CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 28 (6)

Simona-Grazia DIMA

PREŢUL CUNOAŞTERII

Seara, înainte de a închide ochii, dar şi în alte clipe umbrite ale zilei, mă trezesc meditând la câteva întrebări despre viaţa mea şi a celorlalţi, care vin puhoi, căutând să elucideze motivaţiile şi legăturile dintre acte. Constant revoltată de lipsa de deschidere, de orice ocultare şi muşamalizare a realităţilor incomode, mi-a plăcut întotdeauna să mă rostesc deschis, să apăs acolo unde doare mai tare. M-am întrebat, aşadar, adesea, ce însemnătate ori doar semnificaţie a avut legătura dintre parcursul meu profesional, neutru, bogat mai degrabă în evenimente lăuntrice decât în strălucire exterioară, şi studiile strălucite – şefă de promoţie locală şi naţională, cu media generală 10 şi diplomă de merit –, merit ce nu presupune niciun dedesubt, nu înseamnă nimic mai mult decât enunţul propriu-zis. Dintotdeauna am crezut în gratuitatea cunoaşterii, în nobleţea şi caracterul ei fundamental aristocratic. Orice determinant ataşat ei ar fi conotat o nuanţă de josnicie. Aşadar, da, am fost un student strălucit. Societatea nu m-a folosit aşa cum ar fi trebuit, dar pierderea a fost a ei, iar câştigul tot al meu, pentru că mi-am învestit talentul în creaţie. Aici s-ar putea scrie, în subsidiar, un lung roman profesional, „de muncă”. Dar ce greu e să explici totul… Chiar trebuie?
Poate că da, are rost să elogiez învăţătura pur şi simplu – pentru mine, un esenţial preambul metafizic, de aceea insist asupra acestui moment. Am aşteptat de la facultate să-mi dea soluţia fericirii, deoarece încununarea oricărei cunoaşteri mi se părea, în chip firesc, că trebuie să fie fericirea şi că era necesar să fii edificat asupra acestui lucru de către persoane calificate (asta credeam eu că este, generic vorbind, facultatea; caraghios, nu-i aşa?). Era o dorinţă axiomatică ce nu accepta discuţie. Aşteptam o cunoaştere definitivă, faţă de care toate cunoştinţele (relative) să fie doar un exerciţiu nonşalant. Totuşi, nu am primit de acolo ceea ce aşteptam, aşa că am continuat să caut. Nu am primit decât excelenţa unor studii şi tehnici intelectuale, care nu ajungeau însă la un liman, ci se dizolvau oţios într-o nouă preocupare, ca un cortegiu de algoritmi goi, palpitând într-un perpetuu dans, o nouă angoasă, de rezolvat printr-o nouă abordare, printr-o altă lucrare ştiinţifică ce urma a fi prezentată, publicată. Argumente, citate, ţinerea la curent cu ce a spus unul sau altul, iar în final, nicio părere proprie, dimpotrivă, edulcorarea oricăreia – prudenţă metodologică, mefienţă şi gratitudine pentru sistemul care mi-a dat valoare, o cunoaştere prin alţii, pururi deschisă, nesigură, conştientă de riscul posibilei răsturnări radicale a perspectivei. Sau, eventual, o maniacală cramponare de o viziune, spre a o putea afirma şi impune ca pe o realizare proprie. Această stare de lucruri nu mă mulţumea, doream o cunoaştere ce nu poate fi negată ori contrazisă, fiind obţinută printr-o clară experienţă personală, de necombătut. Asta nu a însemnat nicio clipă că aş considera scrupulele mele valabile neapărat şi pentru alţii.
Nu am avut decât satisfacţii spirituale în studenţie, deşi aş fi avut şi îndreptăţirea (singura din întreg anul meu de studiu) la o bursă republicană, gândită iniţial să răsplătească meritul. Şi aceasta mi-a fost răpită: un profesor de tristă amintire, politruc înveterat, m-a anunţat, fără să am drept la replică ori la vreo împotrivire, că bursa mea va fi dată unui coleg (de la română – de an, nu de grupă, deci) ce fusese muncitor înainte (şi deţinea serioase economii la CEC), deşi nu avea media generală 10, în timp ce unica motivaţie a bursei era aceea de a răsplăti meritul pur. El avea şi note de 8 şi 9 şi nici nu era un autentic intelectual. De ce i-au dat-o? Tocmai pentru că fusese muncitor. Nu am înţeles, nu am schiţat vreo împotrivire. Era vorba de fenomenul tipic comunist (şi românesc, totodată?) prin care nu se cultivă meritocraţia, ci se face o pomană socială, de altfel prost direcţionată şi fără miez, populistă, dulceagă. Acel coleg, băiat aparent bun, dar deloc generos în fond şi cu totul mediocru, de care nimeni nu a mai auzit vreodată, mi-a şterpelit bursa, iar mie mi-a rămas doar gratuitatea, similară aceleia cu care şi-a primit, într-o stare de melancolie, sensul experienţei europene, Strether, eroul lui Henry James din romanul Ambasadorii. Aşadar, facultatea, ca proiecţie mentală a efigiei unei instituţii serioase, mi-a lăsat un gust amar, ca şi senzaţia că mi-a rămas pe veşnicie datoare, fără a-şi plăti vreodată datoria. Nu am fost favorizata regimului, mi-am datorat destinul propriei strădanii şi cunoaşteri, credinţei şi perseverenţei.
Ca studentă, am fost preşedinta cercului de literatură engleză şi americană, postură cu care mă mândresc, deoarece acest cerc activa în coordonarea lui Marcel Pop Corniş, profesorul şi mentorul meu într-ale literaturii şi poeziei, cel mai talentat profesor de literatură pe care l-am avut. Fără a fi în asentiment nici măcar cu acest ilustru dascăl, pentru care cariera era literă sfântă, intuiam că altul era scopul vieţii: cunoaşterea trebuie să se dizolve, la un moment dat, în sursa ei, cea spirituală, să devină beatitudine pură (a se vedea scrierile lui Sri Ramana Maharshi, dintre care m-am învrednicit să traduc una, în anii ’90, publicată în 2003). Fără a cunoaşte la vremea aceea vreo subtilitate metafizică, ori a fi îndemnată la aceasta prin lectură, m-am orientat din instinct astfel, de timpuriu, şi am satisfacţia că un critic foarte titrat, Radu. G. Ţeposu, deşi nu m-a înţeles, în ansamblu, a observat acest lucru (s-a exprimat cu ciudă despre asta, optica lui fiind de alt tip). El vorbeşte, în Istoria tragică @ grotescă a întunecatului deceniu nouă, cu privire la poezia mea, despre faptul că ea ar fi „impersonală, cursivă şi epurată de stridenţe” (corect!), „conturul abstract al imaginilor” (asta nu i-a plăcut, de la o tânără aşteptându-se poeme de iubire concretă) fiind „destrămat în efuziuni fără obiect”. Apreciez foarte mult această din urmă remarcă, foarte adevărată, care este chiar, deşi într-o tentă uşor negativă, un adevăr profund despre poezia mea, semn al clasei criticului. Nu a fost suficient de norocos, căci noroc se cheamă să auzi şi să crezi că, fundamental, suntem conştiinţă, iar nu agregat corporal. Am aflat formulată această senzaţie a mea în splendidul roman Matei Iliescu al lui Radu Petrescu, citez din ediţia princeps, 1970: „dacă anumite stări foarte preţioase pe care le încercăm, stări de farmec, când suntem fericiţi fără să ştim de ce, le-am putea avea când dorim, şi pe acelea pe care le dorim, căci nu seamănă între ele, ar fi nemaipomenit” (p. 437–438). Un mare prozator va fi, poate, mai credibil decât mine, vorbind despre stări pline de farmec, când suntem fericiţi fără a şti de ce, stări pe care am vrea să le provocăm la dorinţă şi să le păstrăm cu orice preţ! Ce consolare să găseşti un astfel de citat…
„Efuziune fără obiect”, asta trebuia să fie pentru mine viaţa, intuiam – trăire pur şi simplu. Bucuraţi-vă, a spus Iisus, mulţumiţi pentru bine, ca şi pentru rău, semne echidistante ale voii divine, ale sălăşluirii continue în acestea. Ce au trăirile acestea de-a face cu livrescul (trăsătură cu care am fost, constant, împovărată) – mi-e imposibil să discern. Să mai spunem că sacrul mi s-a revelat încetul cu încetul din magma literaturii, purtând semnalul imperios al necesităţii sale în regimul cotidian, iar nu ca o cunoaştere separată de viaţă.
Aşadar, debutul meu editorial a fost unul împlinit extrem de dificil, deşi, pe de altă parte, manifestat destul de timpuriu, la douăzeci şi ceva de ani. Să nu uităm, ne aflam în comunism, iar conţinutul conta foarte mult, de fapt accentul se punea pe el în chip paroxistic, iar plaja semnificaţiilor scrisului, deşi vastă prin realizare (căci scriitorii se respectau), era strâmtorată prin interpretare (care voia să îndrume spre o anume potecă mereu ideologizantă ori măcar contaminată de o supraimpunere de tip realist, realul era proba de foc pe care trebuia să o treci).
Explicabil, pentru mine, de ce studiile strălucite au reprezentat o tatonare a unor culmi, urmată apoi de părăsirea lor aparentă, semnalând o neîncredere în posibilitatea de a atinge absolutul prin intelect.
Adaug că perioada universitară a însemnat mult pentru mine, de aceea o menţionez aici ca pe nucleul de foc al vieţii mele, marcând clarificări esenţiale în planul conştiinţei şi al scrisului, dar şi începutul desfăşurării regulate a unei vocaţii, cea scriitoricească, prin poezie, critică literară, eseu. Am început să public în reviste, nu m-am oprit până azi.
Dar ce legătură a avut formaţia mea cu ceea ce a urmat? Am fost, rând pe rând, profesoară, traducătoare, bibliotecară, muzeograf, redactor de revistă. Într-un fel ciudat, ajungând să lucrez la o revistă academică de sociologie, nu de literatură, unde am însă mari satisfacţii, în primul rand aceea de a ajuta cercetătorii să îşi treacă proba de foc a doctoratului şi fac aici atât de multă stilistică, încât practic cele învăţate la modul cel mai riguros. Este o împlinire, aşadar, fiindcă nu m-am desprins de munca de filolog, pentru care mă consider a fi suprem calificată. Slujbele au însemnat, până la urmă, mai nimic ca vârfuri ale unei „inserţii sociale”, dar foarte mult pentru înţelegerea unui ideal metafizic, provocându-mi meditaţii pe marginea unor subiecte precum: cunoaştere relativă şi cunoaştere supremă, alegere şi fatum, renunţare conştientă.
Am acordat cunoaşterii un rol extrem de important în viaţă, dar am simţit, după cum spuneam, că, nici măcar în sau prin facultate (lăcaşul suprem al cunoaşterii!), nu se poate cunoaşte nimic (în chip) peren, toate opiniile, materializate în lucrări ştiinţifice, se topesc unele într-altele într-un chip irelevant, fără a atinge un liman, fără a acorda acea bucurie supremă, liman absolut, necontestat, care îmi părea a fi ţelul existenţei umane. Nu voiam deci să cunosc ceva pentru a ajunge ceva sau a dobândi ceva, ci pentru a atinge pacea sufletului, o stare imuabilă de fericire, care să nu mai poată fi clintită – condiţia beatifică a existenţei –, iar această aspiraţie nu avea nimic livresc, nu mi-a inspirat-o nicio lectură, niciun îndemn exterior, nici chiar colocviile cu mama sau bunica, singurele interesate de spiritualitate în familie, ci era preocuparea mea instinctivă, arzătoare, dispusă a merge şi a fora până la origini. Precizez acestea cu tristeţe, fiindcă mai sunt unii care mă consideră un poet livresc, termen pe care îl detest, cu tot ceea ce implică el.
Am muncit în mai multe pósturi şi postúri, care au avut un rol de cunoaştere, una relativă însă. Am fost un martor al vieţii din diferite domenii, am dus, prin viziune, o existenţă de scriitor, fără a mă realiza în domeniul social la nivelul ce mi s-ar fi cuvenit, deşi încadrările mele au fost întotdeauna pe studii superioare. Am înţeles însă că un destin scriitoricesc nu presupune neapărat o poziţie socială semnificativă, al meu m-a îndemnat, volens nolens, spre o sporire în plan sapienţial, spre a putea îndura absurdul, nedreptatea, a cunoaşte tenebrele sau măcar abisurile naturii umane, a lupta cu false legende etc. La absolvire oraşele erau închise, conform unui trist obicei temporar din anii ’80, care a acţionat ineluctabil (şi) asupra mea.
Îmi aduc aminte cum stăteam, ca tânără profesoară, în micuţa gară din comuna Variaş, unde îi învăţam engleza şi literatura română pe elevii preocupaţi să-şi ajute părinţii la muncile câmpului. Am fost cu ei şi la muncile agricole, am ajutat şi eu la culesul cepei, la dezghiocarea porumbului. Stăteam melancolică în acea gară paşnică şi scriam un poem. Aceasta e cea mai luminoasă clipă de care îmi amintesc, ca simbol al faptului că nu m-am dat bătută. Nu discutam prea mult despre situaţia politică, deşi nu mă încânta nimic din ce trăiam. Transa poetică mă absorbea întrutotul. Apoi, ajunsă acasă, la Timişoara, continuam să scriu alte poeme, în a căror tablou topeam şi imagini ale unei recolte răvăşite.
Totul părea fără speranţă, în sensul că nu vedeam cum voi reajunge acasă, în propria casă, pentru a fi mai aproape de părinţii mei, de biblioteca mea dragă, ori de marile biblioteci ale oraşului şi, bineînţeles, de revista „Orizont”, unde publicam statornic. Nutream totuşi credinţa difuză că destinul mă va duce acolo unde trebuie, chiar dacă, pe moment, nu înţeleg rostul unor întâmplări. De aceea am scris atunci, de pildă, poemul Marele trup: „Un copil nenăscut se zbuciumă în marele trup./ Nu şi nu, spune el şi rupe cu dinţii/ pânzele în care stă./ Nu şi nu, şi se zbate vânăt la faţă,/ nu şi nu, şi n-are răbdare să se nască./ Devorat de-osteneala de a se ivi-n lumină,/ dă cu pumnii-n pereţii unde-i prins,/ nici nu-i clinteşte,/ nesimţitor, trupul îl duce mai departe/ spre naşterea ştiută numai de el,/ în timp ce pruncul izbeşte cu sete,/ îşi forţează-nceputul, îi blestemă-ncetineala,/ iar marele trup îl creşte cu dărnicie,/ în ape bogate, şi nu-l ia în seamă.”
Aşteptarea era însă cumplită, învăluită în incertitudine, sentiment pe care am încercat să-l exprim în poemul Limită: „Oare cât mai pot dăinui/ masca unui zâmbet eroic,/ obrazul fin sub care şuvoaie/ de sânge se pierd fără sunet?/ Dincolo de orice limită,/ ochii măriţi se abţin/ de la comentarii inutile./ Corp trucat, clădire dreaptă/ Până în clipa demolării –/ dar în unghere mulţime/ de lighioaie scurmă fără istov/ (sunt detectivii subterani)./ Părul în valuri, fruntea senină/ sunt smulse de uraganul lacom,/ cu tot cu uşi,/ pentru domeniul lui:/ lung coridor de hohot.”
Retroactiv, m-am consolat pentru toate nedreptăţile sociale, gândind că şi ele au avut rolul de a-mi oferi o mai largă perspectivă asupra vieţii. Am încercat să exprim acest început de serenitate în poemul Nuiaua vrăjită: „Aruncă nuiaua vrăjită/ pe care o ţii prea drept, prea inflexibil,/ când luneci, mereu copil, din pădure./ Înclină-i fanatismul, seva plină/ de scânteile înzăpezite, fără grai,/ ale unui foc ermetic. Pâlpâie-n ea/ o jale monotonă, care nu ştie/ cum îşi fixează vulturii cuibarele pe stânci/ (de vânturi, stolul cristalelor se teme,/ aşa cum cetăţuia din prăpastie n-a cunoscut/ vreodată căldura satului învăluit în fum)./ Aruncă nuiaua vrăjită,/ ca să pătrunzi de cer pământul,/ iar turmele fecunde, prin ochii tăi,/ să poată trece liber,/ zguduind oglinzi.” Toate poemele citate mai sus au fost publicate abia după 1990.
După 1990 am înţeles cu atât mai intens valoarea renunţării şi a sacrificiului conştient acceptat, încât am considerat că am făcut un legământ cu scrisul. Poetul este, ab initio, am considerat, un recipient, nu un emiţător, ca atare, pradă unei perpetue transe, el nu poate ieşi din propria subiectivitate – creatoare, ulterior, de obiectivare prin efectul însumat al influenţei sale asupra conştiinţelor – şi nu are rost să îmbrăţişeze o carieră universitară. Modelul, în această privinţă, a fost, pentru mine, Eminescu. Nu am regretat niciodată că el nu a urmat o carieră unioversitară, spre care îl îndemnase şi îndrumase însuşi maiorescu. Urmarea firească a fost aceea că poetul nu şi-a mai dat nici doctoratul, intuindu-şi, pesemne, viitorul, unul exclusiv literar. Faptul nu mi s-a părut o neîmplinire. Cerându-le poeţilor, artiştilor, în genere, să ocupe funcţii în sisteme oficiale, nu facem decât să golim, prin sărăcire, perceperea artelor, să ne îndepărtăm de poezie. Am cunoscut oameni care adulmecau, cu atitudini de fiare, funcţiile, ca pe nişte trufandale înmiresmate. Dar nu simţeau nicio clipă imboldul de a răsfoi volumele prin care unii îşi dobândiseră poziţiile eminente, de a degusta generoasele ofrande care lor li se ofereau, în fond. „A, cutare! E mare!”, ziceau, şi atât. Poezia rămânea nespusă, literatura necitită. Dar oare nu prin citire ori recitare se instaurează poezia, literatura, ca nişte forţe în sine, ce nu poartă vreun atribut al funcţiei, ci doar acela al nobleţii? Atâtea discuţii, când mai importantă ar fi tăcerea şi liniştita împărtăşire din elixirul artei. Desigur, decizia lămureşte priorităţile fiecăruia. Eminescu a arătat lumii ceea ce avea mai scump, mai preţios, poezia, neformulabilă discursiv, prin care a atins echivalentul ceresc al doctoratului lumesc, într-un teritoriu intangibil acestuia din urmă. Poezia este – a simţit şi a dăruit – subiectivitate de neatins conceptual, ci doar intuită, de necuprins. Înfrângerea sa lumească întruchipează o victorie în inefabil.
M-am pierdut deci, deliberat, printre oamenii obişnuiţi, nefamiliarizaţi cu literatura ca mod de viaţă, din dorinţa de a mă dedica scrisului, având în acelaşi timp un serviciu, sursă a traiului pământean şi, totodată, post de observaţie social – mi s-a părut o compensaţie minunată pentru eludarea preocupării de a lucra în universitate (din convingerea intuitivă că studiul intelectual nu oferă cunoaşterea absolută), în presă (din certitudinea că nu se poate pronunţa ca sigur niciun cuvânt, implicaţiile faptelor fiind infinite, iar în planul public catalogările putând duce la dezastru) etc. Am preferat să lucrez în condiţii de anonimat şi sacrificiu, ca într-un bastion de unde puteam studia societatea, ce, fiind privită neoficial, se credea nevăzută, neauzită şi se comporta natural, iar eu puteam s-o contemplu, în starea ei netrucată. În acelaşi timp, puteam să-mi desfăşor bogata activitate fantasmală (sau pneumofantasmologică), păstrându-mi, prin poezie, integralitatea (şi integritatea), să fiu acel om renascentist despre care vorbeşte I.P. Culianu, om nemodificat de vreo Reformă ori Contrareformă, al căror loc castrator îl luase, în societatea anilor ’80, politicul.
Desigur, istoria mea profesională din comunism şi de după absolvire nu mă poate opri să gândesc că am căzut, în anii ’90, laolaltă cu atâţia alţii, pradă unui fenomen, larg răspândit, numit „risipa forţei de muncă”, ce se observă şi după anii 2000, după cum afirmă Maria Simion, demograf, în „Revista Română de Sociologie” a Academiei Române, nr. 1–2/2012, p. 86, ale cărei observaţii mi se par perfect valabile şi pentru mine, la vremea absolvirii mele, ca şi pentru o întreagă generaţie a României. Dau aici sensurile desprinse de doamna Maria Simion în legătură cu acest fenomen, neuitând să repet că un scriitor are privilegiul păstrării intacte a valorii şi rostului său, printr-un magic transfer. Cercetătoarea apreciază că „acţiunile asupra pieţei muncii româneşti ar trebui să vizeze, concomitent, mai multe aspecte: creşterea nivelului de instruire al populaţiei; crearea de noi locuri de muncă şi; sincronizarea calificărilor şi a specializărilor cu fişa postului”.
Această ultimă cerinţă, sec numită „sincronizarea calificărilor şi a specializărilor cu fişa postului”, ascunde, la nivel biografic, o adevărată dramă: Să te fi mişcat în spaţiul celor mai subtile şi înaintate teorii şi curente literare, discutate competent, în perfectă sincronicitate cu exegezele apărute în Vest, după care să te vezi proiectat la un nivel elementar al învăţământului, unde predominau problemele organizatorice (să urmăreşti cu precădere frecvenţa la ore a celor defavorizaţi etc., în vreme ce conţinutul predării nu interesa pe nimeni, căci copiii se gândeau să-şi ajute părinţii la muncile agricole, în bogata comună bănăţeană Variaş), să nu poţi fi cooptat, de la început, într-un post de unde să faci bine neamului tău aplicând creator cele deprinse în facultate, alături de somităţi ale domeniului, iată o nenorocire socială, cu care m-am confruntat, la modul cel mai aspru. Comunismul m-a nedreptăţit, mi-a frânt, din punct de vedere social, aripile, cum s-ar zice. Mi s-a părut că mă trezesc aruncată în stradă, după ce slujisem instituţia (noroc că mă slujisem şi pe mine, cu mare folos lăuntric). Dar mai este aici vorba şi de tradiţionalismul nostru, ca societate, de greutatea de a acorda credit individualului. Subzistă o neîncredere în individ, coroborată cu ascendentul absolut al instituţiilor asupra acestuia. Mă consolez doar că nu aş fi dorit să ajung ceva pentru mine, ci doar pentru potenţialul din mine, pentru împlinirea acestuia şi, judecând astfel, pot spune, cu împăcare tardivă, că autorul face în felul său educaţie şi cercetare, plăsmuieşte, prin opera sa, în mod neconvenţional, lucruri nemăsurabile prin criteriile universitare ori cele sociale, deci mi-am aflat împlinirea în chip creator, personal.
Pe bună dreptate denumeşte demograful amintit (ibidem) această situaţie drept o „risipă a forţei de muncă”, apreciind că, prin acţiuni bine gândite, s-ar pune în valoare „tezaurul naţional de cunoştinţe”, transmise din generaţie în generaţie „prin ocupare internă”. Cuvintele acestea, „tezaur naţional de cunoştinţe”, care sunt „transmise din generaţie în generaţie prin ocupare internă”, dar şi îngrozitorul termen „risipă”, toate aceste sintagme, în înlănţuirea lor, mă alină, dându-mi conştiinţa încadrării într-un fenomen larg, a unei solidarităţi în suferinţă, precum şi revelând, în mod ştiinţific, amplitudinea unor suferinţe omeneşti incomensurabile, laolaltă cu vibraţia unui patriotism niciodată scăzut ori de prisos, atât la oamenii de ştiinţă, care observă fenomenele, cât şi la noi, trăitorii istoriei.
Scrisul rămâne (l-am privit mereu astfel) o problemă individuală, un angajament personal.
Cine crede că toate aceste înţelesuri au venit uşor se înşeală, eu le-am trăit dramatic, iar premoniţia lor datează încă din facultate, când am schiţat câteva tragice autoportrete, dar şi portrete ale mamei, ce empatiza cu mine, căutând soluţii pentru viitorul presimţit, desene ce poartă expresia perfectei înţelegeri a nimicniciei perioadei pe care o traversam, căreia puţin îi păsa de tineri, de viitorul şi de promovarea lor (pot fi văzute pe site-ul meu, simona-.grazia-dima.ro). Sunt „imagini şocante” din punctul de vedere psihologic.
Aş vrea să subliniez faptul că viaţa pe care am trăit-o, nedreaptă şi schingiuită, aparent aleatorie, precum meandrele descrise de un şarpe curbiliniu de o rară neîndurare şi răutate fatală (a se vedea, Şarpele Glykon, contemplat cu mare simpatie confraternă, în copilărie, la Muzeul din Constanţa, care întruchipează, în mistica asiatică, un drum extrem de anevoios şi cotit), sau, profetice, cu un an înainte de absolvirea facultăţii, două desene ale mele, postate şi în compartimentul Grafică de pe site-ul meu, figurând câte un deget ce pare să arate un drum, dar în mod chinuit, pe ocolite: Drum contorsionat şi Torsiunea (sau, finalmente, teribilul fior ce-l simţeam pronunţând titlul unui film de Alfred Hitchcock, North by Northwest). Totuşi, această viaţă a mea mi s-a părut, după un considerabil interval de timp şi la o matură analiză, extrem de interesantă, iar, privită retrospectiv, de-a dreptul fascinantă. Am mai afirmat, în eseuri şi articole publicate în reviste, că acţiunile întreprinse ideologic de către decidenţii totalitari nu au avut întotdeauna rezultatele scontate, un cu totul alt tip de om rezultând din creuzetul istoriei, ba chiar pe fundul istoriei, între drojdiile ei mocnind, nefalsificat, unul cu totul diferit de acela plănuit: iar de multe ori – de ce să nu o spunem, unul mai înţelept, ieşit astfel în vădit contrast cu simplismul ideologiei impuse la start ca fundal de exprimare şi formare a personalităţii. Omul, adică, întrece istoria şi nu se lasă modelat pasiv, ca plastilina. El se modelează prelucrând lăuntric experienţele vieţii, el va întrece întotdeauna ideologia.
Iată că un (regretat) sociolog îmi confirmă, într-un pasionant articol, viziunea: Gheorghe Şişeştean, în aceeaşi revistă, dar alt număr – 3–4/2012, p. 238, combate ideea unor cercetători, devenită metodologie, iar pe plan public, prejudecată, conform căreia după comunism nu a rămas nimic, „, spune un cercetător francez. (F. Furet, Le passé d’une illusion, R. Laffont/Calman-Lévi, Paris, 1995, p. 12)”. Acelaşi scepticism, arată Gh. Şişeştean, îi caracterizează şi pe numeroşi cercetători români: „Primatul statului asupra individului accentuează superioritatea absolută a întregului” (Radu Clit, Cadre totalitaire et fonctionnement narcissique. Effets psychiques collectifs et individuels du pouvoir de l’état communiste est éuropéen, Ed. L’Harmattan, Paris, 2001, p. 14), în raport cu persoana. Colectivismul pare a fi nota socială dominantă a regimului comunist, „teroarea şi masificarea” ar fi distrus, în concepţia unor cercetărori vestici, „individualităţile, contestaţia şi spiritul critic, potrivit unei asemenea situări teoretice”. În ceea ce ne priveşte, noi am fi străbătut un deşert, care ne-a vămuit de orice valoare trăirile. Cum s-ar spune, am fi trăit degeaba.
Comunismul ar fi însemnat, aşadar, „o «istorie îngheţată», un spaţiu în care istoria şi a încetinit ritmurile, blocându-se într-o atemporalitate stereotipă, generatoare de fiinţe gregare, supuse unui regim implacabil, care le-a distrus creativitatea, contestaţia şi dorinţa de libertate. Ce a rămas după prăbuşirea comunismului, ce merită demnitatea ontologică a istoriei?”, se întreabă Gheorghe Şişeştean (ibidem), pentru a lămuri, tensionat, într-o notă de subsol inspirată, un fapt care şi mie mi se pare evident, fiindcă l-am trăit şi l-am meditat cu propria fiinţă: „Deşi sintagma «demnitatea ontologică a istoriei» poate părea o construcţie lingvistică preţioasă, aşa cum, de altfel, am fost criticat de unii istorici empirişti, printr-o asemenea sintagmă am vrut să sugerez faptul că, potrivit unor orientări reducţioniste, comunismul a reprezentat o ruptură a istoriei, un hiatus, din care nimic nu este de reţinut. Evident, ca abordare sociologică, sunt împotriva unei asemenea perspective; comunismul este un moment din istoria românească, pe care trebuie să ni-l asumăm şi să-i surprindem logicile sale interne, dincolo de orice judecăţi de valoare” (ibidem).
Cred, laolaltă cu sociologul orădean, că este o problemă de bun-simţ, de curaj şi de onestitate profesională să studiem istoria aşa cum a fost, să ne vedem vieţile ca fapte de creaţie şi de vibraţie umană într-un cadru dat. Căci vremurile acelea vor fi fost scălâmbe, dar erau vii. Mutilaţi şi noi, odată cu ele şi în ele, dar creatori, eroi în felul nostru. La urma urmei, când nu este mutilată istoria şi când a stat ea pe loc în perfecţiune?
Mintea noastră însă poate fi îndreptată şi spre cele neschimbătoare, încât scriam (citindu-i pe Clement Alexandrinul, Fericitul Augustin ori Sf. Gregorie de Nyssa, Pseudo-Dionisie Areopagitul sau Origen) poemul Împământenire: „Aerul blând, dulce ne aminteşte/ că suntem împământeniţi aici –/ în noi înşine, una cu fiinţele mici,/ iubitele, care şopotesc din lucruri./ Totdeauna şi pretutindeni e miza./ Suntem o armată deghizată,/ ucidem neîntrerupt, fără a fi ucigaşi,/ înaintăm doar, tunel senin,/ prin melcul metamorfozelor,/ folosindu-ne de frumuseţe/ pentru tăierea drumului.”
Gh. Şişeştean (art. cit., p. 239) îmi face cunoscute lucruri de care nu am ştiut, prezentând o perspectivă consolatoare şi stenică, prin dezvăluirea unei iniţiative desfăşurate în acei ani de către SUA, cu pragmatismul şi lipsa de prejudecăţi tipice acestei puteri mondiale – altă solidarizare, care îmi arată că tot ce am trăit şi simţit este veridic şi legitim. El rememorează un fapt mai puţin cunoscut: „drept consecinţă a aparentului comunism reformist, practicat de Nicolae Ceauşescu, la începutul anilor 70, prin gestul de recunoaştere a Republicii Federale a Germaniei, a statului Israel şi a condamnării tranşante a invadării Cehoslovaciei, în 1968, de către trupele Pactului de la Varşovia, Occidentul şi în special Marea Britanie şi America au încercat punţi de legătură cu un regim comunist care practica o politică disidentă în raport cu Moscova, dar care, într-o perioadă a liberalizării unor state din blocul sovietic, dezvolta în plan intern un stalinism naţionalist, în locul liberalizării”. America a considerat că regimul comunist din România poate fi reformat printr-o acţiune de «învăţare socială» a mecanismelor funcţionării sistemelor democratice” (ibidem). Nu am avut ştire de o iniţiativă de atunci a SUA, benefică, pe termen lung, pentru societatea românească, prin care Congresul S.UA. a iniţiat un program de schimburi de cercetători, specializaţi în ştiinţele sociale, în primul rând antropologi, care să analizeze realităţile din cele două ţări. Munca lor nu era numai una ştiinţifică, ci şi indirect, pedagogică, deoarece Congresul SUA credea că interacţiunea dintre americani şi ceilalţi participanţi ar contribui la subminarea sistemului comunist. Argumentul lor a fost acela că cercetătorii străini vor recunoaşte superioritatea modului de viaţă american şi că, odată întorşi acasă, vor deveni opozanţii comunismului. În acelaşi timp, propriii noştri cercetători din străinătate vor fi ei înşişi agenţi ai schimbării, glorificând modul nostru de viaţă>” ((John W. Cole, Etnologia europeană: opt teze, în Cristina Papa, Giovanni Piza, Filippo M. Zerilli, Cercetarea antropologică din România. Perspective istorice şi etnografice, Ed. Clusium, 2004, p. 24, apud op. cit., p. 239).
Iniţiativa americană din acei ani reverberează până astăzi, deoarece sociologiii americani au studiat societatea românească cu o superioară perseverenţă, demonstrând o remarcabilă capacitate hermeneutică: în 1977, luase deci naştere Romanian Research Group, cuprinzând antropologi ca Sam Beck, John M. Cole, David A. Kideckel, Marilyn Mc Arthur, Steven Randall şi Steve Sampson (ibidem). Gh. Şişeştean precizează că „lui David Kideckel îi vom datora o remarcabilă cercetare a cotidianului românesc rural din perioada comunistă, intitulată, în versiunea americană, The Solitude of Collectivism. Villagers to the Revolution and Beyond, Cornell University Press, 1993”, iar în cea românească: Colectivism şi singurătate în satele româneşti. Ţara Oltului în perioada comunistă şi în primii ani după Revoluţie, Ed. Polirom, Iaşi, 2006”.
Cercetătorul român distinge (p. 240) viziunea lui D. Kideckel faţă de perspectivele unilaterale prezentate anterior, despre regimul comunist, ca una a situării teoretice în relativismul cultural. Conform acesteia, numai abordările localist-contextualiste pot lămuri mecanismele interne ale unei societăţi, în cazul de faţă, înţelegerea realităţii româneşti „în propriii săi termeni”. Mai mult decât atât, „printr-o asemenea situare metodologică, în analiza întreprinsă pe societatea românească în perioada comunistă, luând ca bază de cercetare Ţara Făgăraşului, D. Kideckel a dezvăluit complicatele raporturi dintre individ şi stat, răspunsurile sociale la presiunile economice şi politice ale regimului comunist, adaptabilitatea şi nemulţumirea populaţiei faţă de sistemul social (ibidem). Astfel, ţintele şablonarde, stabilite iniţial la nivelul propagandei, sunt drastic depăşite, printr-o evoluţie paradoxală: „practica vieţii cotidiene şi reproducerea instituţiilor sociale în comunităţile socialiste au facilitat dominaţia statului, la fel cum au creat şi condiţiile şi conştiinţa care i-au grăbit propriul deces” (D. Kideckel, op. cit., p. 16, apud ibidem). Astfel, conchide Gh. Şişeştean, „perioada comunistă nu mai este un hiatus al istoriei, ea este producătoare de istorie specifică”.
Se poate conchide, împreună cu sociologul orădean, că „deşi, ideologic, comunismul profesează o doctrină comunitaristă, în practică, pe fundalul marilor procese de mobilitate socială, de transformare a structurilor economiei rurale, prin deposedarea efectivă a ţăranilor de propriul lor pământ, paralel cu industrializarea socialistă, individul va adopta noi strategii cotidiene ale supravieţuirii: individualismul va lua loc colectivismului, se vor produce marile rupturi între tradiţia rurală de tip ţărănesc şi noua ruralitate postţărănească, în curs de constituire, după colectivizare, penuriei de alimente şi alte bunuri îi vor fi construite răspunsuri sociale bazate pe strategii-evantai, centrate pe gospodăria lărgită, (…) şi vor fi construite noi reţele sociale, în paralel şi chiar în opoziţie cu ideologiile egalitariste promovate de regimul comunist” (ibidem).
Aceste perspective antropologice, construite de D. Kideckel şi redate cu strălucire în articolul lui Gh. Şişeştean, sunt de o mare utilitate nu numai în analiza caracteristicilor vieţii cotidiene din ruralul perioadei comuniste, ci şi într-o cugetare neanchilozată asupra a ceea ce am trăit atunci, oriunde în România.
Iată că nu am traversat un neant al istoriei, ci am trecut printr-un pasaj cu fizionomie proprie, pe care nu trebuie sa ne sfiim să-l cercetăm aşa cum a fost.
De ce am făcut aceste complicat ocol, în cel mai autentic stil şerpesc? Pentru a arăta/demonstra (şi) în mod ştiinţific faptul că am dreptul (nimeni nu mi-l poate fura) de a-mi privi propria viaţă ca pe o revelaţie sau, altfel spus, că pot avea revelaţia de a-mi privi propria viaţă ca pe un tezaur unic de experienţe, un dar intim; că pot savura unicitatea vieţii mele, a momentelor ce mi-au fost destinate în mod expres, iar aceste proces gnoseologic semnifică o privire optimistă asupra existenţei şi a creaţiei, modelând o umanitate complexă, nuanţată, căreia i-ar sta cel mai bine să fie surprinsă într-o proză de ficţiune. Este, această demonstraţie via SUA, cuprinsă într-o lucrare academică, o pledoarie pentru privirea directă, lipsită de patimă a existenţei noastre, un îndemn de a ne smulge clişeelor şi urii resentimentare, pentru a vedea unicul, viul, efemerul din care sunt constituite clipele trăite, a extrage din fapte esenţa, semnificaţia existenţei trăite ca viaţă cu potenţial estetic şi sapienţial, iar nu ca ideologie. Viaţa are sens prin ea însăşi şi se împlineşte ca trăire pură, iar aceste conotaţii vătuit-jubilatorii (de a nu scăpa nici măcar o răsuflare fără a simţi bucurie!) sunt surprinse la perfecţie în versetele înţelepte ale Eccleziastului.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share