Spații culturale nr. 85 (11)

Ottilia ARDELEANU

Poate tu mă trăiești mai bine…

Metafizice, labirintice și originare, poeziile semnate de Claudiu-Liviu Onișoară și apărute în volumul, Mâna ta ca o pasăre, în colecția Numele poetului, editura Junimea, chiar la începutul acestui an, au primit deja un premiu valoros, și anume Premiul pentru debut al editurii menționate, la Festivalul-concurs „Conachi”, ediția a XIX-a, 2021.
Tânărul poet oscilează între universul interior și cel exterior ca într-o cursă rapidă într-un ferrari sau cu dragoni, în timp ce panta senectuții se unește cu rampa tinereții, fiindcă, susține acesta, între dinții universului stă perla începutului. Această conexiune între trecut și prezent este văzută de fapt ca un separator de lumi, dar nu în sensul despărțitor, dimpotrivă în cel al apropierii, al amestecării până acolo încât între viață și moarte se creează o pojghiță ușor de înlăturat. Practic, autorul schițează o întrepătrundere a realului cu metafizicul.
Elementele care țin strâns realul de metafizic sunt lumina și întunericul. Lumina provine chiar de la un felinar, opaiț, fitil aprins, ori de la soare, desigur. Întunericul poate fi comparabil cu un bec ars. Tandemul pozitiv-negativ este reprezentat și prin alți termeni și nuanțe, spre exemplu: tăcere-zgomot, nădejde-deziluzie, soare-ploaie etc.
Poetul lasă lucrurile în voia sorții, mulțumindu-se să contemple și să fie luat prin surprindere, să nici nu fie curios de ce lumea este așa și nu altfel, încrezător fiind că roșul e acolo unde nici nu se știe ce e roșul.
Labirinturile se ivesc atunci când caută rosturi, sensuri, răspunsuri la întrebări. prefer să fiu nevăzătorul care suferă de catharsis meditează poetul de amorul artei.
Poezia lui Claudiu-Liviu Onișoară întruchipează o metaforă vizuală, te ispitește să parcurgi o adevărată peliculă de film foarte sugestivă, așa cum ar fi clepsidra, adică timpul firelor de praf care se scurge repede, iar norii, norii sunt vrăjmașii prafului, când plouă. Ori îmbătrânirea, cum și timpul e vizibil iscoditor cu tâmplele tuturor.
Labirint este și succesiunea de titluri și abordări, pornind de la un punct fierbinte cum ar fi iubirea de vipie și strecurând printre particulele poetice diverse atitudini, stări, revelări: o pasăre albă, un răsărit, o istorie mai albă decât neaua, briza mării, cutremurul ultimilor zori, vinișoarele din ochi, răzlețele sclipiri, tânjirea dintre oameni, trandafiri sculptați și câte altele care întregesc simțămintele autorului.
Existențial, poetului i se pare că trăiește o stare de evanescență, mizând pe firul scurt și subțire al vieții, altfel spus, trăiește cum atârnă picurul pe geam, dar cu toate că pare a fi suspendat în propriul eu, în mod paradoxal consideră că prin el însuși cugetă întreaga făptură, întregul univers.
Iubirea este pasiune, o a doua șansă de a-l trăi mai bine pe poetul-om, de poticniri în emoții tulburătoare, poate fi forma și grația unui iris singuratic, o lebădă blagiană sau pur și simplu poate fi un lanț de anagrame insinuante. Însă, mintea poetului transcende către fantastic atunci când iubirea devine o nălucă, vedenia iubitei care se scurge în închisoarea coastelor mele. Iubirea se confundă cu strigătul libertății. Până la urmă, iubirea este o plămădire, rodul imaginației, un vis luminos care inundă întreaga ființă, locul unde stropi de stele curg avid pentru tine, este un petic din rochia ta!
Laitmotivul apei este unul care abundă în poezia lui Claudiu-Liviu Onișoară, fenomen care imprimă fluiditate, alunecare, trimitere biblică și o legătură puternică și stabilă cu marea. Cu toate acestea, invocarea mării în destule poezii, presupune și alternanțe, oscilări, indecizii, schimbări bruște precum valurile și intensitatea acestora. De aceea, în poezia acestui tânăr autor, se întâlnesc față în față tristețea și bucuria, încătușarea și descătușarea, soare și nori, acum și atunci, sunt eu-sunt altul, apa fiind de-a dreptul mărturie a sentimentelor poetului. Se simte originar în împărăția apelor, un stăpân al acestora: Sunt amorf, lichid,/ o licoare ce-ți sapă în pântece,/… asta sunt: privire lichidă. Până și creația este comparată cu un pârâu care curge din crăpătura palmei!
Poetul știe că e nemuritor prin cuvântul dăruit lumii, astfel, mărturisește despre felul de a fi: eu sunt nemuritor prin lungimea picioarelor,/ prin sudoarea palmelor,/ prin întinderea brazdelor,/ prin câmpul roadelor vii,/ chiar dacă mai amare.
Qed!

*Claudiu-Liviu Onișoară, Mâna ta ca o pasăre, Ed. Junimea, 2022

Gela ENEA

Unde este locul poetului

Dacă e să ne luăm după mărturisirea lui Petru Poiană, acceptăm că: „aici e locul meu. între a fi auzit sau a fi ignorat. între a dărui totul în raționalizate picături de arsen sau a păstra otrava pentru mine” [scriu puțin].
Dar locul unui poet nu poate fi altul decât în Patria poeziei sale.
Și Petru Poiană își face apariția, ușor orbit de lumini exterioare, cu două volume de versuri, Prețioase, ultimele scântei și Cântece de vioriu, apărute la aceeași editură, Alana, din orașul Slatina, cu sprijinul financiar (uite că mai există și așa ceva) al Asociației Culturale Nikos Art.
Voi încerca, în demersul meu critic, să înțeleg care sunt, pentru autor, acele Prețioase/ ultimele scântei.
Volumul are șaptezeci și șase de poeme, grupate în următoarele capitole: Pinturas negras, Pasodoble, Oubliette, The last waltz, de unde tragem concluzia unei cochetării stilistice pe teritoriul mai multor limbi.
Încă o particularitate de structură am observat-o prin trecerea titlurilor între paranteze drepte, asemenea unor posibile detalii, care nu ar susține obligatoriu eșafodajul poetic.
Primul poem, [arc], scris într-o manieră modernă, dezvoltă motivul umbrei sinonime cu creația, cu arta, în fața căreia Petru consideră că omul nu este altceva decât o pradă, în stare să audă „un dans al pietrelor recompunându-se-n zid/ strigătul.”
Poemul [atâta] sugerează, în opinia mea, prin antiteza dintre real și aparent, legătura intrinsecă a spiritelor aflate în contradicție: „atâta indiferență atâta tulburare/ în ochii celui care a tras mai tare/ care a apucat haina/ și-atâta incertitudine atâta grijă/ au mai rămas celui care-și/ dizolvă încet goliciunea/ într-o sâsâitoare într-o / plumbuită conductă subterană”.
Lectura poemului [ce-mi lipsește] aduce în fața cititorului un fel de autoportret al celui care nu are în zestrea sa genetică tupeul și falsitatea, el este ființa capabilă să nu aștepte ceea ce nu merită și nici dezonoarea, întrucât la întrebarea din titlu, autorul dă răspunsuri, printre care și acesta: „o disponibilitate de a aștepta/ aproape de ușă/ ora închiderii/ un rictus dezaprobator care/ m-ar putea arăta mai uman/ sinceritatea primejdioasă/ desuetă chiar / cu care aș putea urî”.
Un alt text, o altă apologie a tristeții, pentru că, în hățișul cotidian, poetul simte ceea ce este de partea sa, anume: „păianjenul care a urcat și a coborât/ felul de nesesizat în care apune soarele/ peste o construcție sortită ne-terminării”. [de partea mea].
Descriptive și, în egală măsură reflexive, poemele lui Petru Poiană sunt construite din serii metaforice de bună calitate, care demonstrează dexteritate și talent, un fel propriu de a aborda viața, căci, până la urmă, poezia însăși este oglinda în apele căreia căutăm pulsul.
„suntem învinși”, ne spune cu convingere Petru, „și învingătorii demult ne-au părăsit/ scârbiți de obediența noastră/ ultimii prădători au plecat când nu/ au mai aflat ce prăda”. [frig]
De o factură suprarealistă îmi pare poemul [gazdă] unde oaspeții au tragismul și deopotrivă hilaritatea clovnilor înfometați din lipsa publicului, gesturi absurde prin care „sângele lor vechi re-pornește cu greu” , dar odată pornit, se întâmplă carnavalescul, „stomacuri sensibile îngurgitând/ în ritmuri ciudate tacâmuri de lemn bătând în farfuriile de lemn gazda unde e cine e gazda?”
Poemul care dă titlul primului capitol, [pinturas negras], se situează, ca atmosferă, la granița oniricului, poetul știe ce urmează, dar nu poate să facă gestul salvator: „ n-ar trebui să părăsească odaia aceste/ gânduri dinainte de somn n-ar trebui să/ adormi lipit de burta umflată a peretelui/ cu buricele degetelor pândind sporul/ nocturn al igrasiei ne-nțelesuri decojite/ cu unghiile”.
Tema emigrării nu îi este străină poetului, el și-o asumă și o deconspiră prin propria experiență: „ignoră țărmul acela îndepărtat/ pe care-l numești acasă/ cu bărbia lăsată dirijează/ zgomotul de fond/ freamătul pentru orbi al întunericului/ pulsația înnebunită a animalului/ care se simte amenințat”.
Un amalgam de stări, defrișează toate plantațiile existențiale, într-un fel de cor antic, punctând pauze necesare pentru o respirație sacadată, prin chiar condiția de a te simți străin: „dar cât e marea de mare/ nimic nimic/ doar un rechin de urmat”. [salao].
Imaginea unui cuplu, nicidecum adamic, este sugerată în poezia (umerașe), în care autorul nu se vrea o altă ființă, nu dorește să intre în pielea nimănui, de aceea spune „nu trebuie să fiu tu/ citesc aceeași carte/ în care tu ai subliniat/ cu grația ta alte cuvinte”.
Poetul trăiește autoexilat, într-o solitudine aș zice bacoviană: „nu mai am sonerie la ușă/ butonul ei s-a lipit melodramatic/ de degetul ultimului musafir/ nu mai gândesc la cei care/ au așteptat cât au așteptat/ apoi n-au mai intrat”.
Deseori, Petru Poiană reușește să surprindă cititorul prin chiar incipitul unui poem, ca în cazul acesta: „am adormit sub un copac și peste noapte/ i-am visat putrezirea”. [trandafiri].
Ultimul text al volumului, [zăpadă] care conține și o dedicație, încheie în aceeași notă de tristeți duse până la angoase: „te strâng încă-n brațe simt trupul tău cum încet se micește/ de parcă ar ninge…/ te-adun fulguială într-un om de zăpadă/ mi-e frig și mă rog cărbunelui ochilor tăi și mâine să vadă”.
Desigur că Petru Poiană așteaptă să fie văzut nu doar de ochii omului său de zăpadă, ci și de cititori, ceea ce reprezintă dorința firească a oricărui poet sigur pe sine și pe frumusețea versurilor sale.

Valeria MANTA TĂICUȚU

Dosarul Dorin Tudoran

Pentru scrierea impresionantului „Dosar Dorin Tudoran”, Florin Daniel Dincă a consultat o bibliografie nu tocmai la îndemâna oricui, pentru că poetul și publicistul autoexilat în 1985, în plină dictatură ceaușistă, a avut de suportat, pe lângă acțiunile concertate de cenzurare ale aparatului de stat, și amnezia contemporanilor săi (prizonieri de bunăvoie „într-o țară de suspicioși cronici, de informatori și de panegiriști” – pag. 23), rezultatul fiind ștergerea/ marginalizarea/ excluderea din viața literară românească. Autorul acestui „studiu critic amplu, recuperator și unificator” (pag. 7) a avut totuși răbdarea să scormonească prin arhivele vremii (în special, prin publicistică, prefețe/ postfețe, interviuri pre- și postdecembriste etc.) și, pentru deplina lămurire a cititorului, s-a bucurat și de sprijinul lui Dorin Tudoran, care i-a pus la dispoziție o vastă arhivă de scriitor. Lucrarea rezultată (inițial, teză de doctorat) este o mărturie despre felul în care contextul politico-social poate influența un destin literar: dosarul de securitate „El, Tudorache, fiul lor”, întocmit pe bază de delațiuni/ turnătorii/ mărturii trucate și vigilentă supraveghere (cum se întâmpla în toate cazurile de scriitori considerați periculoși ori numai incomozi de către regimul ceaușist) dezvăluie practici astăzi uitate, pentru că, postdecembrist, mulți dintre cei care au contribuit la întocmirea dosarului și-au curățat biografia și, culmea, au început să pozeze în disidenți ostracizați de regim. Structurarea „bipartită” a lucrării (pre- și postcomunism”) s-a datorat unei „realități mozaicate”: „O retrospectivă asupra scrierilor avute în vedere acum ne arată că opera lui Dorin Tudoran s-a deschis – sub însemnele dictaturii ceaușiste – odată cu Mic tratat de glorie și s-a închis cu De bunăvoie, autobiografia mea. După 1990, ea a revenit – în piața produselor culturale – prin reeditări (Ultimul turnir, 1992; Onoarea de a înțelege. Interviuri, 1998; Viitorul facultativ / Optional future, 1999; Tânărul Ulise, 2000; Pisicuț. Somnografii, 2010; De bunăvoie, autobiografia mea, 2020), dar și prin publicistica mentalităților, a temelor și a meta-temelor tranziției românești, începând cu opul Kakistocrația și terminând cu Luxul indiferenței.” (pag. 9).
Ostracizat predecembrist, Dorin Todoran a trebuit să suporte și atitudinea făuritorilor de interminabilă tranziție de la comunism la altceva (încă nu se știe precis ce înseamnă „capitalismul cu față umană” ori „democrația originală” proclamată de comuniștii din rândul doi, ajunși să gestioneze țara în locul „împușcatului”); toți cei autoexilați din „spațiul politico-socio-literar concentraționar, promotor al uniformității stilistice și al subordonării literaturii față de comanda partinică, agresivă” (pag. 27) și întorși în țară după căderea regimului erau, de altfel, priviți cu suspiciune, mitraliați cu întrebări stupide („Ce-ați făcut în ultimii cinci ani?” sau „Ce-ați făcut când noi tremuram de frig și mâncam salam cu soia?” etc.), discreditați după practici învățate în laboratoarele fostei/ noii Securități, căci, după cum se știe, lupul își schimbă doar părul, nu și năravul.
Incapabil să suporte „mistificarea interiorității auctoriale” (pag. 19), Dorin Todoran nu a luat drumul exilului cu acordul securității, ci după o îndelungată grevă a foamei, după presiuni externe (cumva, conflictul scriitorului cu cenzura comunistă depășise frontierele țării), după ce revolta, intens mediatizată mai ales de Europa liberă, i-a adus pe politrucii vremii (care, peste ani, aveau să se mândrească și să mintă cu „rezistența murmurată” și cu „șopârlele” strecurate în texte) într-o situație cu o singură ieșire: acceptarea; lui Dorin Tudoran i s-au eliberat actele necesare emigrării, astfel că poetul și publicistul, „martor implicat al unei epoci”, și-a părăsit țara și pe toți oamenii „de tip nou”, strâns uniți, pe atunci, pentru avantaje derizorii, în jurul „celui mai iubit conducător”. Dacă Dorin Tudoran ar fi avut vocația minciunii, ar fi fost pasiv/ obedient, dacă s-ar fi încolonat în ceata de lăudători ai regimului, dacă ar fi preamărit „epoca de aur” și „mărețele realizări”, ar fi avut parte de viață îndestulată de scriitor, fiindcă regimul concentraționar era generos cu delatorii, cu fabricanții de ode și minciuni prezentate drept realitate. Autorul de reportaje „dezornate”, călător prin țară și bun ascultător al celor care sufereau neluați în seamă, nu putea să tacă: „Donquichotismul structural (acea disponibilitate de idealism și de acte civice în care se implica sincer) l-a mânat pe Dorin Tudoran la asumarea unei poziții politico-socio-literare care ar fi trebuit să fie, chiar și erau, ale breslei scriitoricești. În loc să vină pe aceeași parte a baricadei – obștea literară a optat pentru expectativă, pentru domolirea vocilor, pentru atenția la sensibilitățile Puterii, nu rareori pentru ostilitate față de cel ce se ridicase în numele tuturor, căruia nu-i mai rămânea decât dezamăgirea, pe care și-o trăia în singurătate ori și-o mărturisea vreunui comiliton literar” (pa. 39). Subiectele abordate de Dorin Tudoran, mai ales cele care vizau condiția de scriitor intrat în conflict cu Puterea nu puteau fi acceptate , pentru că, spunea poetul, „prea puțini dintre colegii noștri vor, cu adevărat, să se apere, să fie apărați”. Celebrul Colocviu Național de Poezie de la Iași, din toamna anului 1978, a grăbit plecarea scriitorului din țara unde i se interzicea să mai publice, era refuzat de edituri/ reviste/ ziare, era ținut sub lupă și marginalizat pe motiv că avea atitudine nefundat-dușmănoasă față de patrie: „cuvântul său a provocat în rândul scriitorilor interpretări politice grave”, scrie în Raport, 01.08. 1979, din „Dosarul Tudorache”; iar Florin Daniel Dincă, după lecturarea unui fragment din dosarul întocmit de securitate („Dorin Tudoran privește ironic în jur, Traficanții de râme nefiind în esență decât un pamflet inabil cu adresă la poeții care consideră versul ca expresie
a conștiinței artistice angajate, militante. Poemul de care aminteam –„Abatorul imaginației” – pare un coșmar, supliciul rezervat scriitorului în luptă cu imaginare opreliști. Oricine poate observa aici un rechizitoriu la adresa forurilor noastre culturale, a îndrumării ideologice”, conchide: „din pricina poziționării față de Putere, Dorin Tudoran era programat la anihilare literară” (pag. 81).
Trebuie precizat că Florin Daniel Dincă, cercetător foarte tânăr al fenomenului literar din pre- și postcomunism, nu este motivat în demersul său critic de alte intenții decât cele de restabilire a adevărului și de punere în valoare a unei personalități autentice. Lucrarea de față îi oferă cititorului o viziune nouă și proaspătă asupra unei perioade cu bună știință ambiguizate, năclăite în minciuni din care, pentru necunoscători, rezultă că toți scriitorii rămași în țară (mai puțin transfugii, deci „trădătorii” de neam) au luptat, și-au luptat, și-au suferit… până ce-a căzut regimul și s-au dus la „Nufărul”, să se albească și să apară „vinovați fără vină” și fără vreo pată „la dosar” (chit că arhiva CNSAS nu le dă întotdeauna dreptate).

*Florin Daniel Dincă, „Dosarul Dorin Tudoran. Literatură și politică în comunism și postcomunism”, Ed. Amphion, Bacău, 2022

Ghetou

Nu cunosc ghetou mai negru
ca tine – suflet al meu.

Inima-mi pompează
kilometri de sârmă ghimpată în fiece clipă.

Tu ești perfect, suflet al meu,
ca diamantul ce-a zgâriat
pe-acest ciob de cer
Steaua Singurătății.

De bunăvoie, autobiografia mea

După ce-am părăsit Aragonul natal
mi-am luat bacalaureatul în teologie.
Era la Salamanca. Tot acolo
am primit laurii și licența în filozofie.
S-a întâmplat
nu după multă vreme:

l-am prădat de tainele chitarei
pe organistul capelei regale din Neapole
pe sub pielea căruia mă băgasem
cu viclenie.
Atunci am încetat să mai fiu
„un tânăr strălucit, promițând lucruri

pe măsură”.

Mi s-a iertat.

Pe licența mea de filozofie,
pe spatele acelei patalamale atât de râvnite, vreau să zic,
am scris primul capitol
al tratatului meu de chitară
publicat la Saragosa.

După ce-a devenit celebru,
mi s-a iertat și asta.

Ceea ce nu mi s-a iertat
niciodată
a fost că numai într-un an
l-am adus la desăvârșire
pe Don Juan de Austria –
fiul legitim al celui de-al patrulea Filip
uitându-și pentru o vreme
de îndatoririle de arme.
Cel mai cumplit m-au blestemat
dresorii de șoimi
profesorii de scrimă și echitație
doctorii în retorică și machiaverlâcuri.

Am murit în 1710
după ce-am fost recunoscut
drept cel mai mare chitarist al vremii.

Mă numesc Gaspar Sanz.
Nu regret nimic,
nici măcar anul închinat
desăvârșirii tânărului Don Juan;
dimpotrivă.

Spre a nu vă îndoi de-această mărturisire
aveți aici, alăturat, licența mea în filozofie.

Mă îndoiesc, totuși,
de ceea ce-am părut cândva:

c-aș fi fost eu, Gaspar Sanz,
născut în Aragon,
„un tânăr strălucit, promițând lucruri
pe măsură”.

P.S.

Tot ce veți povesti copiilor voștri
în plus față de acest curriculum vitae
e doar rodul discordiei nesfârșite
între Salamanca și Saragosa.

Virgil DIACONU

Biserica veche din Moldoveni, ctitorită de Marele
Vornic Barbu Știrbei, este lăsată în paragină

Trei autori, George-Mugurel Voinea, Ali-Izi Bucur și Dumitru Rusănescu, publică în acest an, la Editura CONTRAST, București, albumul monografic „Biserica veche din Moldoveni cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Nicolae. Un monument de cult, cultură și istorie”, o lucrare tipografică de lux (concepția grafică Dan Niculescu, sponsor Iulian Achim).
Albumul dedică cele 156 de pagini bisericii vechi din satul Moldoveni. Satul aparține comunei Izlaz, din județul Teleorman, și este așezat pe malul drept al râului Olt.
În pisania bisericii, scrisă cu litere chirilice, care este datată 18 iulie 1845, când „s-au săvârșit de zugrăvit”, se specifică faptul că „această sfântă și dumnezăească biserikă (…) s-au făcut de D. Marele Vorniku Barbu Știrbei” și că tot el este și „proprietarul acestei moșii Moldovenii”.
Biserica a fost construită între anii 1837-1845, din cărămidă, și a înlocuit o biserică-bordei cu hramul Sfântul Nicolae. Bordeiul biserică era jumătate săpat în pământ, iar jumătate deasupra pământului. Partea de deasupra era din nuiele, lipită cu chirpici și spoită cu var.
Din Monitorul Național al României (Partea I, Nr. 670 bis/1.X.2010) aflăm că „la început biserica a fost dreaptă ca o magazie, fără nicio turlă”, iar acoperișul era din șindrilă. „Abia în anul 1896, adică după 59 de ani de la zidire, sub păstorirea preotului Radu Ciubuceanu, fiu al satului, s-a făcut o reparație radicală și s-a acoperit biserica cu tablă”. Totodată, s-a construit o turlă din lemn de brad, îmbrăcată în tablă galvanizată, deasupra pridvorului bisericii, după cum aflăm din același monitor.
Biserica este zugrăvită în frescă, în stil bizantin, atât în interior, cât și în exterior. În exterior sunt pictați 33 de prooroci în picioare, în tehnica frescă, în registrul de sus, iar în partea de jos sunt redate scene din viața satului.
În prima parte a albumului monografic semnează articole de specialitate, memorii și procese verbale, unele dintre ele în original, fotocopiate, dr. Ecaterina Țânțăreanu, istoric, prof. dr. Viorel Chirea, preot-paroh Constantin Cazangiu, preot Leonida Pană, ing. Florin Măcinic, preot-paroh Radu Ciubuceanu, Alexandru Al. Plagino, și alții.
În perioada 1921- decembrie 1967 biserica a fost slujită de către preotul Constantin Cazangiu. Născut în Moldoveni (1892), preotul a fost licențiat în teologie. El a scris, în anul 1949, un document de câteva pagini, numit Istoricul bisericii vechi, care este publicat în prezentul album.
Același preot, Constantin Cazangiu, se hotărăște în anul 1936 să ridice o altă biserică, în apropierea bisericii vechi, a cărei construcție este finalizată în anul 1987.
După o listă a preoților care au slujit biserica, 12 la număr, aflată la sfârșitul albumului, deduc că ultimul preot, Nicolae Popescu, a păstorit în perioada ianuarie 1983 – 1 septembrie 1990. Așadar, după septembrie 1990, în biserică nu s-a mai oficiat nicio slujbă. Și probabil că acesta a fost momentul în care biserica a fost abandonată, iar pe ușa ei s-a pus lacătul uitării.
Frescele ei, altă dată pline de viață și culoare, încep să se degradeze. Deși biserica este declarată monument istoric de importanță națională categoria A și este cuprinsă în „Lista monumentelor istorice, 2010” (vezi Monitorul Național al României, citat mai sus), restaurarea bisericii nu mai interesează pe nimeni.
A doua parte a albumului monografic, de 81 de pagini, se constituie din reproducerea frescelor interioare și exterioare ale bisericii, atât cât a mai rămas din ele, pentru că timpul le-a degradat în bună parte, mai ales pe cele exterioare.
Cred că scopul editării monografiei-album este dublu. Pe de o parte, autorii își propun să recupereze și să conserve prin imagine tot ce se mai poate recupera din minunăția bisericii vechi, iar pe de altă parte, ei vor să trezească atenția autorităților în drept care au căderea să restaureze acest monument istoric. În acest sens pledează atât profesoara Ali-Izi Bucur, în prezentarea sa dinspre început, cât și dr. Ecaterina Țânțăreanu, istoric, în articolul dedicat bisericii: „Biserica «Sf. Ioan Botezătorul» din Moldoveni, deși este monument istoric valoros, (…), a fost scoasă din cult și lăsată să se degradeze în timp (…)”. Tot întru salvarea bisericii, primarul Ion Gheorghe Cătălin Geară și Consiliul Local al comunei Izlaz au aprobat întocmirea unui studiu de fezabilitate necesar începerii lucrărilor de restaurare și consolidate a lăcașului de cult. Studiul este semnat de către arhitectul Paul Valentin și colectivul de elaborare.
Readucerea bisericii la strălucirea de odinioară este susținută și de către P.S. GALACTION, Episcopul Alexandrei și Teleormanului, într-un text pe care acesta îl semnează, în paginile care deschid monografia.