucrări dedicate operei lui L. Rebreanu, T.Arghezi, L.Blaga, I.Barbu ș.a.
Depășind grila subiectivă impusă de vanități sterile, nefăcînd mult caz din mina scriitorului de exclusivist în continuă ofensivă împotriva tuturor sau din orgoliul justițiar al acestuia, reprezentanții generației mai tinere (Raluca Lazarovici, Mariana Pasincovschi, Nina Corcinschi, Daniela Sitar-Tăut, Bogdan Crețu ș.a.) reușesc să se apropie cu dăruire și responsabilitate, de opera scriitorului, lăsînd la o parte armurele cu prejudecăți. Aș aminti în același context și lucrarea Ancuței Maria Coza, Paul Goma: scriitura disidenței (Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, colecţia „Academica” 2011), care vine, alături de cea a Alionei Grati, ca o dovadă elocventă că adevărata reconstituire valorică a operei lui Paul Goma aparține noii generații.
Dintre cărţile apărute în colecţia „Cartea care te salvează”, lucrarea Alionei Grati despre Paul Goma este cea mai temerară. Pentru că a vorbi astăzi despre scriitorul Paul Goma, un autor incomod, pus nejustificat, dar extrem de zelos în paranteze, este un act curajos, venit doar din pasiune. Autoarea îşi asumă, prin urmare, gestul vertical de a vorbi cu cărţile pe faţă despre creaţia acestui basarabean renegat de adepţii conspiraţiei tăcerii impuse de partid. Mai mult, cu talentul profesorului experimentat ne propune o formulă didactică în care Goma să fie gustat şi de către „elevi, studenţi, profesori”.
Aplecată acribios asupra operei scriitorului de la Mana, Aliona Grati denotă prin prezenta lucrare nu doar dorința de a pătrunde în universul ideatic al creației acestuia, ci relevă o adevărată fascinație pentru personalitatea culturală a lui Paul Goma. Această pasiune se reflectă în publicațiile ce au precedat și au pregătit, în egală măsură, prezenta apariție editorială („Din calidor”de Paul Goma. O altă imagine artistică a basarabeanului, în „Studia Universitatis „Petru Maior”, Philologia”, V.9, 2010; Concert pentru orgă. Biblioteca Paul Goma, în „Metaliteratura”, nr.5-6, 2010; Romanul ca lume postBabelică, Chișinău, 2009 etc.).
Suplă, compactă, cartea oglindeşte reflexiile unei necesități ființiale, ilustrativ în acest sens fiind titlul întîiului capitol: Nevoia cunoaşterii lui Paul Goma. A cunoaşte creaţia lui Paul Goma este pentru autoare o necesitate imperioasă, pe care încearcă să o motiveze cu argumentele unui critic implicat: „Cunoaşterea lui Paul Goma este un imperativ al zilei, care trebuie realizat la modul serios şi plenar, deoarece creaţia acestui scriitor este una din şansele noastre de a intra în contact şi în rezonanţă cu literatura (post)modernă” (p. 5). Din întreg capitolul se desprinde nevoia realizării unui act justiţiar, autoarea aderînd involuntar la ceea ce Vladimir Tismăneanu, numește o etică a neuitării, și, completăm, a reconsiderării. Astăzi mai sîntem situați, trebuie să recunoaștem, sub semnul acelei urgențe universale a memoriei. Exegeta vede în problema receptării adecvate o chestiune urgentă, capitală, afirmînd că Paul Goma este „un inconfundabil romancier cu care ieşim în Europa” (p. 6).
Parcurgînd o operă impresionantă, exegeta ajunge la concluzia că autorul Bonifaciei este un scriitor nedreptăţit. Altminteri, toate ediţiile româneşti ale cărţilor semnate de Paul Goma au tiraje mici, de maxim 1500 de exemplare şi sînt precar distribuite. În programele şcolare, opera lui Paul Goma îşi face loc cu multă dificultate. Mai mult, critica excesiv de aspră a contemporanilor nu porneşte adesea de la valoarea operei, ci de la atitudinea ireverenţioasă a scriitorului din publicistica şi memorialistica sa. Înainte de a fi blamat, renegat, sancţionat, contestatarii săi ar trebui să facă efortul depăşirii propriilor orgolii, înfrîngîndu-i conştiinţele vinovate şi să se aplece cu temeinicie asupra cărțţlor sale, care, nu au fost traduse în mod întîmplător în pînă peste cinci limbi pînă la ora actuală.
O sinteză extrem de elocventă este oferită de autoare în capitolul următor, Profilul scriitorului. Sînt selectate reperele biografice esențiale care au contribuit decisiv la formarea personalității lui Paul Goma, întrucît ele vor influenţa în mod decisiv opera de mai tîrziu. Se prezintă matricea basarabeană a scriitorului, satul Mana din „Basarabia rainică”, peregrinările familiei Goma (sugestiv surprinse de scriitor în capitolele romanului ArtaRefugii: 1. „Ne mutăm”; 2. Ne-am mutat; 5. Iar ne mutăm etc.), sinuoasa activitate desfăşurată în ţară de către prozator şi se evidenţiază statutul de disident al acestuia. În paralel, sînt trecute în revistă primele creaţii literare şi se semnalează trecerea de la proza scurtă la roman. Este relevată importanța gestului de aderare a scriitorului la Charta 77 în anii totalitartismului, urmat de perioada de detenţie şi domiciliul forţat. O atenţie deosebită acordă autoarea anilor petrecuţi de scriitor la Paris, cînd acesta devine un veritabil simbol al disidenţei. Nu este trecută cu vederea nici controversata perioadă de după 1997, cînd scriitorul îşi publică primele trei Jurnale, trezind antipatia contemporaneităţii, ce s-a extins ulterior dinspre scriitor spre opera lui, devenind victima unei contestări drastice. Nu putem să nu reţinem rigoarea cu care exegeta reconstituie principalele etape din biografia spirituală a lui Paul Goma, insistînd pe activitatea literară a acestuia în ţară şi în exil. Îi reuşeşte, în cele din urmă, să propună o imagine sintetică asupra unui univers uman căruia îi validează existenţa în subtile interpretări.
Paul Goma este abordat de către Aliona Grati ca un scriitor prolific, care s-a exprimat în mai multe genuri şi specii literare: roman, proză scurtă, eseu, memorialistică, publicistică etc., remarcîndu-se disponibilitatea acestuia pentru experimentările postmoderniste a aşa numitului gen hibrid (jurnalul unui jurnal; romanul-memoriu; romanul-roman etc.). Totuşi calificarea lui drept scriitor total este exagerată, atîta timp cît lipsesc dramatugia şi lirica.
În secvenţa Universul tematic al creaţiei autoarea contabilizează temele predilecte ale celui care s-a opus tentativei de asasinat a spiritualităţii româneşti: detenţia intelectualilor, îngrădirea drepturilor omului, stalinizarea României, proletcultismul, cu alte cuvinte chiar temele tabuizate, despre care Paul Goma se pronunţă în scrisoarea deschisă către Heinrich Böll, scriitorul german laureat al premiului Nobel şi, pe atunci, preşedinte al Pen Clubului Internaţional, difuzată de repetate ori la „Europa liberă” şi publicată în revista românească pariziană „Ethos”, nr. 2, din 1975.
Autoarea oferă o clasificare a creaţiei lui Paul Goma în funcţie de tema dominantă, pornind, după cum susține, de la sugestiile scriitorului însuși: I. Ciclul autobiografic. II. Romanele și cărțile de mărturie despre universul carceral românesc. III. Cărți cu subiect basarabean. IV. Romanele „cu femei și despre femei”. V. Dicționarul. VI. Alte cărți ce conțin mărturii și discuții pe orice temă anunțată de Paul Goma în celelalte lucrări. VII. Jurnalele. Ordonarea descumpănește, dovedindu-se pe alocuri tautologică, întrucît aspectul autobiografic se regăsește în toate scrierile lui Paul Goma. Adevărul este că ar fi greu de disociat între filonul autobiografic şi restul operei în cazul lui Goma. O delimitare între Jurnale (Jurnal pe sărite, Jurnal de căldură mare, Jurnal de noapte lungă, Jurnal de apocrif, Jurnalul unui jurnal, Alte jurnale, Jurnal 1999-2011) şi restul operei (constituită de o diversitate de romane distribuite pe palierele imaginaţiei epice extinse de la autobiografic la fictiv și viceversa) se dovedește necesară.
În capitolul Concepția asupra literaturii exegeta constată lipsa unui program aparte al scriitorului, reținînd reflecțiile metaliterare, dispersate în confesiunile sale, în măsură să releve cel mai bine concepția estetică. „De foarte multe ori însă, pentru a-și define concepția despre literatură, scriitorul apelează la știința muzicală, așa încît noțiuni ca ostinato, fuga, contrapunct, passacaglia, ciaconna, correlate cu cele menite a exprima ars poetica, apar cît se poate de firești” (p.14) , constată cu justețe Aliona Grati.
Adunate sub umbrela unor fluvii tematice prolifice, cum ar fi copilăria mirifică, refugiul dramatic, universul concentraţionar, iubirea pentru femeie şi romanul limbii române fictive, cele cinci romane (Din calidor; Arta reFugii; Ostinato; Bonifacia; Alfabecedar) sînt cercetate cu mult rafinament în următoarele capitole. Analizele realizate de Aliona Grati vizează cu predilecţie romanele scriitorului, deoarece ele reprezintă sectorul cel mai important al creaţiei acestuia. Intitulată modest, Paul Goma: iniţieri în textul literar, cartea este, în mod indiscutabil, mai multe decît o simplă iniţiere. Altfel cum am explica complexa formă literar-muzicală prin grila căreia autoarea citeşte romanul Ostinato, spre exemplu: „Cuvîntul ostinato înseamnă în italiană „cu încăpățînare” (…). În terminologia muzicală, ostinato constituie basul care repetă același desen muzical într-o lucrare polifonică (basso ostinato). Împreună luate, aceste dimensiuni – ideea de insistența tematică și tehnica muzicală – sînt propice pentru un foarte ingenios experiment literar: supunerea formei ostinato conținutului care transpune infernul închisorilor comuniste” (p. 44).
Scriitorul impune în narațiunile sale o formulă epică aparte, axată pe o experienţă autobiografică traumatizantă. De aici apropierile dintre roman şi genul autobiografic: memorii, autobiografie, jurnal intim. Romanele semnate de disidentul român au o importantă valoare documentară, alcătuind memoria unui timp infernal. „Scrisul lui a făcut apel la neuitare” (Bedros Horasangian), reflectînd o conştiinţă gata să se sacrifice.
Flexibilă în abordarea registrelor, Aliona Grati optează pentru structuri diferențiate ale capitolelor, fără a avea mania unor nuclee identice, altminteri greu de imaginat în cazul dat. Astfel, dacă în Arta ReFugii este cercetată drama refugiatului, ”începutul unui exil perpetu”, în Bonifacia se urmăresc „proiecțiile eternului feminin și poezia deliciilor senzoriale” etc. Scrise cu discernămînt și aplicație, convingător și reconfortant, paginile din aceste secvențe ne invită la o decodare personală, în scurt, la o (re)lectură participativă. Paralel, pentru a conferi o relativă coerență didactică, autoarea își orientează demersul investigativ în cadrul fiecărui capitol spre reperele indispensabile abordării literare: geneza, temele și semnificațiile, compoziția și tehnicile narative, personajele, stilul și limbajul etc. Abordînd o perspectivă critică echilibrată, înarmată cu rigoarea cercetătorului avizat, dar și a inteligenței puse în joc, autoarea propune un adevărat demers hermeneutic, de identificare a temelor și motivelor recurente, a personajelor și problematicii ideatice, aratîndu-se atentă atît la nivelul informațiilor, cît și la nivelul nuanțelor interpretării. Totodată, fiecare capitol este însoțit de un dispozitiv practic, menit să faciliteze buna receptare a creației.
Bibliografia critică din finalul lucrării sintetizează cele mai recente abordări ale operei lui Paul Goma, reflectînd totodată şi implicarea echipei redacţionale a revistei „Metaliteratura” în promovarea creaţiei acestui scriitor în care se mai poticnesc numeroase spirite anemice.
Dincolo de competentele analize de text, lucrarea are şi menirea de a readuce în actualitate opera unui scriitor-militant, care a avut curajul să se opună deschis sistemului, trecînd prin închisorile comuniste de la Jilava și Gherla. Prin tot ce realizează, autoarea urmărește să construiască un profil; analiza operei literare urmînd acestei identificări a scriitorului. Poate că, în primul rind, dincolo de analizele pertinente, Aliona Grati a dorit ca aceste pagini să constituie un îndemn la re-descoperirea unei opere. Prin ipostazierea scriitorului în protagonistul propriei opere, autoarea denotă harul artei subtile a portretizării.
Scrisă din afinități elective, cu pasiune și dintr-o vizibilă dorință de a se solidariza cu un scriitor nedeptățit, cartea Alionei Grati vine sa certifice marca unui spirit elevat și a unei sensibilități creatoare, denotînd eleganța unei erudiții literare superioare. Capacitatea de transcendere, de reducere la esențial, modalitatea critică existențială, densitatea informației fără riscul transformării într-o materie amorfă, constituie calitățile prezentei lucrări.
Paul Goma: inițieri în textul literar reprezintă o savuroasă ilustrare a modalității critice de explorare existențială, oferind totodată o adevărată desfătare intelectuală. Prin reconsiderarea valorică pe care o întreprinde, cartea se înscrie în seria de acțiuni de „restituire” culturală a operei lui Paul Goma.

Camelia Manuela SAVA

in memoriam

Îmi amintesc foarte bine acea zi albastră.
Ea venea direct înspre mine, lovindu-mă nu în moalele capului,
ci într-un loc anume situat între
inspiraţia inovatoare şi fantezia eliberatoare…sâc!
Îmi amintesc perfect şi de tine – aduceai cu o creatură
cu patru picioare şi un ochi în frunte sprijinit pe bolta cerească…
Vorbeai în somn, şoapte de neînţeles răzbăteau prin pereţi
Şi nu înţelegeam de ce îţi este foame, de ce îţi este frig,
de ce îţi este sete…poate pentru simplul motiv că
amintirile mele despre moarte dor…