Spații culturale nr. 26 (4)

LA ANIVERSARĂ: RADU CÂRNECI
– 85 DE ANI –

Privighetoarea şi Trandafirul
– la o re-întâlnire cu Oscar Wilde –

Îndrăgostită Privighetoarea cânta
iar Trandafirul alb o săruta:
ghimpele-I o pătrundea cu dulceaţă
şi era-n zori, spre dimineaţă
când steaua deasupra ofta, ofta
şi-ndrăgostită Privighetoarea cânta

(„… trebuie să mă săruţi până departe
psalmodia, pătrunde-mi a cerului parte
iată-mi sângele te înfloreşte-n culoare
dulce-i ghimpele tău, dulce mă doare
ah, îmi eşti în a destinului carte
iubire, sărută-mă până la moarte…“

şi noaptea se topea în ceţoasele stingeri
– uimită, în aer, o ceată de îngeri
iar Trandafirul până în inimă o pătrundea, o pătrundea
şi floarea-i în roşu se-mpodobea, se-mpodobea!
„Regina mea, sfânta mea, dar tu sângeri…!”
şi zorii piereau în şoaptele-I plângeri…)

…………………………………………………

… Şi se făcu ziuă în a lumii grădină
şi Trandafirul roşu, se rotea în lumină
la frumuseţea-i, cerul se uimea!
iar în ţărână Privighetoarea tăcea, tăcea
ucisă de iubirea-i vergină –
Şi era primăvară şi multă lumină!
Foarte multă lumină…
Vânător în toamnă…

… ce vânător am fost! şi ce minuni
purtam în taşca bravilor nebuni
ce se-avântau în codri, ca la nuntă
ecou de corn în zarea lor căruntă
şi câini lătrând şi fiare! cum s-aduni
din amintiri asemenea minuni!…

(… cerboaică jună! blândă înfruntare
te-am urmărit pe-a cerului cărare
mireasma ta mă îmbăta cu preţ
iar sângele, ca lupul, îndrăzneţ
arc se făcea, săgeată arzătoare
cerboaică mândră peste munţi călare!…)

… voi fi vânat şi eu – căci vreme vine –
ca trântorul din casa de-albine
când, către-nalt, regina mă va cere:
ce zbor sublim e zborul ce te piere
ce arme dulci, pătrunderi, sfinte crime:
voi fi vânat şi eu, cum se cuvine!…

Tăierea capului

…şi iarăşi năzuim spre veşnicie
şi iarăşi zarea ta se face ie
privirea-ţi se preschimbă în fereastră
şi iarăşi mă aştepţi să vin din astră
femeie-frunză-floare-fruct mă-mbie
ca iarăşi să intrăm în veşnicie…

(…cum te-am gândit şi te-am zidit, nu ştiu
plantându-te în marele-mi pustiu
lumină-n ceaţa drumurilor mele;
mi-ai potolit pornirile rebele
păstrându-mă, rămân în tine viu
şi mă plantezi în marele-ţi pustiu…)

…rob! taie-mi capul, ca la marii sfinţi:
rămân credinţa singurei credinţi
şi-n pas de umbră mă ivesc pe cale
şi intru-n miezul mântuirii tale
ci lepădând păcatele-mi dorinţi –
rob! taie-mi capul, ca la marii sfinţi!…

Fumând pe malul Styxului…
– alt vis –

… la Styx, pe mal, de veghe stau fumând:
toate sunt negre (cele care sânt!)
umbre de umbre de la Charon cer
să le primească-n luntrea-i de mister
împărăţia Hades-ului vrând –
la Styx, pe mal, de veghe stau fumând…

(… ca-n Dante, şiruri vin ai morţii sclavi:
zdrobiţi cei din războaie, tineri bravi
cei ce-au căzut – dreptăţii străjuind –
cei răstigniţi şi cei plătiţi cu-argint
cei mulţi şi proşti, şi filosofii gravi
ca-n Dante, şiruri trec ai morţii sclavi…)

… da! Charon mă aşteaptă zi de zi
ci eu mai pufăi – bine-i a trăi
chiar când eşti mort! am învăţat s-aştept
– fără-de-timp e Timpul înţelept! –
milenii strâng – orbitele mi-s vii –
iar Charon mă aşteaptă zi de zi…

Cuvinte în dar…

Leo BUTNARU

SALUT

Iarnă grea.
O zi
sau alta din ea
sau poate o noapte în care
poţi sau nu citi (de fapt
în atare iarnă s-ar potrivi
precum în cele împastelate de Alecsandri)
poemul Moartea lupului de Vigny
în tălmăcirea colegului Radu Cârneci (probabil
pretutindeni pe continentele lumii
urletele lupilor sunt aceleaşi – ei
nu au nevoie de urletengleza interetnică
internetică
şi nici de tălmăcitori).
Poţi sau nu citi
poemul despre pieirea lupului
de Vigny
pentru că mă rog
câţi lupi să mai fi rămas? – ia
cam câţi cititori – puţini… – încât substantivul
lup
ca şi cum ar devenit: nu-p
adică negaţie
de proprie albastrosituaţie
iar contaminarea nulup ţine bineînţeles
de trecut.
Astfel că în aceste zile reci
de citeşti sau nu poemul cu nu-p
e bine totuşi barem să-l saluţi
pe distinsul domn Cârneci
Radu-u-u… – ceea ce o şi face
uşor onomatopeic
Butnaru-u-u…

Ion BELDEANU

Cuvinte despre Radu Cârneci

Prea puţini dintre comentatorii lui Radu Cârneci amintesc de Valea lui Lalu, nimic altceva decât semnul generos al începutului său biografic. Altfel spus, Radu Cârneci s-a născut în Valea lui Lalu din Ţinutul Buzăului, deşi rămâne pentru totdeauna legat de Bacău şi de plaiurile de acolo.
Îmi place să plec de aici, de la această misterioasă alcătuire de cuvinte, ce reprezintă semnul începutului lui biografic. Poate de aceea, nu întâmplător, versurile sale trimit spre ceea ce cineva (criticul Radu Enescu) numea a fi o stare de graţie, ori, altfel spus, o metaforă dominantă a scrisului său.
Dar ce este adoraţia contemplativă de care aminteşte Radu Enescu, vizându-i capacitatea lirică? Pentru că, aşa cum s-a afirmat, poezia lui Radu Cârneci trădează o evidentă traiectorie ce duce spre renascentism (dacă afirmaţia nu poate să pară prea hazardată). Iubirea, de pildă, nu se vrea a fi decât o stare de graţie ce conduce, aşa cum remarcam, către adoraţia contemplativă.
Poate şi pădurea, de care Radu Cârneci e legat nu doar sentimental, ci prin atracţia sa profesională de odinioară, ne duce într-acolo.
Oricum, statura simbolică a existenţei lui Radu Cârneci capătă acum, la venerabila aniversare de 85 de ani, un nimb ce îl distinge şi-l onorează. Pentru că Radu Cârneci e poetul care şi-a adunat prin ani merite despre care ochiul critic şi-a spus mereu cuvântul, detaşându-l de curgerea banală a timpului.
Şi nu e vorba de o apreciere de circumstanţă, ci de o constatare care-i defineşte şi-i onorează ascensiunea.
Se poate spune, aşadar, că la împlinirea prestigioasei sale traiectorii biografice, Radu Cârneci trebuie salutat cu deplină consideraţie. Ceea ce şi facem acum, urându-i şi dorindu-i, deopotrivă, aleasa încântare de care şi cu care nu poate fi decât fericit.

Daniel DRĂGAN

Radu Cârneci, oaspete şi amfitrion la grădina în formă de vis

L-am cunoscut prin anii 1953-1954, la sediul din strada Castelului 108 al Filialei Uniunii Scriitorilor Braşov (se numea Regiunea Stalin!!!), condusă (neoficial) de Gherghinescu-Vania. […]
Era student la silvicultură şi avea chiar o figură silvestră, de om al pădurii, îmbujorat şi energic, nu foarte voluminos, dar pietros, bine îndesat, adică dens. Cu privire blândă, de june romantic. Aşa erau şi versurile lui. Suave şi energice în acelaşi timp. Delicate. Cu un parfum de forme pure. Vania, şi mai ales Domniţa, îl preţuiau la superlativ şi nu o dată Domniţa mi-a recitat versuri de Blaga şi de Radu Cârneci. Drumurile noastre se întâlneau adesea în strada Crişan, unde fermecătoarea Domniţă a Poeziei Române şi Vania, cel ca argintul viu, erau mereu bucuroşi de oaspeţi în intimitatea casei lor cu miros de măr ionatan şi de gutuie coaptă. Radu participa şi la şedinţele cenaclului, şi la şuete, dar deodată a dispărut. Aveam să aflu că s-a întors în Moldova ca inginer silvicultor. L-am căutat în 1964, când la Iaşi, când la Bacău, la Braşov, la Piteşti şi la Craiova se zvârcoleau scriitorii, încercând să producă o breşă în metropolizarea culturii şi să dea o şansă şi celor din „provincie”, Radu conducea atunci eforturile pentru înfiinţarea Ateneului, în vreme ce Corneliu Sturzu şi Corneliu Ştefanache, la Iaşi, iar Mihail Diaconescu, la Piteşti, puneau la cale revistele „Cronica” şi „Argeş”.
Ne întâlneam deseori pentru a ne informa reciproc, pentru a ne sincroniza eforturile, şi aceste consultări au durat câţiva ani, adică şi dincolo de momentele inaugurale, când revistele noastre au reuşit să biruie piedicile şi să iasă în lume. Funcţiona o solidaritate culturală pe care generaţiile mai noi nu ştiu dacă vor mai simţi nevoia să o păstreze.
Radu Cârneci era un poet băcăuan, devotat urbei sale, dar cu un orizont cultural vast, deschis spre poezia universală, mai ales spre cea franceză şi spre expresioniştii germani. Riguros în expresie şi fastuos în senzaţii, construind metafore fanteziste în care natura se dezlănţuia orgiac, Radu Cârneci şi-a făcut din cărţile sale, fiecare cu o altă deschidere lirică, un monument rezistent. Braşovului i-a păstrat şi îi păstrează şi acum o admiraţie fără egal. Braşovul este oraşul tinereţii, al studenţiei şi al debuturilor sale lirice. Revista băcăuană „Ateneu”, pe care a păstorit-o cu mare izbândă vreme îndelungată, era mereu deschisă colaboratorilor din Braşov, iar când, în 1996, am reuşit să editez la Arania, în traducerea sa, o antologie baudelaireană bilingvă, am fost amândoi fericiţi. Radu Cârneci este un poet şi în relaţiile sale cu colegii. De o eleganţă simplă, dar fără cusur, atent şi afectuos, el ştie, ca orice autentic artist, că în grădina poeziei fiecare are locul său şi reuşeşte să fie admirabil deopotrivă ca oaspete şi ca amfitrion.
Fugitur ireparabile tempus! Nu-mi vine să cred că Radu Cârneci, adolescentul de odinioară al cărui zâmbet pur, juvenil, îi luminează şi astăzi chipul, nu-mi vine să cred că poetul care scria pe aer Umbra femeii, binecuvântând iarba verde sau grădina în formă de vis, centaurul îndrăgostit alergând spre antologia pădurii, poetul cântării cântărilor împlineşte astăzi […]. Dar mă conving maldărul de cărţi, multitudinea şi amplitudinea şi altitudinea faptelor sale de cultură. Da, Radu Cârneci poartă pe umerii săi, tineri încă, povara unei vârste pe care doar înţelepciunea specifică şi bunul simţ o confirmă. Vigoarea talentului său o infirmă!

(Din volumul „Apel la memorie”, Ed. Arania 2007, pag. 56-57)

Ionel NECULA

Pisanie pentru Radu Cârneci

Personal, l-am cunoscut târziu, când avea deja o notorietate bine conturată, şi n-aş zice că mi-a confirmat toate aşteptările. Îl credeam un munte, un uriaş, un colos şi mi se înfăţişa ca un ins normal, împuţinat la trup şi modest în ţinută, în vorbă şi în purtări. Totdeauna, în puţinele noastre întâlniri colocviale, m-a surprins cu cumsecădenia sa fastuoasă şi cu rafinamentul decenţei – o decenţă pusă în act, în expresie şi în nisiparniţa răsfăţului public. Este, orice s-ar spune, un clasic printre contemporani, un cărturar mustind de cultură, care poate, oricând, să indice o direcţie, un sens, o tendinţă de mişcare şi de împlinire culturală pentru breasla scriitorilor.
Mă întreb uneori de unde provine şi cum se justifică imaginea colosalizată ce mi-am făcut-o cu mulţi ani în urmă şi care m-a marcat, ba încă mai dăinuie şi azi în memoria mea lacunară şi nevolnică. Cred că momentul trebuie căutat în toamna anului 1964, când a apărut primul număr al revistei Ateneu. Radu Cârneci figura ca redactor şef al noii publicaţii, dar revista în sine era altceva faţă de tot ce apăruse până atunci. Într-o vreme de prăpăstioasă ariditate culturală, noua publicaţie ni se părea o minune şi cădea ca o ploaie de vară peste o pajişte ofilită, de nu cumva compromisă şi lipsită de speranţă.
Am rămas cu imaginea ctitorului de revistă, care nu era doar o simplă revistă, era o adevărată instituţie culturală. Era concepută după toate regulile lucrului desăvârşit – cu zilele revistei, cu acordarea de premii anuale, cu lansarea numerelor realizate în comun, cu alte localităţi, cu întâlnirile redacţiei cu cărturarii din Moldova de mijloc şi de sud. Îşi făcuse el, inimosul redactor şef de atunci, o echipă de zeloşi ai lucrului bine gândit, bine perspectivat şi atât de bine pus în act, că mulţi dintre cei ce zăboveau aplecaţi asupra colii albe de hârtie îşi fixaseră ca ţel şi obiectiv principal să li se încredinţeze câte-un colţ de pagină.
De asta zic: în ochii şi-n percepţia mea postadolescentină, Radu Cârneci a rămas distribuit în rândul marilor ctitori. N-a construit catedrale, timpul marilor edificii medievale trecuse, dar revista ctitorită de el, în acei ani de secetă culturală, făcea cât o catedrală. Era Voroneţul Moldovei de mijloc, şi mulţi tineri încurcaţi în mrejele Verbului înaripat visau să fie luaţi în seamă. În ochii lor, Radu Cârneci trecea drept un ctitor, iar numele unui ctitor de catedrală nu se uită, nu se ocultează şi nu se parazitează. El se fixează-n memoria colectivă şi se zideşte-n fundaţie ca pisanie.
Aş fi vrut să-ncrustez cuvintele acestei pisanii în granit, să le asigur nemoarte şi veşnicie, dar m-a dezamăgit frigul din piatră şi m-am refugiat în broderiile acestei pânze de borangic, în speranţa că voi reuşi să le confer puţină căldură, emoţie şi fior, cum şi merită acest ctitor ce-a solemnizat toată viaţa pasiunile
umane. La mulţi ani şi spor în toate cele ce le procesezi, maestre!

Mihai CIMPOI

Radu Cârneci: eros, logos, ontos

Începuturile poetice ale lui Radu Cârneci stau sub semnul unei solarităţi de tip hölderlinian, care, dincolo de faptul că este o convenţie a timpului, traduce o ardoare senzuală care va deveni o dimensiune esenţială a creaţiei sale. Prin urmare, trebuie să vedem în soare un topos circumscris organic unui univers al trăirilor ardente, existenţiale prin însăţi natura lor.
Din polivalenţa simbolică tradiţională a soarelui poetul alege atât semnificaţia de epifanie uraniană, de manifestare generală a viului, cât şi pe aceea de cunoaştere, de gnosis, el însemnând ochiul zeului suprem, spiritul universal, parte a Arborelui Lumii.
Fiind un element unificator, dătător de întreg bine orânduit, revelaţia soarelui prilejuieşte revelaţia unui univers idilic pus sub dominaţia unei sympateia absolute, totul comunicând sub semnul unităţii.
În mişcările universului este desluşită o «tainică oficiere»: „Trupul meu intră în mişcarea Soarelui / privirile în mişcarea păsărilor / zborul mi se vrea de aer lung / şi mă-ndrept spre pădurile de piatră” (Tainice oficieri). Aşa se face că în tăcerea universală se mai aude „chemarea tragică a Mioriţei“, în timp ce, imnicul, elegiacul, litanicul, baladescul, se întâlnesc în contrapunct, desluşindu-se formule de oraţie şi descântec.
Caracterul de ceremonial al discursului mitopo(i)etic se conturează limpede de pe acum. Mirii caută un „pat răcoros”, orele dragostei sunt ca ploile verii („frenetice şi istovitoare”), pădurea e o „flacără toată”, aerul e „o umbră roşie”, zăpezile se îmbrăţişează într-o „pădure de sticlă zeiască”. Este o acuitate a simţurilor, un prag paroxistic al ardorii care presupune topirea şi con-topirea: „Aud tropotul mărunt al florilor / paşii ierburilor / aripele pădurilor pe zări” (Vers de mire). Solaritatea are forţă orfeică prin ea însăşi, devenind spontan cântec. Poetul „cântă dintr-un arbore” şi se simte unul dintre cei chemaţi în acest univers care pare un arbore de taină: „În cele patru vânturi şi între ele / noaptea se leagă de zi, ziua de noapte / rotindu-se planetă pentru mine / şi mă îndeamnă să trec – iar el rămâne / şi sângele meu se vrea în setea lui neagră / şi mă simpt dintre cei chemaţi…” (Arbore de taină).
O poezie deosebit de sugestivă va traduce şi complexitatea dorului, a dorului de dor, recurgând la simbolistica nocturnă a cucuvelei care vine să vorbească despre o cunoaştere dureroasă, „de noapte”: „Cucuvea cu pene roşii / cucuvea cu pene verzi / cazi din lună peste dor / adu-i cerul dedesubt / pasăre cu ochi abrupt / O fereastră dreaptă, râde / strâmbă, o fereastră plânge / scade casa către zori / moare carnea de-amintire / şi fereastra intră-n mire / O să cânte sânge-n vârf / o să plângă sânge-n vale / trupul meu ocol să fie – / intră-n ierburi stea şi moare / dorul ei de dor. / Şi doare” (Pasărea cu ochi abrupt).
Cu timpul – în Umbra femeii (1968); Grădina în formă de vis (1970); Cântarea Cântărilor (1973); Heraldica iubirii (1975); Dorador (1997) – dragostea îşi dezvăluie din ce în ce mai spectaculos şi totodată mai dureros, mai dramatic miezul ei de foc existenţial, foc negru care tensionează fiinţa, aruncând-o în neant: „De jertfă pas şi-n templul tău pătrund – / e miez de vreme, şi-i tăcere foarte: / sămânţă e aici, de vis şi moarte / iar râul Lethe-alături e, pe prund“ (Sonet în templul tău). Conturul expresionist al versului se îngroaşă, îndemnurile blagiene de cufundare extatică în substratul păgân al trăirilor se reiterează cu o putere vulcanică: „iar sângele să cânte şi să joace / dezlănţuit de moartea lui, dincoace.” (Sonet, înainte de dragoste). Apare un ciudat contrapunct al intensificării/slăbirii, al amplificării sunetelor/surdinizării lor, în acelaşi registru auzindu-se bătăi de clopote şi şoapte de taină, „vuietul blând”, explozia de foc proiectată cosmic şi implozia de lumină lină, de „gând de ploi, domol”. Pe de o parte sunt invocate clopotele tunătoare: „Când clopotele-n frunze au să tune” (Sonet de priveghi), „flăcări înalte, din aspre zăpezi” (Sonet, iarna), „cădelniţarea de sfere“ (Sonet pentru mai târziu), hora cerului (Vârf de dor), zborul, „prelungul înot” (Noi doi); pe de altă parte, gândul pur „vibrând ca o vioară” (În noaptea mea eşti pururea fecioară), „clinchetul azuriu între pocale” (Acum îţi pun odăjdii triumfale), „unda dulce lung legănătoare” (Edenul meu de mugure şi soare) „limba-n imn şoptit” şi „izvorul subţire” (Mereu nestins, neprihănit).
Traducător excelent al lui Baudelaire şi al Cântării Cântărilor, Radu Cârneci se pătrunde până în cele mai ascunse fibre ale sufletului de esenţa demonică şi totodată de esenţa zeiască a dragostei. Eros, după cum se ştie, ţine de o simbolistică a unităţii contrariilor, de coincidentia oppositorum. Pornirea instinctuală spre Altul, ce trece printr-o complexitate de reacţii senzoriale şi spirituale, prin binomul chinezesc Yang-Yng, prin acea cosmică împrăştiere de forţe ce tind să formeze totuşi o ordine unică, o unitate, iubirea apare ca element antagonist şi totodată armonizator. Săgeţile din tolba lui Eros străpung şi ele opusul sufletelor, unificându-le.
Dragostea apare aşadar, ca o cunoaştere de sine a Fiinţei prin acel proces de revelaţii-şocuri, de conflicte dintre Eros şi Psyche, adică dintre suflet şi sentimentul iubirii ca atare. Pragul demonic şi pragul zeiesc se întâlnesc în această cunoaştere tulburătoare, care e marcată atât de răzvrătirea păgână, ancestrală, carnală, de Centaur („Centaurii de piatră-n mine iar / Se răzvrătesc de sub tăceri şi juguri / şi carnea în aprinse tăvăluguri / mă chinuie cu spaimele-i, barbar“ (În primăvară sângele dă muguri), cât şi de actul purificării prin invocarea duhului divin al iubirii: „Iubito, să pătrundem în vasta catedrală / ca sub înaltul toamnei blând-luminat de zei / să-ngenunchem la tronul iubirii cu sfială / şi să uităm de oameni; de buni şi de mişei…“ (Iubito, să pătrundem în vasta catedrală).
Există, însă şi al treilea aspect al iubirii: este suferinţa ca proiecţie a miticei dureri a lui Orfeu despărţit de Euridice: „În limpedele ochi bântuitoare / durere-a lui Orfeu neistovit / pe fruntea-i mândră aură-sudoare: / Euridice, fructul meu oprit…“ (Edenul meu de mugure şi soare).
Radu Cârneci se impune ca unul dintre cei mai importanţi poeţi ai iubirii anume prin intuiţia conlucrării acestor trei aspecte: zeiescul, demonicul şi orficul, cel din urmă înţeles ca suferinţă produsă de desmembrarea unităţii îndrăgostiţilor şi ca înstăpânire, prin cântare, a delicatei zone a trăirilor erotice. Erosul este arhetip al întemeierii, al unirii lui animus cu anima, temei al Fiinţei, principiu universal al înfiinţării: „… da, alergăm uimiţi înspre idee: / bărbatul înnoindu-se-n femeie/ când Ea în El îşi află năzuinţa / – ce alchimii le stoarce-atunci fiinţa / din care prunc se-arată: zeu ori zee! – / da, alergăm uimiţi înspre idee // … Oh, vine clipa să plecăm în fire / topindu-ne în cosmică topire / de elemente iar primordiale / rotind în vegetaţii triumfale / de libertate-n veşnică rotire: / oh, vine clipa să plecăm în fire…“ (În cosmică topire).
Ca şi pentru Ovidiu, pentru Radu Cârneci rostirea iubirii, care ţine de divinitate, de adâncurile Fiinţei, este echivalentă cu rostirea Adevărului. Ea este realitatea supremă, ce atinge Absolutul.
În acest fel, Erosul se confundă cu Logosul, discursul erotic fiind totuna cu discursul poetic. Poezia este Iubire şi Iubirea este Poezie. Din această credinţă apare o superbă definiţie a actului liric: „… esenţe sublimându-se-n esenţă / vis colorat în somnul transparenţă / tânjind în miezu-i spiralata formă / spre-a-nvrednici materia informă / iris veghind cea tainică prezenţă: / esenţe sublimându-se-n esenţă // desăvârşire în desăvârşire / frământ al meu, iubire de iubire / mereu mă subţiezi pân’ la idee / precum frumosul intră-n orhidee / pisc irizând sublim apusul-mire: / desăvârşire în desăvârşire // gând al Naturii ferm năzuitoare / fluid etern dinspre şi către Soare / distanţă măsurând cu ne-distanţe / precum speranţa însumând speranţe / fiinţa ta mă-nalţă şi mă doare / gând al Naturii ferm năzuitoare…” (O definire a Poeziei).
Poetul merge deci, pe principiul general al iubirii de iubire, al dorului de dor, imaginând un fastuos epitalam cosmic în genul hemeneus-urilor greceşti şi fescenimus-urilor romane, utilizând întreaga poetică nupţială a Cântării Cântărilor, pe care o transpune în cheie modernă, păstrându-i însă mijloacele senzual-spirituale. În acest scop, naturismul este trecut prin grila estetismului şi galanteriei cavalereşti, iar extazul sympatetic cosmicizat se contopeşte până la urmă cu ideea abstractă de Iubire, cu un construct idilic şi idealist. Trăirea ardentă devine, astfel, nudă identitate, mit, gând alunecător prin regnuri, tărâmuri, zone, toate acestea intens erogenizate. Elanurile nupţiale, odată puse în „funcţie“, transformă ars amandi în ars poetica, înţeleasă ca ars combinatoria ce presupune un continuu contrapunct al variaţiilor, al alternării variantelor şi invariantelor într-o uriaşă construcţie barocă, manieristă. Manifestările sentimentului de iubire şi a tuturor atitudinilor şi reacţiilor psihologice faţă de el se formalizează, se instrumentează, se ritualizează. Fără-ndoială, există o intenţie vădită, la Radu Cârneci, de a obţine un mare Text, un Metatext al Iubirii. De aceea purcede la cuprinzătoare explorări alchimice, magice, la teatralizare, chiar. Lumea e văzută ca teatru al iubirii, ca teatrum amandi mundum. În mod rilkean, este închipuit un imens pat conjugal al universului. Unduirea nupţială este surprinsă în construcţiile de coroane de sonete, în rondosonete şi glossonete, în oratorii şi oraţii concepute serial în cânturi.
Totul este cuprins într-un vârtej cosmic ameţitor, atrăgător de plinuri şi goluri, din miresme excitante, de sunete şi vuiete erogenizate, de lumini fragede, de „petale cu cercei”, într-o îmbrăţişare demonică a cerului cu pământul: „… Ce vuiet se deşteaptă în pustie / şi se înalţă ca un stâlp de fum / semeţ spre cer din smirnă şi tămâie / miresme dând, înmiresmând un drum? // Căci dac-ar arde chiar şi o pădure / de nalţi cypreşi n-ar îndrăzni aşa / ameţitor şi cu esenţe pure / pământ şi cer deodată-n mireasma” (corul bărbaţilor din Cântul 3: Pe culmi de dor, din Cântarea Cântărilor). Toată simbolistica arderii, mistuirii, supliciului şi frământării carnal-instinctuale – lumină miresme, ploi-alinătoare, vânturi, zări încinse, aer sfânt incendiat şi sunător, ninsori – sunt prezente într-o orchestraţie fină: „Frumoasa mea, sunt Soarele, mă iată! / Odorul meu ridică-te să vezi / cum iarna s-a topit şi ploaia beată / dansează peste fostele zăpezi. // Priveşte, frăgezind, cum râd spre tine / câmpiile şi viile-nflorind / şi-n roiuri turturele şi albine / se-ntrec iubind // În zare, marea cerul îşi sărută / albastre păsări se sărută-n zbor / şi pietrele în bucurie mută / Se auresc în proaspătul izvor / În crângul de smochini e mare nuntă / – esenţe de iubiri născând iubiri – / odorul meu, te scoală, ziua-i sfântă / sosită-i clipa mare-i împliniri. // Din cuibul tăi în stânca despicată / o, porumbiţa mea, soseşte-mi dar / de muzici şiroind mi te arată / mărgăritar // şi frunţii mele dăruind cunună / în dreapta mea strălucitoare stând / să-auzi cum cerul şi pământul sună / spre tine blând…” (Cântul 2, al mirelui, „De muzici şiroind mi te arată”, din Cântarea Cântărilor); „… Vuiau în mine neştiute cânturi / lumini în sânge scăpărau lumini / dar în neprihănite aşternuturi / nu te aflai la pieptul meu supin // Şi-aproape adormisem de-aşteptare / o, Domnul meu, dar inima veghea / şi tresări, luceafărul de zare / când coborî la uşa mea. // Asemeni eşti c-un chiparos în ploaie / – ah, părul tău de rouă încărcat! – / iar genele-ţi de picuri se-nconvoaie! O, preafrumos, atât visat” (Cântul 4: „Tânguirea miresei”).
Culmea virtuozităţii instrumentale la Radu Cârneci sunt sonetele, adevărate giuvaiere în care apar sub chip şlefuit şi bine potrivit toate marile motive şi simboluri mitopo(i)etice ale iubirii. Cităm din glossa Triumful iubirii sonetul-matcă (primul, care deschide această coroană de frumuseţi şi înţelepciuni): „Iubirea este atotstăpânitoare / E vârf în dor şi vis în rădăcină / Chip nevăzut în chipul de lumină / Precum tăcerea mângâie şi doare // De vremi şi legi mereu biruitoare / Iubirea doar Iubirii se închină / Înnobilând şi stăpânind regină / Ca iarba nesecatele-i izvoare // A duhului şi-a trupului măsură / Iubirea se-nveşmântă în Iubire / Petală stând şi veşnică armură // Născându-se pentru întreaga fire / În armonii cu legănare pură / Iubirea-i viaţa fără de pieire…”.
Dantescul adagiu „iubirea naşte sori şi stele” se codifică, iată, într-un principiu axial mitologic modern, în ideea de iubire, derivată din romanticul punct genetic prim: „… la început ideea de iubire / precum lumina aburea în fire / nelinişte vibrând în elemente / visând la bucuriile absente / chemând împreunări dorind a fire / la început ideea de iubire // (…) Iubirea-i axul cerurilor toate / în mari nuntiri cu muzici peste poate / un semn al ei şi lumi cu lumi se-adună: / idei dansează hăurile tună / stele-n ghirlande leagănă-se roate / iubirea-i axul cerurilor toate…” (Din prolog la Heraldica iubirii).
Adâncimea viziunii poetice se esenţializează încă în Pasărea de Cenuşă (1986) şi în special în amplele poeme Omul cu barca şi Jurământul în care Marele Tot, ce contopeşte iubirea şi iubirile capătă culoarea existenţială a Neantului, desacralizându-se. Pe ecranul cosmic al acestuia se proiectează acum omul-monstru aducător de moarte: „Să rămânem cu morţii ? Deasupra-i teroare: / câmpii otrăvite munţii de bombe / şi păsări cu aripi de sânge / neruşinate imnuri destrăbălării de cuget, acolo deasupra / se fierbe sfârşitul fiinţei divine! / să râmânem cu morţii?…” (Omul cu barca). În contratimp cu omul-monstru, poetul devine Omul cu barca, omul purtător de putere şi destin.
Marele Tot are acum şi o fascinaţie neagră, negativă, atingând demonicul, perechea plutitoare transformându-se într-o unitate de două singurătăţi ce se îndepărtează unul de altul: Euridice e pierdută de Orfeu în marele noian al Neantului, Cerul se transformă în „apocalips frumos izbânditor”: „… Am semne dinspre moarte:/ se dezrobesc nălucile-n văzduh/ ca steaguri largi desfăşurate ceţuri/ şi Timpul-gâde îmi culege clipa/ – când toate-s vii/ şi sângele-i sonor –/ ci nefiinţa-şi mugureşte aripa/ Ah, unde eşti?” (Jurământul).
Viziunea asupra vieţii – cu toate ale sale – se întregeşte, aşadar, asociind Erosului şi Logosului, Ontosul, adică însăşi fiinţarea. Ars amandi se întreţese nu doar cu ars poetica, ci cu ars ontologica.
Radu Cârneci rămâne, fără-ndoială, unul din cei mai reprezentativi poeţi români, impunând o viziune adâncă asupra existenţei.