Spații culturale nr. 27 (6)

Camelia Manuela SAVA

apocalipsa

aveam o singură iubire ascunsă:
o singură spaimă de apocalipsa sentimentelor pe care luna trăgându-le pe orbita
ei în fiecare seară
le înşiră ca pe mărgelele de sticlă din poveste…
aş fi putut să strig: sfârşitul nu-i aici,
dar mă împiedicam întotdeauna de stelele ce lăsau în urmă o dâră lipicioasă.
Visam să te ajung din urmă,
Visam că în privirea ta îmi voi regăsi speranţele deşarte
Şi atârnându-le în genele tale
Speram că numai palmele mele îţi vor strivi zâmbetul
În zorii zilei.
În visul meu călcam peste frunzele palide, încălzindu-ţi cu ele sângele,
Călcam pe asfalt
Toate frunzele albastre oglindite în pupila ta.
Tablouri apocaliptice purtau
principalele semne ale iubirii mele:
Nu te găseam, nu te ştiam până când nu am aflat că din cenuşă
se va ivi o altă femeie
Ce îţi va strivi între gânduri
Iubirea!
Nu e de ajuns apocalipsa
ca să mă oprească din drumul meu până la tine,
Nu e de ajuns o iubire
ca să te facă să uiţi numele meu înflorit a doua oară
răspândit în patru colţuri cu petale organice!
clorofila răsfrântă în oglindă va dăinui
chiar şi după ce apocaliptice idei vor fi adormit în tâmpla mea obosită.
Nu poţi să veghezi la nesfârşit!
Iubirea e aici la capătul apocalipsei ca o armă ce se descarcă periodic
Încărcându-ne conştiinţa în van!

Simion DIMA

PENELOPA

Cu pânza ei nevăzută,
ţesută ziua şi noaptea,
ea ţine casa,
o ţine cu veghea ochilor ei frumoşi,
o ţine cu trestia
gândului ei neistovit,
care se face floare şi fruct,
şi ne menţine
în dulce viaţă,
ai ei suntem,
ai Penelopei,
înlănţuiţi
de-a pururi!
Şi ea, zâmbind,
ştie
şi ţese
neostenită
mai departe:
e de mătase pânza
şi e de mlădios oţel.

3 august 1987

[CĂRARE DE FLORI]

Mi-i frică
până şi de mica
inofensiva furnică:
să nu-ţi facă rău.
Mi-i teamă de-o pală de aer,
să nu te rănească,
mă pătrunde zilnic,
de la trezire, urarea vie, trează
temătoare
atotprezentă –
să te ştiu
în inima casei
trebăluind
cum numai tu ştii
ori cuprinsă de reverie,
visând la o nouă carte,
într-un spaţiu
al liniştii noastre casnice,
care prin tine
se face
cald ca o inimă.

N-ai văzut?
Pe locul unde treci
creşte cărare de flori!

[CINE]

Cine ştie să sufere ca tine
cu-atâta sfântă demnitate
cine din privire
îndreaptă un discret reproş
cine trece peste
cine iartă
cine face să cânte
până şi indiferentele
pietre
cine adună în sine
tărie şi slăbiciune
atât de omeneşti amândouă
şi aluat de pâine
aromitoare
hrănindu-ne sufletul,
tu,
care mereu ai dat
neprimind
neaşteptând

[ZILNIC SURÂSUL]

Nu-mi spune nimic
ci lasă-mă să-ţi contemplu
zilnic
surâsul
ochii ce spun că
e acolo un suflet
şi o conştiinţă
unică în astă lume
făptura ta întreagă
de neasemuită frumuseţe
în faţa căreia cedează
puterea sălbăticiunilor

bunătatea şi frumuseţea
tăria de a vrea şi a spera
sunt armele tale
ce nu dau greş

[STEA]

Sănătatea ta e
aerul meu
cel mai pur,
numai atunci
o linişte adâncă
şi dulce
se strecoară
în vinele mele,
în pofida a tot ce e greu
în lume,
şi-o putere mă-nvăluie:
certitudinea că
e bine şi că
undeva arde o
caldă stea a bunătăţii –
singura, vai, pe-acest pământ;
prin ea numai
mă regăsesc
oriunde mă aflu,
oricum
şi-oricât de departe,
există acolo,
pe-al certitudinilor
firmament,
stea bună
stea pură
stea a luminii
ce mă pătrunde
cu raze de aur
tu,
dulce, prea bună stea
a minunilor
mele cele mai durabile,
magie tainică
şi-atât de omenească.

[FEBRUARIE]

Clipa asta este şi nu va mai fi –
şi-afară-i frig şi e alb –
dar cu tine clipa durează
şi se face viaţă, se face
bucurie,
se face eternitate:
tu eşti viaţa!
E cinci şi lumina se-aprinde,
dar nu e cinci, e de 5X5X5,
de când trupşorul tău tresare,
în zori, trebăluieşte dincolo,
luând-o înaintea ceasornicului,
mereu înainte, tu, înainte-ne:
inimă
cuget
vrere
conştiinţă,
a casei şi-a lumii,
pe mâna ta, lumea s-ar face dreaptă,
judecată limpede,
suflet cât cerul, înaltul,
tu,
sfântă credinţă,
nouă închinată,
inimă înţeleaptă
o floare pe frigul de-afară;
e, ca atunci, o zi
cenuşie de februarie şi eu
veneam spre tine,
cuget curat,
spre a-ţi sta mereu
aproape, în preajmă,
o suflare să-ţi ţină de cald,
bătaie de inimă
lângă inima
vitează,
lângă judecata ca o sabie,
scumpă iubire
adă mânuţele să-Ţi
suflu de cald,
întinde
locul unde te doare
să-l acopăr cu
balsamul ce vindecă
şi dă putere!

Joi, 4 februarie 1993

TU

Bucurie de sânge şi soare,
fiinţă bună ca izvorul, prietenă
aprigă ca o cascadă-nvolburată,
te voi putea cunoaşte, ţine adânc în suflet?

Poezii îngrijite de SIMONA-GRAZIA DIMA

Artemiza ASĂNACHE

Drogurile în proza feminină interbelică

În perioada interbelică, o problemă deosebit de serioasă cu care se confruntă societatea românească este creșterea consumului de droguri. Andrei Oișteanu identifică în cartea sa, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, mai multe motive ale acestui fenomen: pe de o parte, ar fi dependența de stupefiante dobândită în spitalele românești din timpul primului război mondial, prelungită și după externare („morfina și alte narcotice au fost masiv folosite și în spitalele românești, atât pentru alinarea durerilor suportate de răniți, cât și pentru anestezierea celor operați” ), iar, pe de altă parte, copierea și răspândirea unor „năravuri mai mult sau mai puțin noi (inclusiv consumul de narcotice)” aduse la noi de ofițerii străini (francezi, germani, ruși etc.). O poartă de intrare în țară a drogurilor o reprezentau orașele-port (Constanța, Brăila etc.), unde contrabanda cu opium și hașiș era o activitate obișnuită. Fenomenul este descris în prozele lui Panait Istrati, Pavel Chihaia și alții. Potrivit aceluiași cercetător, drogurile cele mai utilizate la noi în perioada interbelică au fost morfina, opiumul, eterul, heroina și cocaina.
Evenimentele acestea nu trec neobservate de scriitoarele momentului. În operele Ioanei Postelnicu, Sandei Movilă, Soranei Gurian sau ale lui Henriette Yvonne Stahl apar personaje care sunt prezentate ca dependente de droguri, dar și personaje care trăiesc o stare de narcoză fără să fi consumat vreo substanță halucinogenă. Ar fi vorba de o „narcotizare fictivă” . De obicei, cauza acestei stări este dragostea, o dragoste intensă, mistuitoare, simțită de protagoniști ca un drog. Este același sentiment descris de Camil Petrescu în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și în Patul lui Procust. Depărtarea de femeia iubită (Ela, Emilia) le creează eroilor (Ștefan Gheorghidiu, George Ladima) o stare de sevraj care nu poate fi potolită decât prin / în prezența persoanei iubite.
Henriette Yvonne Stahl este singura prozatoare a epocii care dezvoltă pe larg tema narcoticelor. Ea plasează în centrul romanului său, Între zi și noapte, (1942) figura unei narcomane, Zoe Mihalcea Vrânceanu, o imagine impresionantă, zguduitoare, care se conturează ca atare abia spre finalul operei. Descriind eforturile pe care prietena sa, Ana Stavri, le face pentru a-i procura morfină, naratorul amintește în roman de articolele din presa centrală a timpului, precum și de măsurile luate de poliție împotriva traficanților de droguri: „Zări imediat, ostentativ larg desfăcut pe pat, pe pernă chiar, un jurnal. Ana, mașinal, luă foaia. Titlul unui articol era subliniat gros cu roșu. Ana, în picioare, citi mai întâi titlul, apoi, fără să lase foaia din mână, continuă să citească, se așeză încet pe marginea patului. Era un vehement articol împotriva traficanților de morfină și a morfinomanilor. O doamnă, morfinomană, se azvârlise de la etajul patru în stradă. Motivul: lipsa de morfină”.
Părinții Anei încearcă astfel să o pună la curent cu primejdiile la care se expune continuând să-i procure droguri prietenei sale, Zoe. Cu toate acestea, Ana nu renunță, ajungând să se comporte și ea ca o toxicomană. Pentru Ana, Zoe este un narcotic, o ființă ce exercită asupra ei o putere neobișnuită care o face, în mod paradoxal, prin contraexemplu, mult mai responsabilă și mai conștientă de soarta ei pe acest pământ: „Ana umbla cu spaima în suflet că va fi prinsă, închisă, cercetată. Și totuși, cu toată spaima, Ana continua să caute morfină, adică să își riște viața pentru o cauză pierdută. Mila și simțul de a duce până la capăt acest angajament luat erau mai mari decât spaima”.
Ada Udrescu, în schimb, eroina Sandei Movilă din romanul Desfigurații (1935), nu are curajul Anei. Când află că prietena ei din copilărie, Millya Brâncuși, ia morfină, Ada îi fură fiolele și seringa, anunțându-i familia. Gestul vine prea târziu însă, întrucât poliția nu o mai găsește. Povestea celor două prietene, Ada și Millya, descrisă destul de succint de naratorul din Desfigurații, pare să fie preluată și dezvoltată pe larg în romanul Între zi și noapte. Millya reprezintă pentru Ada o figură maternă, ocrotitoare, o prietenă bună căreia îi poate spune orice secret. „Înaltă și mlădioasă ca un șarpe”, „mare, albă, ca o zeiță a înțelepciunii”, cu o înfățișare de „Walkirie generoasă și francă”, cu pleoape cu gene lungi, „de un blond argintiu peste ochii violeți”, cu „umerii obrajilor pietroși, cu puf ușor, ca două piersici palide”, Millya se va schimba treptat, odată cu logodna.
Destinul le rezervă însă un prim eșec amoros celor două prietene: cei doi logodnici ai lor, Ștefan Manu și Barbu Lerescu, mor în luptele din primul război mondial. Vestea le zguduie profund pe amândouă, dar Millya pare să treacă mai repede peste acest șoc. Este doar o impresie, căci această dragoste neîmplinită îi va marca definitiv viața, ducând-o la pierzanie. Venită în București, la facultate, Millya se schimbă. Semnele unei existențe precare, fragile, se citesc, balzacian, din mediul în care locuiește tânăra studentă. Clădirea-pensiune este veche, cenușie, camera jalnică: „Era o atmosferă de mizerie și dezordine, ca într-o cameră de hotel de provincie îndepărtată, ocupată de o călătoare grăbită și suspectă (s. n.). Ada se miră. Cunoștea spiritul de ordine și bunul gust al Millyei, care preschimbase cu câteva lucruri de nimic înfățișarea sinistră a dormitorului internatului, într-un peisagiu familiar. Pierderea lui Barbu s-o fi descumpănit pe Millya într-atât?”.
Deși nu aflăm când și cum a început dependența de morfină a fetei, putem bănui cu ușurință motivele sale, oarecum similare celor care o împing pe Zoe Mihalcea Vrânceanu în brațele aceleiași substanțe otrăvitoare – un eveniment șocant petrecut în viața lor personală, intimă. Desigur, nu judecăm aici gravitatea faptelor (abuzarea sexuală repetată, incestuoasă, în cazul eroinei lui Henriette Yvonne Stahl versus pierderea logodnicului înainte de nuntă și alte decepții amoroase, în cazul din Desfigurații), ci vorbim despre un fapt care le zguduie psihic și fizic profund, pe fondul unor sensibilități aparte și al unor tare ereditare. Tatăl lui Zoe, Dumitru Mihalcea Vrânceanu, este dement, fratele ei, Traian, este retardat, Ana Brâncuși, sora Millyei, este nebună etc.
Semnele unei mari tulburări se cunosc și pe chipul Millyei. Ada observă că prietena ei nu este atentă, devine nervoasă din nimic, nu se poate concentra, având o privire de om pierdut: „Întreaga ei înfățișare de Valkirie modernă, înaltă, dar cu încheieturile fine și vocea gravă de violoncel, răspândea o armonie regească. Dar în această desăvârșire trupească se strecurase ceva ciudat, ceva nepotrivit. O neliniște, o enervare cu tresăriri și pierderi de fiecare minut, urca din adânc, spărgându-se în umbre palide peste chipul ei lunar”. Pe lângă aceste schimbări fizice (drogurile lasă urme adânci pe corpul uman, desfigurându-l în fazele ultime), Millya își schimbă total și principiile. Inocența fetei de la internat se pervertește într-o capitală amețitoare, plină de zgomot, de iureș, de strălucire. Bucureștiul funcționează, în cazul Millyei, ca un oraș al pierzaniei, al decăderii și al bolii, așa cum este imaginat la simboliști sau în Calea Victoriei de Cezar Petrescu. Tânăra începe să-și petreacă timpul în grupuri gălăgioase de studenți prin baruri și restaurante, în compania multor bărbați, „freneziile trupești” ale Millyei speriind-o de-a binelea pe Ada. Relația eșuată cu un olandez însurat, tată a cinci copii, de care se îndrăgostește nebunește, precum și dependența de morfină o aruncă pe Millya în cea mai neagră mizerie sufletească și trupească. Ea devine de nerecunoscut, o umbră desfigurată, „cu două umbre și mai negre, mai adânci, în loc de ochi”, „crin vânăt, bolnav de o maladie tragică, venită din adânc, căreia i se spune iubire”. Protagonista va muri de o supradoză, singură, săracă, necunoscută de nimeni, iar trupul ei anonim, asemeni trupului lui Zoe Mihalcea Vrânceanu, va servi drept corp de disecție pentru studenții de la Medicină.
Dragostea văzută ca boală, ca o febră mistuitoare, ca drog puternic care nu te lasă viu și întreg fără persoana iubită o contaminează și pe Ada. Supărată de eșecul primului său concert de pian de la Ateneu, Ada își îndreaptă din nou toată atenția asupra lui Colea (Nicolae Lazu), un iubit de care se despărțise în urma unui avort. Fata îl ademenește la ea, îl desparte de actuala iubită și intră într-o adevărată transă hipnotică, a simțurilor, a cărnii: „Din acel ceas, răzvrătirea ei nu mai cunoscu nicio margine. La laborator, la el acasă, la ea acasă, la teatru, în cofetării, prin cinematografe, numai cu el, în fiecare zi, de două ori pe zi, și mai mult, strânsă, lipită de el, ca în altă ființă a ei. Colea se lăsa dus, uluit de frenezia fetii. (…) Dar Ada nu ținea decât la împlinirea propriei hipnoze”.
Hipnoza este o stare care o cuprinde pe Ada și în fața pianului. Muzica este ca un drog. Clapele pianului o vrăjesc pe tânăra studentă la Conservator atât de tare, încât nu mai cunoaște nicio limită: „muzică dimineața, muzică la prânz, muzică după prânz, muzică seara și noaptea iar muzică”. Fetei i se pare că „degetele încă nu cedau îndeajuns, că n-aveau destul exercițiu și cu frenezie mâinile ei supuse goneau pe clape, aceeași dorință unică, obsedantă, ore întregi, fără întrerupere”. Pasiunea pentru muzică, frenezia de a pune pe portativ melodii noi, originale, care să-i exprime personalitatea, durerile, suferințele și fericirile o determină pe Ada să se mute singură, într-o casă izolată, unde poate să își exerseze în voie talentul, uitând de ea: „Nu se mai ocupa de veșminte sau de înfățișarea ei și ajunsese tot atât de descărnată ca la maici. Numai ochii crescuseră imenși și în adâncul lor licărea o flacără nestinsă. Când se privea în oglindă și își lipea fruntea de cristalul rece, cercetându-se cu atenție și luciditate, întâlnea ceilalți ochi cari o priveau tot atât de mari, cu un fior de demență”. Actul creator devine mistuitor, devorator, obsesiv, aducându-o în pragul nebuniei. Ada creează într-o stare de narcoză, asemeni lui Vivian, eroina din Zilele nu se întorc niciodată (1945) de Sorana Gurian.
Transa muzicală funcționează la fel de bine și în situația ascultătorului, nu numai în cazul celui care o produce. Explorând și exploatând repetiția, mai mulți artiști americani din anii ’60 – ’70 dezvoltă un nou stil muzical: muzica minimalistă, cu influențe indoneziene, africane și indiene. „Una din ideile de bază ale minimaliștilor americani rămâne investigarea psihică a percepției muzicale: muzica circulară, monotonă nu trezește atenția ascultătorului prin micile (aproape imperceptibilele) schimbări graduale. Dimpotrivă, fiecare participare activă se transformă într-una pasivă, într-o adormire a concentrării, lăsând loc unor asociații și imagini disparate, stări vagi. Muzica minimală devine mediu pentru înălțarea spirituală, dez-individualizare, meditație” . Specialiștii vorbesc chiar de trance-music, caracterizată prin „staticism, periodicitate, formă de val” .
Sub transă muzicală pare că se află și Sanda Movilă când scrie romanul Desfigurații. Autoarea mărturisește într-un interviu acordat chiar în anul apariției operei că a scris-o într-un timp record, punând această performanță și pe seama muzicii: „Am lucrat la acest roman șapte săptămâni, contrariu felului meu de a scrie, o singură nuvelă solicitându-mi cel puțin o lună de zile. Nu știu precis cărui fapt se datorează timpul atât de scurt în care am reușit să-l isprăvesc. Poate, fie unei lăuntrice febre, care a pus stăpânire pe mine și nu mi-a dat răgaz până ce nu am încheiat ultimul capitol, fie faptului că la noi în casă cineva (este vorba de soțul autoarei, Felix Aderca – n.n.) lucra tocmai în acel timp la un studiu asupra lui Wagner. De dimineață până seara casa era inundată de armoniile fără pereche, care creau într-adevăr o atmosferă de neliniște și un ritm de viață interioară atât de bogată, încât condeiul alerga singur și se încadra fără vrerea lui în această orchestrație fantastică” .
Dacă scriitoarea pare să fi scris romanul în transă muzicală, Ștefan Manu poate fi bănuit că se folosește de eter pentru a-și spori și îmbogăți creativitatea. Este o simplă speculație, desigur, dar faptul că are în valiză o sticluță cu eter ne poate îndrepta în această direcție. Despre romancierul Ștefan Manu nu aflăm mai nimic. Personaj episodic, rămâne o figură destul de ștearsă. Burlac cu tâmple albe, el se îndrăgostește de Ada, vrea să o ia de soție, dar moare pe front. Imaginea lui va mai reveni, din când în când, în roman, in absentia, în unele momente în care Ada, derutată existențial, se gândește la el. Scena întâlnirii lor rămâne însă foarte pregnantă. Într-un decor romantic, gotic, la castelul de la țară al familiei Brâncuși, Ștefan fumează în toiul nopții o țigară pe terasă. Ada iese afară atrasă de răcoare și de peisaj, dar i se pare că asupra ei sunt ațintite, din turn, privirile unei gorgone fioroase (este Ana, sora nebună a Millyei). Imaginația ei amplifică teroarea, aducându-o aproape în zona fantastică. Fata leșină când vede țigara aprinsă în noapte și se trezește în miros de eter și colonie la ea în cameră, vegheată de Ștefan.
Vedem din această scenă modul diferit în care puteau fi utilizate stupefiantele în perioada interbelică: remedii benigne, de uz curent, și / sau droguri periculoase . Drogurile puteau fi prescrise în scop terapeutic, pentru calmarea unor dureri fizice, împotriva insomniei sau a nervozității (echivalente cu anti-depresivele și sedativele din ziua de azi), dar puteau, în același timp, crea dependență, da halucinații etc. Frecvența cu care apar aceste substanțe în operele interbelice, ușurința cu care se găsesc la îndemâna personajelor, pe masa de toaletă sau în cutia cu medicamente, procurarea lor simplă de la farmacie susțin ideea că, în epocă, drogurile se vindeau pentru efectele lor benefice, efectele negative fiind, în general, neglijate.
O descriere mai amplă a efectelor eterului asupra psihicului și fizicului uman întâlnim la Ioana Postelnicu, în Bogdana. Dintre prozatoarele interbelice, doar Ioana Postelnicu și Sorana Gurian sondează mintea personajului drogat, detaliind senzațiile trăite în transă. Henriette Yvonne Stahl, Sanda Movilă etc. rămân la suprafața problemei, prezentând cumva fenomenul din exterior, cu multe date, ce-i drept (mai ales în romanul Între zi și noapte), dar fără a descrie viziunile induse de droguri, „paradisurile artificiale” (Charles Baudelaire) vizitate. O posibilă explicație ar fi aceea că personajele narcomane (Zoe Mihalcea Vrânceanu, Millya Brâncuși) sunt menite să le potențeze pe celelalte (Ana Stavri, Ada Udrescu).
Chiar dacă întâlnim în romanul Între zi și noapte o prezentare completă a tuturor problemelor și implicațiilor pe care le presupune consumul și dependența de droguri (administrarea morfinei ca formă de „ajutor” în depășirea unei traume psihice, (auto)izolarea narcomanului, criza financiară cauzată de nevoia procurării morfinei, iluzia reintrării în normal odată cu administrarea drogului, suferințele sevrajului, mizeriile fizice, gânduri de sinucidere etc.), analiza autoarei „are ca obiect, în permanență, conștiința torturată a Anei, și foarte puțin drama interioară a Zoei, ca și când cele două suflete zbuciumate s-ar uni într-unul singur, al Anei. Romanul urmărește înstrăinarea treptată a Anei de tot ce se află în afara afecțiunii pentru Zoe, îndepărtarea de familie, de prieteni, de viața normală de mai înainte. Desprinsă parcă de propria-i materialitate, ajunge să trăiască numai la nivelul spiritului ei invadat de Zoe, împrumutând uneori chiar emoțiile și sentimentele acesteia. Când, de pildă, Zoe se îndrăgostește de un frumos ofițer francez și este la rându-i iubită de acesta, Ana trăiește alături de ei clipe de mare intensitate emotivă” .
Accentul cade pe Ana, iar Zoe pare să fie dublul ei negativ, latura ei malefică, exagerată, desigur, pentru un efect mai mare, ca în romanul Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde de Robert Louis Stevenson. Confruntate cu Răul, cu Urâtul, întruchipate perfid în fiole de morfină distrugătoare, personajele albe, luminoase, pozitive, învață să-i înțeleagă pe cei din jur și ajung să se cunoască și pe sine. Descoperă lumea, cu tot ce are ea bun sau rău, frumos ori urât, dar se descoperă și pe sine. În cazul Anei Stavri, se poate vorbi chiar de o inițiere metafizică, întru suferință, cunoaștere, artă, iubire absolută, experiențe care o preocupau, de altfel, și pe Henriette Yvonne Stahl.
Viziunea extatică pe care o trăiește Ana în finalul romanului este, după cum recunoaște Henriette Yvonne Stahl, o transcriere a unei stări simțită chiar de autoare, „o stare (…) de supraconștiență, (…) de așa-zisă «răpire», de extaz deci, în sanscrită «samadhi»” : „I se părea că aleargă acum în spații necunoscute, cosmice, că pașii o înalță, o ușurează, o duc într-o lume supranaturală și totuși materială, reală. Alerga. Atunci, în clipa aceea, se trezi. Ana nu deschise ochii. Rămase nemișcată, atenția încordată înăuntrul ei. Nu-și mai simțea trupul. Respirația îi era oprită. O clipă crezu că într-adevăr murise, dar, deodată, ca într-o cădere într-o dimensiune nouă, Ana cunoscu fericirea, adevărata fericire, fericirea esențială”.
Daca Ana ajunge să cunoască fericirea absolută, Bogdana, eroina din romanul cu același nume de Ioana Postelnicu, este adusă de narator doar până în pragul ei. Bogdana nu are nici forța și nici curajul Anei de a lupta cu viața, cu moartea, de a merge mai departe căutând să-și înțeleagă și să-și iubească aproapele. Ochiul ei este întors spre interior, dar, chiar și așa, protagonista nu reușește să se împace cu sine. Fire închisă, necomunicativă, lipsită de dragostea familiei, ajunsă într-o împrejurare nefericită, ea încearcă să se sinucidă inhalând eter. Neputând suporta gândul și rușinea că a fost exmatriculată de la școală, după ce strică o serbare și o supără pe profesoara de gimnastică, pierzând pe deasupra și galoșii surorii sale, Bogdana este tentată să-și înfigă o foarfecă în inimă. În așteptarea deciziei directoarei, „o amețeală dulce și un nesfârșit dor de somn o cuprinse”, așa cum personajul lui Max Blecher din Întâmplări în irealitatea imediată este cuprins de un leșin plăcut și de amețeală în anumite locuri de pe stradă, din casă ori din grădină.
Revenind totuși acasă, fata decide rapid să meargă în camera mamei și să caute printre sticluțele ei recipientul cu eter. Deși nu știe cum ar trebui să folosească substanța, Bogdana „simțea că trebuie introdus în trup mirosul acela puternic”. Odată inhalat, „urechile începură să-i vâjâie, nasul o ustură la început, pe urmă nu-l mai simți deloc. Toate lucrurile se depărtară de dânsa, se estompară, intrau unul într-altul, răsturnându-se în planuri bizare”. De aici încolo vom asista la o descriere minuțioasă a stărilor halucinante trăite de Bogdana sub influența drogului. Ea aude mai întâi niște zgomote puternice, vede apoi o lumină, alunecă în abis și simte o prezență care începe să-i vorbească: „Un zgomot regulat, ca o uruitură monotonă, țâșni din dosul urechii, se întinse în arc la cealaltă ureche și pe urmă cuprinse întreg creierul. Se făcu parcă lumină în el, o lumină roșie, aprinsă care se învârtea tot mai repede, tot mai repede. Îi venea să râdă; un hohot puternic izvorât dintr-o superioritate conștientă asupra celor care rămâneau. Numai ea putea vedea ce se petrece în trupul ei, în capul ei”.
Studiile și cercetările din domeniu au descoperit motivele medicale care stau în spatele acestor senzații: zgomotele și imaginile halucinante la care se referă pacienții ce și-au revenit din moarte clinică sunt datorate lipsei de oxigen sau apariției unor fluxuri anormale în sistemul cerebral. Odată resuscitați, bolnavii încep să își revină din comă, sistemele circulator și respirator își reiau funcționarea, iar pacientul intră într-o perioadă de convalescență, de recuperare.
În timpul narcozei, Bogdana simte „că o singură «cheie», o singură parolă o poate propulsa într-o altă paradigmă a înțelegerii, o poate trimite într-o altă lume, într-o altă dimensiune, cea a cunoașterii superioare” : „Mintea i se prefăcu într-un ac ascuțit, într-o antenă sensibilă, care căuta printre circumvoluțiunile creierului, cheia acestei eliberări, odihna frământărilor. Îi venea să urle și o bucurie stranie o invadă. Iată, se găsea în fața enigmei, pe care peste o clipă o va dezlega. (…) odată cortina trasă, va zări infinitul”.
Sentimentul pe care Bogdana ar fi trebuit să-l trăiască odată descifrată enigma cunoașterii, care a preocupat mintea umană de secole, ar fi fost, poate, asemănător cu cel simțit de Ana Stavri. Naratorul nu merge însă până la capăt cu această scenă, ce poate fi, de ce nu, baza scenariului unui film cu oameni răpiți de entități necunoscute, de ființe extraterestre ce îți pot arăta calea spre înțelegerea misterelor omenirii. Bogdana, deși simte că răspunsul său este corect (cheia, numărul magic spus de ea fiind cifra „trei” – cifră simbolică), este păcălită și trimisă înapoi pe pământ. Chiar dacă nu este nimeni drag în preajmă (nici nu ar avea cine, de altfel, căci Bogdana nu este un copil iubit de familie) care să o întoarcă de pe acest drum fatal, așa cum ne spune credința populară (sufletul mortului nu se poate rupe de această lume dacă lângă el se află persoanele iubite), Bogdana totuși se trezește. Este ca și cum s-ar fi întors din moarte, din lumea de dincolo, mai ales că are un moment de cumpănă, în care crede că e moartă. Bogdana își va reveni după această experiență limită, dar ea îi va marca toată existența, căci va trăi tot restul vieții într-o stare de transă din care nu mai poate ieși.
Abordarea de către scriitoarele interbelice (putem să mai includem aici, printre altele, și pe Jeni Acterian sau Alice Voinescu) a unor teme atât de profunde dovedește faptul că „pe neștiute, în spațiul culturii noastre au trăit femei care au contrazis teza marilor bărbați despre inaptitudinea femeii pentru metafizică”.