Spații culturale nr. 28 (11)

Francisc PAL

Aparatul de radio

Umblam în jurul a patru ani care se puneau între mine şi civilizație.
O vară fierbinte reducea totul la nemișcare.
Mă plasasem în apropierea aparatului de radio cu lămpi și ochi magic .
Evolua corul sindicatelor sau cam așa ceva, că nu mai țin minte. Nu mai îmi știu bine nici măcar numele.
Apoi urmă cel al armatei ruse cu voci imperiale de ocupație.
Iar programul l-a încheiat unul din Balcani, plin de intenții pașnice umplute cu iaurt gras, doisprezece la sută.
Eu am făcut repede socoteala.
Un puhoi de artiști.

Cum de încăpuseră atîția în aparatul de radio?

Aritmetică

Pluteam pe o toamnă largă și binevoitoare.
Tot la unitatea militară din Dumbrăvița Bîrsei. La o corvoadă oarecare. Patriotică.
Eu, Dorin și maiorul Bighirel care făcuse o burtă imensă în care am fi încăput și eu și Dorin.
Roboteam în tăcere.
Dar la un moment dat maiorului îi veni o idee.
Mă privi lung pe mine, apoi pe Dorin.
Iar pe mine, iar pe Dorin.
Şi începu să rîdă gros și crăcănat.
,,Din voi doi fac doi maiori”, după care se uită cu poftă la mine să îmi vadă reacția.
Tata era doar căpitan, iar al lui Dorin colonel.
Şi matematicianul din Bighirel făcuse adunarea gradelor, apoi le împărțise la doi.
Dar greșise. Rezultau un maior și un locotenent colonel.
Însă la el nu avea importanță.
Aștepta doar să îmi vadă reacția de neputință.

Treizeci

Venisem la școală peste coclauri și relieful accidentat al terenului avea să mi se imprime în mijlocul sufletului.
Nu știam cum aveam să procedez cu ziua respectivă. De ce anume urma s-o apuc.
Erau obligatorii doar patru ore de clasă și încă o săptămînă înaintea vacanței. Eu visam în fiecare noapte că avea să se întîmple ceva iremediabil care să mă facă să nu îmi mai pot degusta anotimpul de tolăneală la bunica la Turnu.
Am intrat în clasă cu cinci minute întîrziere. Învățătoarea nu venise încă.
După un sfert de oră în care diriguitoarea noastră tot nu apăruse, am luat frîiele în mînă și cu ele la vedere m-am proțăpit la catedră și le-am cerut copiilor să facă liniște. Nu îmi auzeam gîndurile.
Acolo sus nu îmi mai erau colegi.
Deveniseră elevi.
Le-am propus să jucăm spînzurătoarea și ei au țipat bucuroși că da, da.
Am început cu un cuvînt ușor pe care l-au rezolvat repede.
S-au descurcat binișor la primul, la al doilea la fel și chestia asta începu să mă excedeze.
Trebuia să îi înfund.
Abia citisem poveștile lui Hans Cristian Andersen, așa că i-am luat numele și l-am pus pe tablă în toată măreția lui.
La vederea atîtor litere, colegii aproape că leșinară.
Şi se stîrni o larmă cumplită.
În zgomotul respectiv, Doinița veni cu o idee genială.
Horia, Cloșca și Crișan este cuvîntul.
Doamne, se potrivea perfect.
Şi nu am avut inima să îi spun că greșise. Că trebuia să mai caute.
La auzul victoriei, copiii începură să tropăie cu toții și să scoată chiote sălbatice de maimuțe africane, moment în care învățătoarea intra în clasă de-a dreptul prin ușă.
Şi prima ei întrebare a fost ,,cine e de vină pentru gălăgie”?
Treizeci de degete se îndreptară instantaneu către mine.
Aveam să păzesc colțul clasei pînă la pauză.

Zbor

Pe o vreme de pierzanie
Am început să zbor peste păduri nesigure
Cu netine de mînă
Dar mi-ai fi putut oferi un cîntec
Să văd mai bine
Cum în fiecare copac
Se leagănă cîte un suflet,
Întotdeauna al meu.

Dan SIMION

și zic și zicem

tu zici de porumb
eu zic de secară
și soriz.
tot e secetă la noi
și-n înserări,
slăbănoage, de pe pământul ars
pornesc vitele spre casă.

inima satului e pustie
de atâta arșiță,
de trei luni n-a mai căzut picătură
de ploaie.
clopotul vechi din turla bisericii
nemângâiat de nimeni începe a bate,
o dată… de două ori…
a treia oară doar pe jumătate….
suflarea tace.
tace și-ascultă,
se pierd ca cucuvelele în noaptea zăvorâtă.

pe biciclete pedalând greoi
se-adună la mat bărbații,
închină câte-un pahar,
doar ciocnitul sticlei s-aude
…….și pe sub mustăți, ca un
murmur de ploaie,
câte o-njurătură.
coc,
femeile pâine în vatră,
nu mai au gaz nu mai au leafă;
și lumina focului, desenează
pe chipul lor rumen
povești încă nespuse.
se-afundă lihnit satul în beznă,
trosnește pământul ars în ogradă,
nimic nu se mișcă, nimic nu tresare
ca niște proscriși fără-ncetare ,
la margine de sălcii uscate
urlă nebuni câinii in haite.
…… sub o atingere, grav jovială,
…… printre suspine,
femeia bărbatul și-ntreabă:
auzi… Gheorghe…
n-o da mă vre-o brumă de ploaie?…
… aaaaa,… îhî….taci fă.
,,poate-o-ploua…
tu vorbești de porumb,
eu vorbesc de secară
și soriz.
tot secetă-i la noi
și-n înserări
femeile nu mai iubesc
fără să-ntrebe …
,, n-o da mă……
Dumnezeu vre-o leacă de ploaie”…

iarna

mi-e dor de privirea ei
mi-e tare dor.
îi simt încă, degetele moi încleştate
de focarul acesta imens
al trupului meu.

nu pot să-i alung chipul
s-a ascuns la căldură
şi-i păcat să o smulg,
mă-mpiedică singurătatea.

mi-e dor de privirea ei
mi-e tare dor
dar iată cum jucăuş primăvara
croieşte drum printre idei
păcălind înserarea.

unde-i?

Unde-i surâsul cela cald,
laptele lipicios picurând pe buze….
m-adăpam nesătul din pieptu-i fraged
şi acum o muşc,
o sfâşie singurătatea.
Unde-i mirosul de rod tânăr…
la furat iarna, a nins
şi la ascuns acolo
unde nimeni nu vede
nici chiar eu….
sămânţa din ramul pierdut¬.

drumul
Lucrătura s-a lipit
de căldura trupului,
şuviţe ude,
atârnând pe fruntea-mi nudă
aşteaptă nu ştiu ce.
Trec ploile ultime de toamnă
iar sângele-mi adormit
tânjeşte după casele pierdute-n neguri.
doar satul îi prieşte
cu vraja lui pură
înălţându-se ca o lumânare

până în ascunsul cerului.

aici

m-am trezit aici gol….
în acest univers cu totul nou,
pentru ochiul meu moale,
în altă formă zvâcnind,
îi mulţumesc la început
Dumnezeului,
căruia încerc să-i dezleg
cugetarea.
am ceva ce unii numesc „mâini”,
plutesc susţinându-mă, pe două „picioare”,
răsuflu cu patimă aerul greu
îmbâcsit cu ciudată aromă.
simt altfel cu „ pielea”, cu „ochiul”,
cu „urechea”- pare…- interesant.
au prea mulţi zei şi mă sperie închinarea.
străin
încercând să cutreier mi se-nchide pe-alocuri
fără să pot înţelege-cărarea.
într-una din multele zile
îl văd pe unul de-ai mei şi mă apucă dorul,
copacii speriaţi, răvăşiţi ca după furtună
se-ncruntă,
îl strig
dar e prea-ngândurat să m-audă,
eu însă m-aud
ca un ecou cum îmi chem alinarea.
tresar, într-o cameră rece şi goală
tânjind după cerul curat,
tânjind după prima mea casa.
Dumnezeu al celor ce trăiesc aici
te implor scoate-mă-afară.

######
nu-i vreme să stai lângă cruce.
nu mai plânge copile
te rog nu mai plânge
aş vrea să-ţi găsesc o mamă,….
ţi-o împrumut pe a mea
doar o lună.
ţi-o împrumut să te înveţe jocul
pasul în urmă şi pasul înainte.
iarna la răspântie şi primăvara grijulie.

nu mai plânge copile
te rog nu mai plânge
nu-i vreme să stai lângă cruce
se scurg fără să ştii zilele din tine.

Manuela Camelia SAVA

Laura Filipaș: FANTASTICUL APEI ÎN PROZA ROMÂNEASCĂ

În ultima vreme, în ciuda exemplelor negative care apar, legate de plagiatul unor lucrări (a se citi de către mai marii plenipotențiari și emuli politici, sociali sau culturali – cum este cazul lucrării de doctorat a lui Victor Ponta, cu care s-au jucat de-a șoarecele și pisica forurile îndreptățite să demonstreze ceva – ce, dacă nu adevărul gol-goluț?), ies la iveală rezultatele onorante ale muncii de cercetare a unor tineri serioși, amibițioși, care dovedesc intransigența, ardoarea lucrului bine făcut.
Așa este lucrarea Laurei Filipaș, apărută la editura Pro Universitaria, București, 2012: Fantasticul apei în proza românească, având ca referenți doi profesori renumiți ai mediilor universitare, critici literari cu state vechi în domeniu, Mircea Anghelescu și Ion Bălu.
Având o temă mai mult decât interesantă și atractivă din punct de vedere mitologic, dar și literar, autoarea face trimiteri la diferite texte din literatura română, populară și cultă, dar și la cea universală. Astfel, vor fi întâlnite comentarii pe text, analize, asociații între scrieri în proză ale lui Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Alexandru Macedonski, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu, Fănuș Neagu, dar și Motte-Fouqué, Jean Giraudoux, Heinrich Heine, Maxim Gorki, Marguerite Yourcenar, Lampedusa, basme culte și folclorice, stabilindu-se filiații cu o critică de specialitate vastă: de la G. Călinescu, Elena Zaharia-Filipaș, Ovidiu Bârlea, Artur Gorovei, Simion Florea Marian, Nicolae Constantinescu, Tudor Vianu până la Roger Callois, Gilbert Durand, Gaston Bachelard, Claude Levi-Strauss, J.G. Frazer, Tvetan Todorov.
Motivația din Preliminariile cărții este acel captatio benevolentiae pe care Laura Filipaș îl găsește într-o definiție concisă a motivului literar al apei: „Matrice cosmică și factor vital, conținând în sine principiul binelui și răului, apa (subl. aut.) a inspirat literatura lumii, a stârnit imaginația poeților și prozatorilor, care i-au închinat nenumărate opere, nu de puține ori în registrul fantasticului.”
Deschiderea acestui preambul se face cu referințe la un spațiu ce ține de fabulos, magic și fantastic, reliefând credințele populare ale românilor (fiind pomenite cosmogonia acvatică din legendele populare românești, proverbele românești legate de apă, cântecele și datinile funerare care acordă o însemnătate apei), ca apoi să fie extrapolat subiectul la spațiile acvatice din preajma Bucureștiului, bălțile vechiului oraș, care apar descrise la Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, iar în literatura română veche spațiile acvatice să fi impresionat pe spătarul Nicolae Milescu și chiar pe iluministul Budai-Deleanu, în opera căruia apar râurile mitice din paradis în nota comico-satirică (Țiganiada).
Apele miraculoase, fântâna tinereții veșnice, apa vie și apa moartă sunt apanaje ale folclorului românesc, ilustrat cel mai bine prin basmele populare, la care va face referire autoarea la începutul capitolului al doilea, dar cu trimiteri și la operele scrise de Mihail Sadoveanu (Fântâna tinereții în volumul Povestiri de la Bradu Strâmb) și Ioan Slavici (Zâna Zorilor).
Sunt interesante problematizările și comentariile unor ritualuri creștine sau laice, cum ar fi abluțiunile (spălările rituale), ordiile, apa neîncepută, apa rituală, roua (legenda Domnului de rouă, transpusă și de Dimitrie Bolintineanu, într-un stil romantic deja cunoscut, ca mai târziu, peste un secol să fie preluată și de Adrian Maniu, într-un mic poem în proză în volumul Jupânul care făcea aur), apa somnului (un izvor cu puteri narcotice), apa de aur (conferă frumusețe), lacrima (element acvatic purificator, fiind asociată cu apele cerești), ordaliile (practici justițiare străvechi), probele apelor – abandonului pe/lângă apă, căratul apei, proba băutului, proba scăldatului, proba ascunderii în apă, fântâna, corabia își găsesc loc în fastuosul univers ancestral acvatic și împreună cu geografia apei – topos, peisaj, ambiental alcătuiesc materia densă a capitolului întâi al lucrării: Simbolistica apei în imaginarul românesc.
Făpturile acvatice este titlul celui de-al doilea capitol și ne atrage în mrejele numeroaselor zeități și ființe miraculoase: de la peștele fabulos (peștele mitic, peștele de aur, peștele fantastic), racul sau șarpele, broasca fermecată, calul de apă, balaurul sau vidra, până la diavolul din apă, știma apei sau zâna apei, sirene ori ondine, toate au o semnificație și o frumusețe aparte, rămânând în literatură ca o sursă inepuizabilă de creație.
Insula, ca axis mundi, este tratată în capitolul al treilea, fiind văzută ca un paradis pierdut, atât în nuvelele lui Mihai Eminescu (Cezara, Moartea Cezarei) sau la Alexandru Macedonski (Thalassa) și la Mircea Eliade (Șarpele).
Mitologia apelor, capitolul al patrulea, rememorează cosmogonia apei, ca și cea a cerului și a pământului de care este strâns legată apa, ca element primordial, legenda lui Noe, cu mitul Potopului, mergând până la dezechilibrul apei în natură care la români întâmpină ritualuri străvechi legate de chematul ploii/ apei, cum ar fi păpărudele (paparudele), caloianul (scaloianul), solomonarii, fântânarii, dar nici miturile legate de Dunăre nu sunt uitate.
În ultimul capitol, al cincilea, Apa – reverie, fabulație, coșmar, autoarea studiului își întemeiază discursul pornind de la o observație pertinentă: „…apele trezesc imaginația, nasc vise și reverii, stimulează reflecția filosofică și, nu de puține ori, stârnesc din subconștient spaimele și coșmarurile.” Așadar reveriile vor însoți creații literare de mare valoare și originalitate, purtând cu ele semnificațiile intrinseci ale acestui motiv literar; de la Vasile Alecsandri, Alexandru Macedonski, chiar și Hortensia Papadat-Bengescu (Ape adânci), până la Mateiu I. Cargiale (Craii de Curtea-Veche), Gala Galaction (Moara lui Călifar), Adrian Maniu sau Geo Bogza (Cartea Oltului), mai puțin cunoscuta Alice Botez (Iarna Fimbul), dar și A.E. Baconsky (Echinoxul nebunilor) sau Petre Sălcudeanu (Ochiul și marea), toți vor fi atrași spre acest mediu inspirator fiindcă apa (marea, la unii) „…naște vise fantastice, amintiri tulburi, coșmaruri ce amestecă terifiantul cu absurdul…”. Avem de-a face cu simbolul corabiei, al aventurii, văzută prin ochii călătorilor, dar și al prozatorilor, deopotrivă, cu efecte persuasive clare asupra cititorului.
Când închizi cartea, ai impresia că ai făcut o incursiune într-un univers misterios, ce s-a revelat pe tot parcursul lecturii, ai pătruns într-o lume pe care nu o cunoșteai îndeajuns și pe care doar o bănuiai, și acest lucru a fost posibil și prin finețea și măiestria autoarei care a știut să te facă să călătorești fără să vrei, fără să îți dai seama că parcurgi acest drum inițiatic împreună cu ea.
Cu o un discurs maiestuos și linear, cu o analiză atentă și profundă, fără să scape din vedere nici un detaliu, nici un cuvânt, Laura Filipaș, o cercetătoare tânără, ambițioasă, rafinată, calificată în domeniul literelor, își înscrie numele alături de cele ale unor critici literari actuali, fiindcă face parte din generația Biancăi Burța Cernat, Luminița Marcu, sau a mult mai cunoscutei congenere a sa, Carmen Silvia Mușat.