Spații culturale nr. 27 (9)

Nicolae POGONARU

străzile

străzile se întind
în lungul şi latul oraşului
unele se sfârşesc altele încep
se întretaie se ocolesc
sau sunt paralele
străzi strâmte străzi largi
primind perpetuu în plină figură
loviturile sacadate ale pantofilor
bocancilor saboţilor
sau palmele delicate ale tenişilor
adidaşilor şlapilor sandalelor
străzi triste străzi vesele
străzi pustii străzi aglomerate
străzi cu burţile pline
de cabluri electrice de conducte
de fibre optice de canale de scurgere
străzile expoziţii în aer liber
pentru urmele întunecate ale roţilor
frânate brusc
pentru desenele ploilor de vară
pentru cristalele fulgilor de nea
simeze prelungi pentru tablourile
frunzelor toamna
străzi centrale străzi periferice
încep sau sfârşesc în câmpie
străzi iluminate străzi întunecoase
străzile contoare ale paşilor noştri
cartea cu poveşti
pentru fiecare
străzi cu cicatrice pe obraz
săpate adânc de sticlele sparte
de beţivi sau de adolescenţii teribili
străzi scuipate zilnic
arse de chiştoacele nestinse ale ţigărilor
străzile depozite ambulante sau permanente
de gunoi menajer
străzi netede străzi cu cratere
străzi cu magazine de lux
şi restaurante de top
străzi cu crâşme de cartier
străzi inundate de câini vagabonzi
străzi cu vile
străzi cu case sărăcăcioase
străzi care nu duc nicăieri
străzi care coboară în iad

străzi care te urcă la cer

copii

au rămas oraşele fără maidane
– paradisuri ambulante ale copiilor –
au venit buldozerele şi le-au nivelat
pentru dezvoltatorii imobiliari
conglomerate de beton şi oţel
au luat locul verdelui
întunecând gri lumina soarelui
fotbal se joacă printre blocuri
cu mingi din peturi goale
câinii vagabonzi căpuşaţi
sunt arbitri lătrători imparţiali
în spatele tomberoanelor arhipline
tot mai rar vezi puşti
jucând hoţii şi vardiştii
cartoane sau nouă cărămizi
copiii oraşului au acum
ID HI5 facebook e-mail blog
ca o gaură neagră
îi înghite lumea virtuală
mai veseli mai trişti mai indiferenţi
ei sunt oricum lumea noastră reală
şi zâmbetul lor
scoate la suprafaţă
iarba de sub asfalturi
şi cheamă primăvara păsările
din ţările calde

Gigi-tv

era un om simplu de la ţară
sigur dintr-o zonă montană
şi singur în stupina urbană
la o oră haotică
avea în priviri toţi Carpaţii de curbură
şi nostalgia ţigărilor cu acelaşi nume
după ce tocmai îi dădusem un foc
să-şi aprindă un Winston light
care fumat în exces
poate provoca impotenţă la bărbaţi
şi copii strâmbi la femei
când dădea fumul pe nări
încă se simţea în aer
mirosul de cetină rămas
prin cotloanele plămânilor
avea o vârstă nedefinită
când brusc la intersecţie
stând la semafor
aruncă nedumerit
o dată cu ţigara
o întrebare
bre nu ştii matale cumva
unde e băieţii ăia cu Gigi
da cine e Gigi băiatul dumneavoastră?
nu bre ăia care bagă cablu
a Digi-tv zic eu
aşa aşa că mă omoară femeia
dacă nu rezolv treaba cu Gigi ăsta
că toată lumea are la noi în sat
i-am dat reperele
după care mi-a zis
bre îţi mulţumesc mult
că te văd om cu carte
(aveam în mână un roman recent)
şi când vii pe la Bisoca
să întrebi de mine
ca să bem o ţuică ecologică
de la mama ei sau a lui
pentru câteva momente
am devenit militant green peace
salvările strigau din sirene
după pacienţi virtuali
la un colţ de stradă
câţiva pensionari
înjurau guvernul în curs
şi guvernul care va veni

kaput

a fost într-adevăr o revoluţie
în zona industrială a oraşului
s-au luptat fabricile şi uzinele
între ele
până când le-a ros rugina
grămezi de fier zac
în geometrii contorsionate
de artă avangardistă
zona industrială contemporană
un Alcatraz din care
muncitorii au evadat toţi odată
transformându-se instant
în şomeri profesionişti

aurolacul de serviciu

treceam prin oraş pansiv şi rebel
eram mândru
şi îmi admiram în geamurile vitrinelor
recentul cercel
montat pe cuza vodă
la antonia
când în dreptul fostului club voinţa
pe tunel se iscă dihonia
vali aurolacul de serviciu
din centru uitându-se la mine
între dispreţ şi deliciu
spuse tare să audă
toată lumea din jur
o domnu poet dumneavoastră
om cunoscut în oraş şi matur
v-aţi pus piercing-ul ăla în lob
în locul matale l-aş da jos
l-aş juca în picioare şi l-aş face zob
şi pe deasupra mai aveţi
şi părul cărunt
n-ai la tine nişte mărunt
că până bagi mâna în buzunar
îţi pot şterge parbrizele la ochelar
îmi trebuie şi mie nişte bronz şi o pâine
să nu intru-n sevraj până mâine
n-am i-am răspuns enervat
dar hai până la mine acasă
lângă hotelul pietroasa
i-am dat nişte bani nişte haine
i-am pus masa
după care mulţumit şi sătul
îndreptându-se către hol
zâmbind şi fudul
îmi aruncă aşa într-o doară
până să iasă din apartament pe scară
vai domnu scriitor
sunteţi un om fără pereche
nici nu vă daţi seama
cât de bine vă şade
cu cercelul ăla-n ureche

întâmplare pe malul râului Buzău
cu un poet de uscat şi un peşte de apă dulce

o zi de vară oarecare
stăteam şi mă prăjeam la soare
când îmi văzu ochiu-mi hoinar
un lucru extraordinar

un peşte a sărit din val
şi s-a trezit subit pe mal
lângă trei fete stând pe plajă
şi l-a cuprins un fel de vrajă

şi dând din branhii încă ud
mi-a zis aşa parcă-l aud
hai du-te ia-o la picior
vreau să fiu eu peştele lor

Iulian MOREANU

FEBRA

Cu mare greutate am reuşit să deschid ochii. Un efort imens, epuizant. Parcă, în cele câteva secunde de când îi închisesem, cineva îmi turnase, din nou, o substanţă lipicioasă sub pleoape. Fruntea îmi ardea, pomeţii nu mai aveau mult şi se topeau de căldură, iar prin globii oculari pătrundeau două burghie de foc ce-mi ajungeau până în ceafă.
Am sorbit puţin din cana cu ceai de pe noptieră şi astfel pasta aia cleioasă din gură, care mă împiedica teribil în momentul în care voiam să înghit, s-a mai diluat. Ceaiul era „rece”, adică la temperatura camerei, şi nici nu mai ştiam când îl făcusem. Şi nici măcar dacă eu îl făcusem. Deşi de altcineva nici nu putea fi vorba. Câte ore să fi trecut de când febra asta nemernică îşi făcea de cap şi nu o puteam dovedi în nici un fel? Am scos termometrul de la subsuoară: 39,3 grade! Dumnezeule, în loc să scadă, febra crescuse! Oare cam în cât timp voi începe să aiurez? Copiii mici, ştiam asta de mult, rezistau cu brio – dacă se poate spune aşa – la temperaturi şi mai mari, 40 şi chiar peste, 41 de grade; dar un om matur?
Luasem tot ce văzusem la televizor, în acele reclame imbecil-mincinoase, dar făcute cu multă artă pe computer, care arată cât de deştepte sunt nu ştiu ce substanţe care se duc teleghidat (cine mai ţine minte expresia aia: „precizie chirurgicală”, şi mai ales, contextul în care a fost folosită?), direct spre sursa durerii, răcelii, tusei, junghiului, constipaţiei, băşinii etc. şi pe care apoi, bum!, le fac praf una-două, dar degeaba. Unde o fi desuetul Antigermin din vremea copilăriei? Pastila aia comună, fără luciu şi „nefilmată”, de culoarea muştarului, amară în draci şi de mărimea unei monede mijlocii, că uneori se mai oprea în gât, lipindu-se pur şi simplu de trahee?! Te rezolvai, de multe ori, şi numai cu o jumătate de tabletă.
Şi oasele astea… Mă dureau fiecare oscior, fiecare muşchi, parcă încasasem o bătaie la mare meserie, sistematică, pe centimetru pătrat, iar acum trăiam la modul exponenţial suferinţele. Încă mai ştiam că telecomanda trebuia să fie undeva pe lângă pat. Am întins mâna, am dat de ea şi am apăsat o tastă anume, după ce le-am pipăit pe toate cu degetele, ca s-o identific pe cea dorită.
Era o televiziune de ştiri unde la ora aceea nu se putea transmite decât o emisiune înregistrată. Un idiot blond, binecunoscut al ecranelor şi de care majoritatea celorlalţi invitaţi făceau mişto de fiecare dată, fără ca acesta să dea de înţeles că se prindea, darmite să mai şi reacţioneze, îşi recita impasibil discursul arhicunoscut, debitând inepţiile pe care era setat. Avea însă o figură de inocent ce nu ştiam ce inspiră mai mult – milă sau dispreţ? Idiot-idiot, mi-am zis, dar tipul a fost înşurubat în nişte funcţii plătite cu sume astronomice şi, la rândul său, trece prin pixu-i, grămezi de bani – cum zicea un altul de aceeaşi teapă, dar de la „alţii”, „ceilalţi”, mai demult, şi ăla tot un agramat sadea şi cu doctoratul de rigoare. Hmm… dacă îmi mai ardea să facă „politică”, fie şi doar de unul singur, încă nu era atât de grav…
Şi totuşi… Ce-mi mai ardeau pleoapele!… Am butonat telecomanda şi am trecut şi prin restul programelor, dar cum nu aveam la ce privi şi cum şi starea de rău parcă încremenise alungându-mi interesul pentru orice, am oprit până la urmă televizorul, rămânând cu ochii fixaţi pe fereastra întunecoasă pe unde nu ştiam când aveau să se strecoare, hoţeşte, primele raze de lumină.
Chiar, cât să fie ceasul? Am aflat privind ecranul mobilului, aşezat şi el la îndemână: 02:25. Ohoo, mai e până dimineaţă! Zâmbii aducându-mi aminte de bancul ăla cu miliţienii care spuneau cât e ora ceva în genul „doi împărţit la douăşcinci!” Era pe vremea când apăruseră primele ceasuri „electronice”, „cu cuarţ”, cele mai multe aduse prin contrabandă din Iugoslavia vecină şi prietenă dar cam capitalistă. Se duceau şmecherii şi le cumpărau pe te miri ce şi le vindeau aici pe sume ce însemnau mici averi. De cele mai multe ori le luau la schimb cu diverse alte produse, inclusiv (ba chiar la sigur) cu, n-am putut înţelege de ce, ibrice, de care „sticlăriile” şi „menajele” noastre erau, la un moment dat, pline. Rudimentare, aproape grosiere (echivalentul mai târziilor telefoane mobile cu aspect de cărămidă), având funcţii elementare, stricte, stârneau invidia şi erau un etalon de bunăstare sau cel puţin de „relaţii” pe care le aveau purtătorii lor. Cele mai tari se dovedeau a fi acelea cu patru sau cinci rânduri de butonaşe de gumă cu care se puteau efectua inutile şi puerile operaţii aritmetice. Îmi făcusem şi eu rost de unul, de la o cunoştinţă conjuncturală, un ditamai ofiţerul din unitatea militară din apropierea oraşului, unde executasem o convocare urmată de o avansare în grad (în rezervă). Dădusem pe el 800 de lei (fix 54,42% din retribuţia mea), dar când am aflat de la un seralist că pentru un ibric de cafea (care deja nu se mai găseau în comerţ) îmi aduce de la prietenii sârbi două astfel de ceasuri, l-am dus înapoi, şi am avut mare noroc că tipul mi l-a primit, fără prea multe comentarii. În mod parşiv, mă gândisem, la un „plan B”, cum se zice acum, în caz de refuz să-i strecor tipului şi o uşoară aluzie despre o posibilă reclamaţie făcută la secretarul de partid sau chiar la CI-stul unităţii. Aveam să aflu că după ce mi l-a „răscumpărat” cu 700, ofiţerul l-a revândut cu 900 de lei! Mai că ar fi trebuit să vină să-mi mulţumească!
Ia să-mi mai pun încă o dată (a câta oară?) termometrul. L-am luat de pe noptieră, l-am scuturat cu forţe sleite – parcă nu ţineam nimic în mână, mă şi mir cum de nu mi-a scăpat – şi l-am aşezat la subraţ. După câteva minute am privit cadranul liniat: 39, 5! Poate că totuşi ar fi cazul să fac ceva, să cer ajutor, să sun la 112!, ştiu eu? Şi să spun că – ce? Că am febră, oricât de mare ar fi ea? Mai mare râsul! Da, da, cu siguranţă că or să râdă de mine, după ce mi se vor da eventual nişte sfaturi, că doar ambulanţele sunt pentru treburi mai serioase: ia puneţi dumneavoastră nişte comprese reci pe frunte/ faceţi un ceai… aţi făcut?, atunci mai faceţi unul şi beţi-l cât de fierbinte puteţi/ luaţi şi un Algocalmin, cum, n-aţi ştiut că are şi efect antitermic?/ dar o frecţie sănătoasă nu are cine să vă facă?/ şi poate fierbeţi şi un vin, sau o ţuică… nu vă supăraţi, mai glumim şi noi/… nu, serios nu poate fi ceva grav, dar chiar nu avem la ora asta nici o maşină disponibilă…
Din câte ştiam, un matur la o aşa febră ar cam fi aproape de delir. Iată însă că raţionam încă, şi din câte îmi dădeam seama o făceam destul de corect, emiteam judecăţi care nu intrau în conflict cu realitatea, îmi păstrasem chiar şi simţul umorului, iar puterea de observaţie încă nu mă abandonase. Nu vedeam stafii şi nu auzeam voci. Nimic nu mă chema „dincolo”, şi nici persoane decedate nu mi se adresau. Nu cumva termometrul era stricat?
Cam ce-ar însemna asta? Că mercurul nu se mai dilata după legile sale? Mai precis, în cazul ăsta, să arate din cine ştie ce motive, pentru care nu aveam totuşi de ce să-mi bat capul, o temperatură mult mai mare decât cea reală?
M-am uitat din nou la ceasul mobilului: 02:15. Păi, mai adineauri, nu cumva era 02:25? De când timpul curgea invers? Poate că nu văzusem bine mai devreme. Poate… Dar dacă?… Dacă – ce? Am simţit o contractură dureroasă a feţei.
Ce senzaţie îngrozitoare!… Să simţi că te doare carnea… Că nu mai suporţi fierbinţeala oaselor şi-ţi vine să-ţi secţionezi muşchii, să le scoţi de acolo, să le pui sub un jet de apă rece şi apoi să le aşezi la loc… Să simţi că ochii sunt două orificii care ar aprinde o bucată de hârtie dacă ai apropia-o prea mult de ele… Că pielea palmelor s-a transformat într-un ţesut lucios şi deshidratat, de parcă ar fi din pergament… Că la fiecare respiraţie, din torace se aude un hârâit descurajant … Că în cameră este foarte cald, pentru ca după câteva secunde să te apuce dârdâitul…
M-am ridicat în capul oaselor şi am luat de lângă pat cartea începută – când? Aseară?… Alaltăseară?… De când sunt în starea asta? Am deschis cartea, nici nu-i mai reţineam titlul. Literele începură un dans drăcesc, se strâmbau la mine, îmi trimiteau ocheade, scoteau limba, chicoteau, şi-mi făceau semn să mă duc spre ele; şi o făceau într-un mod vulgar, precum blondele alea care, cocoţate pe vreo scenă, cu un microfon în mână şi cu computerul în spatele cortinei, cheamă lasciv, cu degetele, pe cineva din public, să vină lângă ele; deşi bineînţeles că nu au intenţia asta. De multe ori m-am şi întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi găsit câţiva băieţi ce n-ar fi ştiut de glumă şi, scăpând de bodyguarzi chiar s-ar fi căţărat lângă ele: păi, nu ne-ai făcut semn să venim?, iată-ne! La naiba, şi totuşi, unde văzusem aşa ceva? A, parcă într-un reportaj făcut la una din diversele „zile ale municipiului” nu ştiu care, că doar toată ţara e-ntr-o sărbătoare!
La un moment dat, un colţ al camerei începe să se rotunjească, încetul cu încetul, apoi şi celelalte trei, până când tavanul devine rotund în întregimea sa. După care începe să coboare, tot aşa, încet, încet, torturant, până ajunge la câteva palme de creştetul capului. Dintr-un reflex de autoconservare, pe care nu sunt, de altfel, deloc stăpân, m-am aplecat în faţă, ajungând cu bărbia la genunchi, ridicându-i şi pe aceştia cât de mult am putut. E încă bine, însă curând pereţii laterali încep să se strângă şi ei spre un punct al camerei în mijlocul căreia mă aflu. Pereţii s-au apropiat împreună cu ce e pe ei sau în imediata lor apropiere. Aşa se face că dacă doar îmi îndrept mâna spre lateral, în dreapta, de pildă, pot cu mare uşurinţă să apuc o carte din bibliotecă. În stânga pot atinge uşile şi sertarele şifonierului pe care bineînţeles că nu am cum să le deschid. Iar în faţă, ei bine, în faţă, prin perdeaua de la fereastra ce mi-a ajuns lângă vârful nasului văd doar clipirile obosite ale stelelor. Dar celelalte obiecte din cameră? S-au micşorat, s-ar zice, corespunzător: iată, televizorul – cât ghiozdănelul de tablă în care îmi luam pacheţelul cu mâncare şi sticluţa cu apă pe vreme când eram la grădiniţă; cele două tablouri – două timbre; biroul – cât o casetă de lemn; şifonierul, nu mai mare decât o trusă de prim ajutor; covorul – o batistă; şi tot aşa. Asta însemna că eu însumi mă micşorasem? Nu-mi dădeam seama. Cum să se perceapă un pitic drept un pitic în lumea piticilor?
Nu e bine. Nu e bine, domnule chestor! Aoleu! Eu am zis asta? Clar, trebuia făcut ceva. Şi încă foarte urgent, până nu-mi pierdeam cunoştinţa. Am întins iar mâna după ceea ce a mai rămas din mobil, ceva ca un stick, şi am tastat în gând numărul acela care te scoate din toate necazurile. Mi s-a răspuns imediat, funcţiona direct pe speaker (nici nu am mai apucat să apăs pe 2). „Ţi-ai adus aminte să mă suni?” am auzit o întrebare pusă de o voce feminină. Duioasă voce, încurajatoare. Nu mă puteam îndoi cui aparţinea. Era indiscutabil a ei. Dar cum de răspundea la acest număr de urgenţă care ne este adus aminte toată ziua de parcă am fi oligofreni şi l-am uita de la mână pân’ la gură?
Iată însă că fereastra de mărimea unei foi de blocnotes de la care perdeaua dispăruse se deschide şi prin ea încearcă să-şi vâre capul un individ. Sigur că nu poate, nu are loc. Cine e ăsta? Îmi e tare cunoscut dar nu-mi amintesc de unde; nu-mi pot da seama şi pace. E bătrâior, are faţa numai cute, pare ştirb după îngustimea buzelor şi lipsa de contur a acestora, părul foarte rar şi subţire îi răsare în dezordine de sub o bască decolorată aruncată în vârful capului cât doi pumni apropiaţi de unde mă mir cum de nu alunecă, iar ochii ca ai unui şoricel privesc iscoditor prin ceea ce a mai rămas din camera mea. Nu pare deloc mirat de ce vede. Îmi face cu ochiul. Pare atât de bine dispus încât mă întreb dacă nu cumva a băut ceva. Şi, mă rog, la ce mi-ar folosi dacă aş ştii?
Gata, mi-am amintit! E tipul care proiecta filmele la cinema. Când acesta exista şi se dădeau patru, cinci reprezentaţii pe zi. Le aducea de la gară, unde veneau cu trenul, de la Bucureşti sau de unde or fi venit, în cutii rotunde, de tablă neagră, ondulată, pe care le aşeza pe portbagajul bicicletei. Sălta cadrul acela din sârmă pe care-l ţinea un arc şi aşeza rolele pe care le ancora cu sfoară, ca să nu cadă. Tipul, ştia toată lumea, le pilea binişor, a şi căzut de câteva ori cu bicicleta, dar cutiile n-au avut nici pe dracul, acolo au rămas, înţepenite în sfoara înnodată cu pricepere de marinar. Că de multe ori inversa rolele şi începea cu partea a doua a filmului, ori punea jurnalul de actualităţi la sfârşit, asta era altceva. Câteva fluierături şi strigăte neaoşe din sală şi într-un minut nenea Simion (aşa-l chema) rezolva problema. Ca şi atunci când dispărea scrisul ori imaginea filmului se vedea doar pe jumătate din ecran. De absenţa la început a jurnalului nu se sesiza nimeni.
Ce mai! E vesel tare nenea Simion, îi şi simt în faţă damful de alcool ieftin. Are o urmă de tăietură pe obrazul drept şi e nebărbierit. „Cum te mai simţi?” mă întreabă, dar nu e interesat de răspuns şi oftează, „ei, ce să-i faci, asta e!…” Dispare câteva secunde de la acea mini-fereastră şi reapare cu un aer victorios, parcă tocmai căutase ceva şi-l găsise. „Uite, zice cu vocea ei, însă, acum o să-ţi pun un film numai pentru tine, bine? Doar ştii cine sunt, nu?” Dau din cap, da, ştiu, te cunosc. Dar nu-mi place deloc treaba cu vocea care nu mai e a lui. „Uite, continuă, tu stai acolo frumos, pe pat, şi eu îi dau drumul. Poţi să închizi telefonul. Eşti gata?”
Nu-i răspund şi chiar încerc să-mi întorc faţa de la el, dar nu pot, nu mai am cum întoarce capul pentru că între timp încăperea s-a comprimat şi mai mult. Ciudat, dar nu remarc lipsa obiectelor din jur. De altfel, acestea nici nu mai au cum exista. Unde-or fi sau în ce s-or fi transformat, n-am habar. Nici nu mai contează. Faţa mea şi mica fereastră-ecran. Se stinge lumina şi începe filmul. Închid ochii şi refuz să mă uit.

Distribuie: