Spații culturale nr. 28 (5)
Rodica DRAGOMIR
Femeia de cretă
Te gândeam deseori şi te vedeam aşa,
prin ochi de femeie din cretă cu rochiţă în buline
şi cozi împletite
şi ştrampi cu un fir tras pe pulpa dreaptă.
Te vedeam aşa,
ca pe un burete frumos,
dar frumos de tot,
cum nu s-a mai văzut în lumea femeilor de cretă,
umed şi deocheat pe la colţuri,
cu inserţii şi contururi precise
şi miros de apă în care s-au ofilit ghiocei
abramburistic albăstriţi cu cerneală.
Te aplecai deasupra mea
şi se descoperea în spatele tău soarele
şi se acoperea în spatele meu orbita cimitir.
Mă dureau ochii de la atâta lumină,
prea multă dintr-o dată,
de la atâta plâns,
pentru că şi femeile de cretă plâng cu praf de pufuleţi
şi visuri mărimea 10-24 la sandale cu beretă roz.
Îţi spuneam „Tatăl nostru” la cap
apoi mă prefăceam că mă apucă sughiţul,
să-mi scuz răsuflarea tăiată.
Mă dădeam de ceasul morţii
şi trăgeam pe furiş câte un nor de coadă,
să scuture câţiva stropi şi să mă şteargă de pe asfalt.
Tu, bonom din fire şi mai presus de toate milos fără cauză,
te prefăceai că nu observi şi-mi aprindeai o ţigară
apoi îmi citeai în talpă cam câte golgote voi mai urca.
Îţi suflam haos pe după ureche
şi te rugam: mai bine deschide-mi al treilea ochi
şi stinge-mi deasupra capului beţe de chibrit
să-mi fie de leac,
,,leac şi babei colac!”.
Serghei BOBROV
(1889–1971)
În lunga şi nefericita sa viaţă, Serghei Bobrov cunoscuse încă activitatea cercului literar „Centrifuga”, condus de Andrei Belîi, unde se studia ritmica poetică. Avea să devină autorul unor cercetări referitoare la istoria şi teoria prozodiei, semnând şi una din primele antiutopii ruse, „Răscoala mizantropilor”. Este cunoscut şi ca eminent specialist în statistica economică, dar şi ca traducător al lui Voltaire, Stendhal, Dickens, Shaw, remarcabil popularizator al matematicii.
După ce avea s-o rupă cu „Centrifuga”, începând cu anul 1916 ajunge la certa individualizare a stilului său poetic, fapt evident mai ales în cea de-a treia carte, „Lira lirelor” (1917). În 1923, la Berlin, publică – menţionează el – poezoromanul de gen accelerat „Specificarea idiotului”.
O vreme, a fost de-a dreptul marginalizat, „exclus” din literatura timpului. Poemele sale din anii ’30–’50 par a înclina spre o formă clasicistă, însă latura lor experimentală, modernă nu dispare, ci doar trece în registrul de adâncime al esenţelor. De altfel, creaţia din această perioadă, ca şi cea din anii ’20, avea să fie publicată abia spre sfârşitul secolului trecut.
În mare parte, scrisul lui Serghei Bobrov se situează exact la antipodul opiniilor conform cărora futurismul rus (spre deosebire de cel italian, să zicem) ar fi unul care priveşte în… trecut. Pentru că, proteic-whitmanian, versul „devine” şină de cale ferată, şerpuitoare peliculă de cinema, pistă pentru automobil („Pe trotuare aeriene / Coboară alergătoarea limuzină / Înmlădiindu-se în vitala ambră”) etc. Poemele sunt deja departe de patriarhalismul izbelor sau slavofilism, respirând ozonul tare al timpurilor în care sunt plăsmuite, avide de deschiderile de orizont ale viitorului, spre care se avântă vehicule cu „cele trei sute de mii de puteri”. În genere, este o prozodie modernă, în care caracteristicile, tendinţele, aspiraţiile avangardei sunt „încastrate” în cinetica, dinamica verbului ca – implicit – mărturisire ars poetica, precum în oratoriul „Lira Lirelor” (1913), dedicat lui Boris Pasternak, când protagonistul pretinde „aur(ul) vieţii, / Porţile infinitelor sensuri”, sau: „Dă-mi intenţionata mea Liră a Lirelor”, spre-a ajunge la emanaţii surprinzătoare de „creaţie radioactivă”, ceea ce înseamnă: „A emana viaţă – lucire / În luxul vodcii de Danzig, / În băutura lui Faust”. Parcă aici nu ar fi prezentă certa mărturie că, de fapt, în pofida manifestelor „despărţitoare” de trecut, avangarda râvnea o continuitate a alchimiei poetice de peste timpuri; de peste „toate” timpurile? Iar avangarda, cu democraţie, liberalism, spirit novator, perpetuă căutare şi descoperire îşi poate asuma drept generic anume (şi… siglă) „Porţile infinitelor sensuri”, în timp ce „intenţionata Liră a Lirelor” sugerează posibilitatea construcţiei, regiei, ingineriei, dacă vreţi, – a ceva ce e, deja, dincolo de (încă, la simbolişti) înfrigurata jinduire a inspiraţiei, invocarea muzelor care, se ştie, uneori – pot să vină, dar, alte ori, pot să se lase şi prea mult, fatal de mult aşteptate.
***
Foşnetele aceleiaşi limite,
Ca sucurile deşertelor guri.
Dar de ce aceste drumuri
Razelor roşii nu li-s aproape?!
Luaţi-o tropăit pe podul împotmolit
În vâltorile aerienelor căi –
Iar eu privirea-mi semidementă
Spre aceeaşi pajişte o îndrept.
Luaţi aminte la această spusă:
Hulub pe hulubă,
Sângerare pe admirare,
Holde pârguite peste plescăit,
Dincolo de răchite
Şi în comuna tristeţe
În(tru) nimic sunt uimit.
Visul se spulberă-n noapte,
Eu până la ea sunt dus şi adus.
(1913)
ÎNCREDERE
Simplitatea neobişnuitului,
Stepa – simplă.
Ca forţa milei,
Ca stânca mării.
Şi pe cei ce (z)bat înainte
Cine-i va nevolnici,
Când din durerea dărniciilor
Cerul gheaţa o va despica?
Aruncă-te, aruncă-te sub neagra zi,
Sub bolovanii timpanelor ei.
În ochi: revărsat de zori şi adumbrire,
Iar în prostime anonimul lor copil.
(1913)
***
În piaţa asta parcă-ar sta întins
Un om sfâşiat de cuţit!
Iar mâinile îi tremură, în felul lor, –
La altceva nici n-ar fi fost cazul să te-aştepţi.
Uşorul zâmbet rămăsese nedus la capăt,
Fără-a florilor învolburate umbre,
Cel răpus va evada din piaţă,
Gonind gol-puşcă-aiurea.
Strada paralelă va târî
Trupul următor;
Atât de frânte-s coardele vocale
Pe la ora şase, ici, în plină piaţă.
(1915)
FORŢA CHINULUI
Precum un falnic Garun-al Rachid
Ar trebui să mă înfăţişez!
Reţine – eu dau cuvintele drept
Care de luptă.
Lăncilor, tăiaţi-le
Negrele trupuri!
Aici, unde m-au ademenit
Deciziile disperatei bezne.
O, revarsă-te, nădăjduirea mea!
O atare năzuinţă
Ar lăuda-o orice suflet zburător.
***
Lui R. Ivnev
Nu există tângă ce nu m-ar fi-ncercat.
Inima apare în poiana albă:
Reţeaua ierburilor, paşii stejarilor,
Goana arţarilor.
Negru-acoperiş al codrului; nu voi mai aştepta.
Când cel rănit aleargă fără bucurie,
Inimă, ieşi, apari în calea lui;
Aici se încheie răspântia;
Trece agale pădurea cu toţi arborii ei,
Arăturile nu se grăbesc
De-a se-ndepărta de cursul apelor.
FRĂMÂNTUL ZILEI
Lui B.Pasternak
Pe masă zurgălăi şi iasomie,
Tiutcev* şi himera de pe Notre Dame**.
Da, însă în suflet epoca precum sloiurile
Şi sloiurile – biserică dărâmată, fără hram.
Tu vei intra în casă. – Da, nimic schimbat:
Marea tavanului şi şopârla-zi;
A vieţii lojă pustie,
Freamăt şi umbră, cum ar veni.
Deci primeşte această răcoroasa mângâiere
De albăstrele, iasomiei şi iederă;
Ţie, poetule, ţie
Tot de una singură soarta îţi suferă.
(1913)
____
*Fiodor Tiutcev (1803-1973) – poet al clasicismului rus.
**Notre Dame – celebra catedrală pariziană.
PRESIMŢIRE
Înfloreşte pământul cu mâna mângâioasei muze!
Şi clatină peste apă trestii.
În măr zbura-va, sonor, pupăza,
Iar peste râu trag-edecari cocostârcii;
Cu ea-mpreună cântă şi-şi împroaşcă spuma ecluzele,
Şi se agită hora ţânţarilor, ca totdeauna:
În abundente înfrunziri se rânduiesc
Verzile havuzuri ale cucuruzului;
Acolo tropotul îl va refracta podul cântător,
Turbina morii îşi perindă rotirile;
Iar aici s-a aciuat lângă scumpa răchită
A dumnezeieştii holde brazdă sură
Şi cineva-mi spune de departe,
Că şi la el veni-voi de-asemenea singură.
(1913)
CINEMATOGRAFUL
Chiar să reuşeşti a te feri
În stânga – râul, explozia – în dreapta?
Pe muntele nisipului bulevardier
Tramvaiul aleargă impasibil din jos.
Când scânteierile lui
Încoronat erupe spre-nalt,
Goneşte.
O, satură-te, –
Cerule, să împreunezi drumurile,
Judecata mersului mărunt
Lăptos.
Şi iată – (Imposibil! Chiar oare!
Nici iarba! Da’ de unde! –):
Cu picioare ghemuite
Aleargă al sentinţelor
Şuvoi vlăguit
Precum visul grilajelor…
Dar nu e mai bine aici să mă opresc?
Să nu credeţi, totuşi,
Atribuind greşit…
– Focuri plisate, visând mutre –
Precum această fiece lovitură
Desăvârşire înseamnă – înfiorarea
Palavrelor telefonice,
Deşi mai căpos împuşcând…
– Şi aruncând creionul la pământ,
Uitând de criteriu şi de orice alta,
Dispreţuitor uită de ce.
(1914)
***
Cum şi cu ce să povestesc despre
Această acalmie, libertate şi tristeţe?
Mi se pare: ştiusem cândva,
Acum – doar să-mi amintesc: – mie –
Aşadar – orice minut poartă cu el
Un reproş distinct,
Împătimitul meu nume
Care n-are nume.
În ce priveşte de-s sincer şi
Mi-aş fi imaginat întreaga spaimă şi durere,
Pot spune – nu, totul trecu cu-asprime şi flegmatic,
Eu mai ţinând să am grijă de suflet.
(1917)
***
Singurătatea gri
A ierburilor şi pietrelor îngheţate,
Tăinuindu-se de luna clară,
Rarele stele lucesc.
Alene Ursa ascute
Şapte focuri nestemate
În tihnita vreme stelară,
Atingând adâncul ceţos.
(1934)
GLOSĂ LA VERBELE LUI GOETHE
Anume din motivul că neştiutul om
Ia drept natură ceea ce nu este ca atare
(din exterior), ci omul (natură din interior).
Se deschide uşa – şi blânda lumină
Înfloreşte-n liniştea adâncă.
Pelegrinul îşi ia rămas bun de la vatră
Şi dispare-n întuneric.
Eu de lumină cum aş fi aflat, dacă dânsul
Nu s-ar fi înveşmântat în ea,
Crescând peste măsură şi răzbind aiurea?
(1937)
Prezentare şi traducere de
Leo BUTNARU
Nicolai TĂICUŢU
primele regăsiri
în şoaptă
spre liniştea nopţii
seara
câmpia adună caii în poală –
doar câte unul se mistuie
la flacăra lunii
doar câte unul mai trece
din nechezat în suspin.
pârât
de prietenul ioanid
încerc acum drumuirea
să furi
fără regrete
sângele zorilor
să ai
precum lumina
peste zi
căile Domnului.
intrare sfielnică
în concordanţa nocturnă
aerul creşte în aripă
aripa creşte pe-amurg
cade fiinţa reală
peste vis/ uşor durut.
utrenie
spusă în limba
câmpiei române
dis-de-dimineaţă
câmpia se-apleacă peste fântână
din ciutură săşi spele faţa
şi agheasmă să împrăştie
peste cele şi cei adormiţi decuseară
cădelniţaţi de râset de copil.
(respect)
la prima oră a dimineţii
umbra îmi cade pe firavul fir de iarbă
şi acesta ia forma semnului de întrebare
realizez asta
şi-n timp ce soarele se ridică de-o suliţă
umbra mea se chirceşte
sub umbra firului de iarbă
cu scuzele de rigoare
(raţa albă)
prin curtea mea raţa albă
îşi face zilnic/ la ore fixe
plimbarea de dimineaţă
plimbarea de prânz
plimbarea de seară –
plimbări care coincid cu
inspecţia de dimineaţă
inspecţia de prânz
inspecţia de seară
simple inspecţii ale raţei mele albe
însoţite de un măcăit
alb şi sincer/ dojenitor şi curat
niciodată ameninţător/ pentru că
ea este o raţă albă/ dintr-o pură
rasă albă de raţă şi musafirii
observă şi apreciază acest lucru
on se retrouve d’abord
à mi-voix vers le silence
de la nuit
le soir
la plaine rassemble les chevaux dans son tablier –
de temps en temps l’un disparaît
à la flamme de la lune
de temps en temps l’un passe encore
du hennissement au soupir
accusé
par l’ami ioanid j’essaie
maintenant le voyage
qu’on vole
sans regrets
le sang des aubes
qu’on ait
pareil à la lumière
dans la journée
les voies de Dieu
l’entrée timide
dans la concordance nocturne
l’air pousse en aile
l’aile pousse sur le soleil couchant
tombe l’être réel
sur le rêve un peu souffrant
bonnes matines
dites dans la langue
de la plaine roumaine
de bon matin
la plaine se penche sur la fontaine
afin qu’elle se lave le visage dans le seau
et qu’elle répande de l’eau bénite
sur celles et sur ceux endormis depuis la veille au soir
encensés par le rire d’enfant.
(respect)
à la première heure du matin
mon ombre tombe sur le frêle brin d herbe
et celui-ci prend la forme du signe d’interrogation
je réalise cela
et tandis que le soleil se leve
prix d’une heure et demie
mon ombre se recroqueville
sous l’ombre du brin d’herbe
avec les excuses de rigueur
(le canard blanc)
par ma cour le canard blanc
se fait tous les jours/ aux heures fixes
la promenade de matin
la promenade de midi
la promenade de soir –
des promenades qui coïncident avec
l’inspection de matin
l’inspection de midi
l’inspection de soir
simples inspections de mon canard blanc
accompagées par un coin-coin
blanc et sincère/ de reproche et propre
jamais menaçant/ puisqu’il
est un canard blanc/ d’une pure
race blanche et les hôtes
observent et apprécienet cette chose
Traductions par Ion ROŞIORU
