Spații culturale nr. 28 (4)

Ion ROŞIORU

Joc

Dinspre casa ta albastră amiroase-a cozonac:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă cale tot îmi fac.

Dinspre via ta albastră amiroase-a vin nelepc:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o-ncerc.

Dinspre ruga ta albastră amiroase-a miel tăiat:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o bat.

Dinspre nișa ta albastră amiroase a gutui:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i și de nu-i.

Dinspre mlada ta albastră amiroase-a susur stâng:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea nu mi-o
frâng.

Dinspre jertfa ta albastră amiroase-a rug creștin:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o țin.

Dinspre slava ta albastră amiroase a pământ:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o zvânt.

Dinspre noaptea ta albastră amiroase a târziu:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o știu.

Dinspre smirna ta albastră amiroase a acum:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea nicidecum.

Dinspre karma ta albastră amiroase-a jind năprui:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i doar
a Lui.

Dinspre stepa ta albastră amiroase-a lup flămând:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea mea
nicicând.

Dinspre tundra ta albastră amiroase-a ren sirep:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o-ncep.

Dinspre barca ta albastră amiroase-a scoici și-a
prund:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot
o-nfrunt.

Dinspre lunca ta albastră amiroase-a fân în stog:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea mi-o arog.

Dinspre clipa ta albastră amiroase a migdal:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i tot pe val.

Dinspre umbra ta albastră amiroase a zenit:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea s-a-ntețit.

Dinspre vara ta albastră amiroase a nadir:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i Sfântul Mir.

Dinspre toamna ta albastră amiroase-a pârgă-n măr:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i adevăr.

Dinspre crama ta albastră amiroase-a chihlimbar
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i cal de dar.

Dinspre mreaja ta albastră amiroase-a paradox:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i de inox.

Dinspre jerba ta albastră amiroase a trifoi:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i tot în toi.

Dinspre straja ta albastră amiroase a argint:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea nu mi-o mint.

Dinspre crucea ta albastră amiroase a Tabor:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea toată-i dor.

Dinspre dogma ta albastră amiroase-a asfințit:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i veșnic mit.

Dinspre vina ta albastră amiroase a pelin:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i har divin.

Dinspre faima ta albastră amiroase-a ger și-a pisc:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot mi-o isc.

Dinspre gara ta albastră amiroase-a tren arzând:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-mi ține rând.

Dinspre prispa ta albastră amiroase-a busuioc:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea mi-o provoc.

Dinspre spaima ta albastră amiroase-a cal furat:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea o străbat.

Dinspre noima ta albastră amiroase a Feng Shui:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o sui.

Dinspre sutra ta albastră amiroase-a mir de nard:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea nu mi-o ard.

Dinspre chakra ta albastră amiroase-a bun rămas:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i tot sub pas.

Dinspre brazda ta albastră amiroase-a rost de rod:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i tot izvod.

Dinspre șansa ta albastră amiroase a prăpăd:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o văd.

Dinspre floarea ta albastră amiroase-a cer și-a zbor:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea n-o ignor.

Dinspre jalea ta albastră amiroase-a nenoroc:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea nu mi-o joc.

Dinspre moartea ta albastră amiroase a mereu:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i Dumnezeu.

Dinspre pacea ta albastră amiroase-a grâu și-a mac:
Mi s-a frânt spre tine drumul, însă cale tot îmi fac!

Dan PERŞA

Decameron la căpătâiul mortului

Gheorghe Ungureanu pune punct romanului „Uitarea” în decembrie 2012 şi dă curs preparativelor de publicare. Când am primit manuscrisul pentru a-i întocmi o prefaţă, am fost avertizat că nu e tocmai un roman epic. Lectura sa mi-a prilejuit observarea unui edificiu corintic, ce ţine de postmodernitate, vizionar într-un sens restrâns, aici în sensul că evenimente succesive sau despărţite de mari intervale de timp, sunt prezentate simultan. Cum de nu urmează Gheorghe Ungureanu lecţia vestitului hidalgo Don Quijote, prins în iureşul faptelor sale prezentate în ordine cronologică? Ei bine, nu o face pentru că este mai degrabă un vizionar decât un epic. Romanul nu mai este povestea cuiva, ci o viziune asupra existenţei. Un întreg vizionar. Nu există mulţi prozatori care să conceapă aşa ceva, să vrea aşa ceva şi cu atât mai mult să reuşească să deţină controlul întregului. Gheorghe Ungureanu o face într-un mod remarcabil. Mai mult chiar, se mişcă în această ficţiune dedalică aidoma peştelui în apă. Dedalică şi totuşi simplă în conţinut: e un priveghi la căpătâiul unui „bătrân de curând adormit”. De la bun început, nu poţi să ignori ritmul de poem epic al frazelor. Mi-am pus întrebarea: e un ritm căutat? Probabil că nu, el suferă numeroase „ruperi” ale unui posibil metru antic. Ci pare să vină din adâncul prozatorului, ce simte nevoia unei incantaţii… Gândul ne duce la modul de a povesti al barzilor. Barzii aveau nevoie de un ritm, de-o cadenţă care să-i ajute la istorisire, să-i ajute să memoreze mii de versuri, dar şi să încânte urechea ascultătorilor. Fără îndoială, cine va fi făcut supoziţia că arta cuvântului are origine comună cu muzica şi dansul, trebuie că nu s-a înşelat. Gheorghe Ungureanu e… muzical, creează un ritm ce vine din el. Nu este un ritm voit şi asumat (atunci ar fi fost să fie, formal, perfect, ca bunăoară în „Petersburg”-ul lui Andrei Belîi). Barzii mai au nevoie de autenticitate, adică să dea senzaţia că lucrurile povestite s-au petrecut aievea, că nu sunt invenţii. Lui Gheorghe Ungureanu îi reuşeşte şi autenticitatea. Într-un fel, el este un bard al postmodernităţii aici, în cartea aceasta. Este „Uitarea” un roman? Specialiştii în teorie literară s-ar putea să-i afle hibe. Dar dacă nu a scris un roman, cu siguranţă că Gheorghe Ungureanu a scris un poem. Un frumos poem despre viaţă şi moarte, despre dragoste şi ură, despre pasiuni şi credinţă. De aceea epica, povestea în sine, înaintează încet, de fapt stagnează. De-ar fi să repovestim romanul, o putem face în câteva rânduri. Un bătrân a murit şi este pregătit şi vegheat trei zile, după rânduieli, pentru a fi îngropat. Lentă tramă, ce ar tinde spre mişcare solemnă. Însă povestea nu este povestea mortului, ci a celor vii, a celor ce au „rămas” în lume. Ei ţin să-şi povestească viaţa şi cum sunt un pic hâtri şi certăreţi, adio mişcare solemnă. Ea rămâne în background, pentru ca la suprafaţă să colcăie viaţa. Cultura necesară scrierii unui astfel de roman e impresionantă. Ştiu bine ce spun, m-am documentat deseori pentru romane. Vorbind despre viaţă, prozatorul nu uită nici semnele existenţei spirituale şi religioase ale oamenilor, nici semnele existenţei lor materiale. Porturile, fie cel cazon, fie cel nemţesc, portul ţăranilor şi ţărăncilor sunt amănunţite. Fuste largi ori catrinţe poartă femeile, ii din pânză topită, alesături, baticuri, berte, cruciuliţe la gât sau mărgele. Dar sunt prezente şi cutumele, mai ales cele funerare. Nu sunt uitate nici practicile… vrăjitoreşti. Tot ce face din satul românesc al veacului douăzeci o lume apare în romanul lui Gheorghe Ungureanu. Da, poveştile vin din anii 20-30-40 ai sec al XX-lea. Dar nu e satul cunoscut de la alţi autori ce au scris despre acea perioadă. Şi nu mă refer doar la tenta unora, proletcultistă. Gheorghe Ungureanu scrie despre viaţă. Istoria face spărturi (sumbrea) doar pe alocuri şi tulbură existenţa umană, dar n-o răpune. Prin asta, avem de a face cu un prozator al timpului nostru, un participant la o viziune actuală asupra existenţei. Altfel, satul rămâne să-şi ducă… veşnicia, cu poveştile lui, cu nopţi de Sf. Andrei, „când din gropniţele cimitirului ies oamenii-lup, strigoii şi vârcolacii”. Dar mai mult decât datinile, portul, credinţele, ritualurile, superstiţiile… m-a impresionat amănunţimea cu care e prezentată călătoria sufletului în lumea de dincolo. Am aflat mai multe decât din studii, monografii şi cărţi de folclor. Cum spuneam, istoria pătrunde când şi când cu agresivitatea ei în viaţa oamenilor din carte. Bunăoară, sunt amintite Garda de Fier, crimele politice din anii 20-30 şi de mai târziu, prigoana evreilor, rebeliunea legionară. Războiul cu ruşii şi întoarcerea armelor. Întoarcere când „puhoiul războiului s-a răsfrânt îndărăt, urmând să străbată şi culmile noastre”. Mai sunt apoi anii de după război, partizanii din munţi… Povestea lui Gheorghe Ungureanu surprinde circa jumătate de secol de existenţă românească. Şi e scrisă fără ostentaţie, deşi cuprinde unii din anii grei ai istoriei noastre. „Uitarea”, prin calităţile sale, îi conferă lui Gheorghe Ungureanu o bună cotă valorică între prozatorii de astăzi. Că va obţine în contingentul nostru şi elogiile meritate, e altă problemă. De aceea cred că mărturia mea despre calitatea acestui roman atractiv, antrenant, vizionar şi artistic este binevenită.

Cristina ŞTEFAN

Al doilea vis

E seară. Sunt pe stradă. Mă plimb, uitându-mă în sus, spre becurile stâlpilor de electricitate. Îmi place lumina. Are un efect hipnotic, aproape terapeutic asupra mea. Merge alături de mine într-o cadenţă constantă. Îmi aud paşii indiferenţi, care merg aproape fără mine, necăutând, aparent, nimic şi pe nimeni. Paşii luminii, la fel, îmi ţin isonul, mă susţin, mă petrec. Sunt în oraşul meu, pe strada principală, spre gară, foarte aproape de gară, de fapt. Totuşi, la un moment dat, văzând un bloc nu prea înalt, pe dreapta, am senzaţia că nu mai sunt în oraşul meu, ci într-un loc cu totul străin, dar care mă cheamă, unde sesizez promisiunea unui sentiment cald, liniştitor, ca şi cum aş fi „acasă”. La parter sau la etajul unu, văd o lumină dinspre un balcon generos, mare, spaţios, ca terasa unei vile pretenţioase. Ştiu că în acea casă se află cineva pe care îmi doresc să-l văd. Vreau să urc şi să-l văd. Nu-mi dau seama dacă mai este o femeie cu mine şi cu care mă sfătuiesc dacă să sun la interfon sau nu, sau dacă sunt eu singură, vorbind singură, gândind cu voce tare ce-ar trebui să fac. Până la urmă sun. Mi se dă drumul fără să fiu întrebată cine sunt. La fel se întâmplă şi la uşa de la apartament. Sunt poftită sau aşa cred, înăuntru, într-o cameră. Nu recunosc locul. Nici măcar nu-i obserb detaliile care apar estompate, nesemnificative. Pe un fotoliu se află un băiat. Îl ştiu. Îl recunosc. De aceea mi-era oarecum ciudat să urc… nu se cuvine, nu se cade. Pot avea mari probleme. Băiatul îmi zâmbeşte. Se bucură că mă vede, se bucură că m-am hotărât să urc. E mirat, e foarte mirat, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat s-o fac, dar acum că am făcut-o, e fericit. Îmi spune ceva. În cameră apar oameni, poate părinţii, fraţi, rude. Femei care aduc câte ceva de băut. Poate cafea. El continuă să vorbească, ori cu mine, ori cu ceilalţi, dar eu nu aud şi nu pot înţelege ce-mi spune. Toată lumea dispare. Rămânem doar noi. Îl mângâi pe spate şi mă uit la el. Vreau să-l liniştesc. Nu ştiu de ce. Nu ştiu ce sau dacă s-a întâmplat ceva. E linişte, e „acasă” cu el, acolo. Nu mai vreau să plec. Nu trebuie să plec. Ştiu că, dacă rămân, n-o să mai pot ieşi. Se uită la mine ca să se convingă că am înţeles ce presupune să rămân. Rămân. Nu-mi pasă că n-o să mai pot ieşi. Nu ştiu nici măcar dacă-l iubesc. Simt candoare şi căldură şi nu vreau să pierd acest moment. Nu vreau nici să mă trezesc. Vreau să mor aşa, privindu-l, privindu-mă. Nici nu mai vreau să mă trezesc… atât de bine e.

***
Capete sparte brusc… cioburi pe jos… rotocoale de culoare… mereu aceeaşi pe buza care minte… întrepătruns în gustul nopţii se caută fragmente pierdute – petale întinate… când mă pierd, uit mereu că mă aştept să mă găseşti.

Marius MANTA

Ioan Prăjișteanu – „Prizonierul cercului”

Undeva spre finele anului 2011, apărea la Editura „Ateneul Scriitorilor”, Bacău, volumul de versuri „Prizonierul cercului”, semnat de Ioan Prăjișteanu. O parte a coordonatelor lirice ce marchează universul liric au fost cu pricepere prezentate în prefață de către Elena Pârlog. Iată că, la aproape un an de la apariție, volumul își păstrează intact farmecul inițial, se autorecomandă sub forma unui discurs serios și sobru, ce scapă în prea puține rânduri către melancolii (voit) desuete.
Cumva amintind de Nichita Stănescu, și lumea lui Ioan Prăjișteanu pare a rămâne sub semnul ludicului existențial. Ne aducem aminte, „natura se făcu un cerc, de-a-dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape”. În cazul poetului băcăuan, privirea nu mai țâșnește către înalt, ci scormonește către zonele de taină ale pământului. („Am lovit pământul / să audă și cei de dincolo / că vreau să învăț / Cum să trăiesc, / Cum să mor, / Cum să iubesc”). Zborul apare doar pentru o clipă și doar în marginalitatea unui eu dezinteresat de efemer. La rigoare, a nu se înțelege că Ioan Prăjișteanu reface trasee stănesciene; nici pe departe, cuvântul de la care se pleacă e o realitate deja obiectivată. Mișcarea se face dinspre exterior către „interioare”. Deși sintagma din titlu nu provoacă, nu își surprinde cititorul, va acoperi cât mai exact realitățile în primă fază intuite ale existenței poetice.
Cercul e mai degrabă motiv al refuzului propriei înstrăinări. Poetul se gândește / definește odată cu șansa fiecărui nou start. Dimineața, alături de varii diapozitive poetice ce compun în registru senzual chipul femeii, ori de un rău famat cod al speranțelor sunt esențele tari ce complinesc universul livresc. Doar la prima vedere poezia lui Ioan Prăjișteanu dezvoltă o odă iluziei: „Păsări și suflete cu o aripă frântă / încremenesc în zbor. / și tot în dimineața asta / vom prinde un peștișor de aur / și vom uita să-l rugăm / să ne împlinească / nevinovatele dorinți” („Dimineața”). În timp ce „femeia ar vrea să adoarmă” iar fructele se-mbujorează, în timp ce „plăcerea îi fierbe în trup, / fruntea îi cântă / de patimă („E vară, miez de ziuă”), gândirea poetului pare să găsească rezolvări viabile printr-o prefigurare a echilibrului. În fapt, întreg lirismul volumului se naște din „drama” hegeliană. Permanentizarea unui mod de a resimți neputința nu poate fi soluția finală: „Nicio oglindă / Nu mă mai vede. / Respirația e un abur fantomatic. / Mă înfășor / În jurul pomilor / Din fața verandei. / Cât chin nestatornic / Se simte în îmbrățișarea lor… // Am rămas doar cu inima; / E singura vietate care mai respiră. // În acest tablou / Mai adie câteodată / Un vânt aspru, ca de piatră” („Aer pietrificat”).
Paradoxal, iubirea îndeamnă la castitate. Lumea creionată în acest volum își mărturisește limitele doar cât timp cade pradă „peștișorului de aur”. Cercul – limitativ se resemantizează odată cu sinceritatea versului. În ciuda unei dezvoltări graduale către un ton rece, Ioan Prăjișteanu are o „factură diurnă”, nu își așază lumea sub păcatul veșniciei. Cuvântul își regăsește în permanență decența. Altfel spus, e o lume ce se închide în căutarea propriei renașteri: „Nu mă părăsiți, păsărilor, / Când vine gerul, / Adăstați / Sub streșini de case! / Rup din pâinea mea de fiecare zi / Să vă hrănesc cu firimituri. // Eu rămân aici / Să nu se stingă focul. / V-aștept…” („Speranțe”).
Poetul nu echivalează cu cel ce „mijește” versuri. Poetul e cel care înțelege palimpsestul, e santinela ce „păzește / Bărbătește / Biblioteca de cartier, / Alungând pe oricine / Dorește să mângâie / o carte” („Omagiu…”). „Despărțirea”, „În afara cercului”, „Final de stagiune” (completate la nevoie de „Constantă”) alcătuiesc un triptic explicativ pentru modul încărcat de originalitate în care este subînțeleasă existența. Dinspre contemplativ – „Peste spectatori căzuse / Cortina, / Stâncă de catifea. // Toți tăceau, așteptând / Un final / Care nu mai venea. // Și măștile au început / Să plutească; / Cuvintele s-au risipit // În urma lor, pe scenă / Urcară hienele / Să facă moarte printre / Cuvintele ce aveau să vină…” („Final de stagiune”) -, sărim deodată către voință de putere (poate cel mai reușit text al volumului!): „După moartea care fuge / Arunc un cotor de măr / Cu amprenta dinților mei. // După moartea nesătulă / Arunc cu pietre vopsite / În sângele meu țâșnit / De sub tăișul coasei („Curaj”).
Din când în când prezente – notele idilice, melancolia, tușele pastelate sunt momente de repaus de-a lungul unui traseu al descoperirii propriului eu, consolidând un poem-refugiu în fața efemerului. Prizonierul cercului face parte din rara stirpe a damnatului victorios.