Spații culturale nr. 28 (2)

Petrache PLOPEANU

Literatura Postculturii

Suntem, în acest moment, în situația de a vorbi de apariția premiselor care pot da consistență fenomenului postcultural în literatură. De ce spun asta? Răspunsul la întrebarea pe care mi-o adresez, dar și pe care o expun tuturor, este ilustrat de eterogenitatea literaturii actuale româneşti. Indiferent de „pomparea” unor nume, indiferent de „accentuarea meritelor” unor persoane care scriu, textele literare românești nu sunt în măsură să atragă atenția prin ele însele. Există în această direcţie un criteriu simplu, aș putea spune simplist, dar foarte eficient.
Ce înseamnă, în minte mea, „simplist”? Ce înseamnă, în același timp, expresia „prin ele însele”? Orice creație literară poate fi catalogată rapid drept bună sau ne-bună, observând reacția cititorilor. Există în acest fenomen cultural o oglindă-criteriu imbatabilă, cititorul. Acesta nu poate fi inventat (poate doar cu imense cheltuieli și cu o susținere politică dedicată și care vrea să tragă foloase maxime din susținerea subiectului respectiv) și nu poate fi eludat de nici o critică favorabilă și parti-pri-„s-onieră”. Ori, în acest moment, cititorii români sunt atrași de spectacol, ei nu există ca un factor de presiune asupra a ceea ce se scrie în România. Ei, acești bieți cititori de literatură românească profund contemporană, abia apucă să citească titlurile, iar uneori părți din textele puse la dispoziție de autori, mai mult ca stipendiu al unei atitudini favorabile decât ca o ilustrare a imparțialității. Cititorii români de literatură română se reduc la un număr care s-ar scrie cu 0,…. % și tare mă tem că, după 0, ar trebui să urmeze alt 0! Asta ar însemna „simplist”. Dacă se scrie și textul respectiv nu se citește decât de autor și familia sa, intrăm în domeniul „simplismului”.
Am scris „prin ele însele” relativ la creațiile literare. Orice carte trebuie să se impună prin ea însăși, nu prin împingeri colaterale ale unuia sau altuia dintre cei care, de obicei, sunt lectorii și aplaudacii de serviciu ai unuia sau altuia dintre cei ce scriu actualmente. Dragi cititori ai acestui articol, sunt sigur că sunteți foarte puțini, spuneți-mi, vă rog, câte cărți dintre cele ale confraților, numiți așa dintr-o obișnuință auto-laudativă, ați citit în ultimul an? Sunt sigur că foarte mulți dintre dumneavoastră nu-mi veți putea răspunde pozitiv, decât dacă veți falsifica adevărul. Cei ce scriu citesc foarte puțin ceea ce scriu alții! Cel puțin în România. Sau, interesele de grup dictează atitudinile cititorilor-scriitori: te citesc dacă mă citești și scrii despre mine, dar să te ferească Dumnezeu să scrii ceva incorect pollitical că… Subînțelesul este teribil, dar copilăresc.
Revenind la punctul de plecare, să-l reformulez şi aceasta nu dintr-o pornire altruisă, de a face lucrurile mai clare, ci pentru a sublinia un fapt care ar trebui să fie de notorietate publică: în România de după 1989 se scrie destul de mult, dar, în general, prost. Desigur că şi înainte de acest an se scria prost în România, dar cantitatea era mai redusă prin efectul pervers al cenzurii. Nu se publica foarte mult, nu scăpau aşadar multe texte proaste în faţa publicului cititor. Nu apăreau foarte multe cărţi străine, nu exista suportul disipării interesului cultural, multiteleviziunea şi, ca atare, cititorii. Starea de fapt este aceasta şi nu alta şi nu mă erijez aici într-un judecător. Nici pregătirea nu o am şi nici dorinţa de a supăra pe cineva, dar, într-adevăr, aceasta este realitatea, iar cel care va susţine altceva, care să combată spusele mele, va trebui să iasă din sfera intereselor personale şi să se refere la alte persoane care scriu, chiar la acelea pe care respectivul meu preopinent le înregistrează ca adversare pe tărâmul literelor, argumentând contribuţia lor la tezaurul literar românesc. Oare sunt mulţi dintre cei care scriu acum, care pot fi incluşi într-o enciclopedie a scriitorilor cu adevărat valoroşi, în România? Mă îndoiesc că mulţi dintre cei care apar prin revistele cultural-literare din România au ceva de spus în literatura românească. Din întâmplare, mă includ şi pe mine aici, ca să nu aibă cineva dintre „confraţi” ceva de zis! Doar cititorul, am zis, are dreptul de a face ierarhii potrivit gustului său, cu toate că în această ţară a noastră, cititorii par să fi devenit scriitori, iar scriitori se citesc, în mod interesat, între ei.
Şi atunci de ce spuneam chiar în prima frază a acestui articol că putem vorbi de apariţia premiselor care pot da consistenţă fenomenului postcultural în literatură? Pentru că postcultura în literatură presupune exact topirea non-literaturii în literatură, dar într-un mod conştient şi programatic. Accidentele exclud existenţa postculturii, afară doar de cazul în care sunt într-un final conştientizate şi devin conduită culturală a respectivului individ. Postcultura în literatură presupune topirea prost-gustului în bunul gust literar, a analfabetismului în înalta eleganţă a ideilor prinse în cuvinte şi fraze înălţătoare prin estetica lor, a agramatismului în perceperea instinctuală a structurilor interne ale textului, a glosolaliei într-o estetică netedă!
Pentru toate acestea, pentru ca noul fenomen să fie liber, pe un teren neîngrădit de stupidele pretenţii la dreptul de autor, este necesară o acţiune administrativă, cel puţin în ceea ce ţine de solul românesc, anularea dreptului de autor şi acordarea dreptului de liber exerciţiu de plagiere. Vorbesc aici de literatura artistică, nu de aceea ştiinţifică, aceea care conferă titluri şi grade academice. Cea dintâi categorie nu oferă ceva avantaje decât unora aflaţi în graţiile unor instanţe exterioare actului literar, ca să nu spun instituţii!
Sigur, vor fi numeroase voci care să critice ideea pe care am aruncat-o acum. Dar mă întreb, oare ce ar avea de pierdut un autor cu greutate, un adevărat scriitor, în momentul în care cineva din sferele de jos ale literaturii ar purcede la o copiere a textelor „maestrului”? Cei cunoscuţi nu vor pierde nimic, din contra, mulţi scriitori-cititori îşi vor da seama despre ce este vorba şi pot reacţiona şi se va găsi cineva care să reacţioneze. Cât despre plagiatul după „operele” unor necunoscuţi, se poate spune că are vreo valoare? Pentru cine? Pentru acei autori copiaţi? Dar oare ei contează pentru fenomenul literar românesc? Da, contează pentru o istorie aproape apocrifă, pentru o istorie a contingenţelor regionale sau locale, dar doar atât. Fenomenul literar nu este, însă, unul local sau regional, ci unul naţional şi universal, în cazuri fericite. Rolul acestor autori cunoscuţi doar de grupuri locale sau regionale este şi el unul important, prin prisma aceluia care oferă materia primă pentru cei care au menirea să rămână în acest context al unei concurenţe culturale teribile, în istoria literaturii. Mă amuză istoriile literare în care iluştri necunoscuţi sunt prezentaţi ca personalităţi ale scrisului.
Rolul autorilor care au drept preocupare scrisul ca acţiune în sine este acela, repet, de a oferi materie primă altora care creează literatură, iar aceasta nu o poate hotărî altcineva decât cititorul, suprema oglindă-criteriu. Îndemnul lui Heliade Rădulescu din secolul al XIX-lea, „Scrieţi băieţi, orice, numai scrieţi!”, trebuie ca în această nouă epocă a postculturii literare să fie „Plagiaţi băieţi, orice, numai scrieţi”, iar consecinţa pozitivă trebuie să fie apariţia unei literaturi în care ideile unora expuse în texte de proastă calitate să se regăsească în opera altora în texte de calitate înaltă şi topite într-o substanţă proprie acelui autor.
Cei ce scriu trebuie să-şi capete atributul de „scriitor” nu de la confraţi contra unor exerciţii de similaritate, ci de la puţinii cititori care vor fi interesaţi să citească textele respective. Manelele au ascultătorii lor, dar literatura de proastă calitate nu, pentru că implică efortul de citire, ceea ce este prea mult pentru ascultătorii de manele. Literatura de bună calitate atrage atenţia. Chiar în condiţiile în care criza actuală debusolează pornirea spre cumpărare a unor cititori tradiţionali, dar puşi acum în dificultate financiară, despre cărţile bune se aude, se discută în anumite cercuri. Literatura bună nu este ocolită de cititorii buni şi nici chiar de cei răi, poate şi din snobism sau din dorinţa de a părea altceva decât sunt. Dar nimeni nu va cumpăra literatură de proastă calitate, asta este sigur!
Cei care au îndeletnicirea scrisului drept ocupaţie permanentă şi nu o fac dintr-o pornire de proastă calitate, mercantilă sau instituţională, trebuie să aibă acces liber la ceea ce se scrie, trebuie să poată lua liber din ceea ce scriu alţii cu puţin har şi să topească în retortele spiritului propriu cărbunele pentru a scoate diamante. Nimic nu trebuie pierdut. Suntem într-o epocă în care epuizarea resurselor este o problemă la ordinea zilei. De ce trebuie să reducem problema epuizării resurselor doar la partea materială a lucrurilor: cărbune, petrol, lemn, ozon?… Şi harul se pare că este o „resursă” care se epuizează în prezenţa unor limitări absurde de tipul legii dreptului de autor, cel puţin în literatură, dar o să deschid în articolele viitorare discuţia şi în ceea ce priveşte celelalte domenii care aparţin culturii.
Discuţia deschisă de mine pare a fi inutilă din moment ce în domeniul literar fiecare face, acum, ce vrea, se inspiră de unde poate, scrie ce vrea etc. Trebuie să fiu bine înţeles: pledez aici în sensul instituirii plagiatului ca instrument de creare a adevăratei literaturi, în noile condiţii ale secolului al XXI-lea. Condiţia individuală a creatorului de literatură se apropie de sfârşit. Ştiinţa a înregistrat cu mult mai înainte acest fenomen. Dacă în secolele anterioare secolului al XX-lea savantul era un doctor Faustus, izolat de lume, în secolul al XX-lea ştiinţa nu mai poate fi un apanaj al indivizilor, al personalităţilor, ci al unor grupuri mari de oameni, de inteligenţe.
Aceasta este şi direcţia literaturii viitoare, cel puţin pentru viitorul apropiat. Cei ce scriu prost vor trebui să accepte condiţia de sursă de inspiraţie pentru alţii. Este şi acesta un act meritoriu într-o istorie liniară a literaturii.

Concursul Naţional de Literatură «Geo Bogza»

Cea de-a treia ediţie a Concursului Naţional de Literatură „Geo Bogza” s-a desfăşurat săptămâna trecută, la Câmpina. Programul a inclus lansarea, miercuri, 29 mai, la Biblioteca Municipală „C.I. Istrati”, a volumului de poezie „Prinţesa cu fluture”, semnat de piteşteanul Virgil Diaconu, directorul revistei „Cafeneaua literară”, şi vineri, 31 mai, la Muzeul Memorial „N. Grigorescu”, a cărţii unei poete din Craiova, Daria Darid, „Totul despre figurant”.
Dacă ziua de joi a fost rezervată unei vizite la Târgul de carte „Bookfest”, dimineaţa de vineri toată lumea s-a aflat la Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr”, gazdă deosebit de generoasă pentru un simpozion dedicat personalităţii scriitorului Geo Bogza şi peregrinărilor acestuia în spaţiul câmpinean, unde, printre altele, a scos, în 1928, faimoasa revistă de avangardă „Urmuz”, în care au semnat Stephan Roll, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Victor Brauner, Tristan Tzara, Marc Chagall, Filippo Tommaso Marinetti, Paul Éluard etc. După-amiaza au fost vizitate obiective specifice instruirii viitorilor poliţişti – sala armelor, cea pentru pregătirea criminalistică, muzeul de istoriei a activităţii poliţieneşti etc. -, precum şi Muzeul Memorial „B.P. Hasdeu”.
La orele 18.00, în sala „Constantin Radu” a Casei Municipale de Cultură «Geo Bogza», s-a anunţat palmaresul celei de-a treia ediţii a Concursului Naţional de Literatură „Geo Bogza”.
Juriul (criticii literari Vasile Spiridon şi Radu Voinescu, poeţii Virgil Diaconu, Florin Dochia, Gherasim Rusu Togan şi Ştefan Al.-Saşa), în conformitate cu Regulamentul Concursului, a selectat din cele 40 de grupaje de poeme primite din ţară şi de la Chişinău pe acelea cărora li se cuvin premiile.
Astfel, Marele premiu şi Trofeul „Geo Bogza” i-a revenit lui Vlad Ionuţ Sibechi (Suceava); Premiul I, acordat de Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER) şi înmânat de d. Ion Tomescu, preşedinte de onoare al APLER, d-rei Ani Bradea (Aleşd); Premiul al II-lea a mers la Delia Grosu (Târgovişte); Premiul al III-lea va fi transmis lui Gabriel Nicolae Mihăilă (Galaţi), iar Premiul special „Iulia Hasdeu” Geaninei Gheorghiu (Iaşi); Premiul special „Al. Tudor-Miu” a fost primit de Emil Sude (Câmpina); Premiul special al Bibliotecii Municipale „Dr. C. I. Istrati” Câmpina aparţine Stelianei Cristina Voicu (Ploieşti); Premiul „Revista Nouă” va ajunge la Miruna Ştefana Belea (Târgovişte), iar Premiul revistei „Cafeneaua literară” este adjudecat de Cătălina Elena Grigore (Câmpina); pentru Premiul special „Ion Şovăială”, al revistei „Câmpina literar-artistică şi istorică”, a fost aleasă Anastasia Maria Tache (Câmpina).
În publicaţia „Revista Nouă”, nr. 3 / 2013, se vor publica poeme ale celor premiaţi, iar la ediţia viitoare a Concursului va fi publicată o antologie a câştigătorilor din acest an. (F.D.)

Concursul naţional de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia” –
Ediţia a VII-a, 2013

Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” şi Primăria Oraşului Mizil organizează ediţia a VII-a a Concursului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”.

Regulament

Pot participa toţi creatorii de literatură, indiferent de vârstă sau afilierea la U.S.R. sau alte asociaţii ale scriitorilor. Concurenţii vor trimite, până la data de 15 septembrie 2013 (data poştei):
Pentru SECŢIUNEA POEZIE – maximum 15 poezii, încadrate în format „A4” (cel mult 8 pagini culese cu Times New Roman, corp 14, obligatoriu cu diacritice), pe suport electronic (e-mail sau CD).
Pentru SECŢIUNEA PROZĂ – maximum 12 pagini format „A4”, culese cu Times New Roman, corp 14.
Pentru ambele secţiuni textele se semnează cu numele real (dacă autorul doreşte să fie publicat sub pseudonim va specifica acest lucru).
Se anexează un CV, care va cuprinde şi adresele de corespondenţă (poştală, e-mail, nr. de telefon) şi o fotografie în JPEG sau TIF.
CD-urile expediate prin poştă se trimit pe una din adresele: Asociaţia Culturală Agatha Grigorescu Bacovia, str. Agatha Bacovia, nr. 13A, Mizil, judeţul Prahova, sau Lucian Mănăilescu, str. Unirii, bloc 35 C, ap. 14, Buzău, cod poştal 120237.
Textele prin e-mail vor fi expediate la adresa: lmanailescu@yahoo.ro
Vom confirma primirea textelor imediat ce acestea ne-au parvenit. (Lipsa confirmării este echivalentă cu neprimirea textelor)
Juriul, format din 5 membri U.S.R. va acorda Marele Premiu şi câte trei premii pentru fiecare secţiune. De asemenea vor fi acordate premii speciale şi menţiuni ale unor reviste literare sau instituţii de cultură.
Câştigătorii vor fi anunţaţi din timp pentru a participa la festivitatea de premiere din luna octombrie, urmând să confirme prezenţa. În cazul neprezentării la festivitate premiul se redistribuie.

Marcel MUREŞEANU

Sfârşit de descântec

Dusu-i omul departe de-ai săi,
poate la seceriş de câmpie…
Se-nveleşte noaptea cu două gânduri,
visează că stânga şi dreapta în somn se sfâşie.

Ca pe-un bulgăre de seu luna-l îngheaţă
şi-l bate cu raza ei vineţie,
parcă i-ar arde o lumânare de sare în faţă,
ori l-ar trece printr-o apă pustie.

Numai o mână de femeie-l poate dezlega,
numai ea-i decât luna mai tare!
Ci iată, se-ntunecă cerul
şi se-aud venind paşi de fecioare.

Talerul

Stau toţi împrejur,
părinţii, fraţii, surorile,
streaşina se-aude cum picură
şi-n depărtări cum macină morile.

A venit aşa dintr-o dată
i s-au îngălbenit faţa şi mâinile,
cu lanţul lui lung sunător
străjuie casa câinele.

Are pernele cele noi sub creştet
şi pe el ţolul alb ca de neauă,
o pană de graur varsă-n oglindă
o lacrimă cât o mărgeauă.

Doarme somn lung de aseară
şi nimeni nu mişcă o geană,
vor sta lângă el până când ziua
va sângera ca o rană.

O stea plăpândă-i copilul,
bătrâna cea gârbovită-i face-o fiertură,
apoi ca unui cârstei
îi pune pe buze o picătură.

Talerul vieţii se clatină,
se-aude un clinchet de-argint.
Urcaţi-vă-n el, zice tatăl,
şi ţineţi-l lipit de pământ.

Când mă-ntorceam

Veneam uneori de departe,
mă întorceam dintr-o călătorie,
uşa se dădea singură într-o parte
simţeam căldura cum mă învie.

Nu era nimeni să mă aştepte,
toţi se aflau undeva pe afară,
se zbătea focul ca o pasăre,
bătea ceasul vremea cea rară.

Pe masă se uscau tăieţeii
făcuţi din făină cernută…
Faţa lor se acoperă noaptea,
ca apa cea ne-ncepută.

Umbre jucau pe pereţi,
mute, să nu-mi fie frică,
bătea inima lor mai mărunt,
ca atunci când faci lampa mai mică.

Într-un târziu şi-ai mei se-auzeau
şi intrau în casă deodată.
Ai venit? întrebau. Am venit, răspundeam,
şi nu mă mai duc niciodată.

În pod

Acolo-n pod mă retrăgeam,
cum fac uneori împăraţii plecând într-un schit,
atâta doar că eu eram mai mare
decât toţi cei care m-au lovit.

Îi auzeam întrebând unde-o fi? ce s-o fi întâmplat?
Nu s-o fi înecat în fântână?
N-o fi fugit în lume, bietul băiat?
Nu l-o fi furat o ţigancă bătrână?

Peste acoperişul încins
tocmai trecea o ploaie nebună.
Haideţi, ziceau într-un glas,
să trimitem pe urmele lui o furtună.

Dar atunci venea seara
şi m-ascundea de orice privire.
Vorbele lor mă căutau prin văzduh
ca o lumină subţire.

Cei născuţi într-un sat

Vara la noi se poate face baie
în apă caldă şi bună,
în apă curgătoare, limpede ca ochiul,
dacă n-a fost la munte furtună.

Şi iarna putem încălzi, că nu-i lucru mare,
fântâna-i aproape, focu-i deprins,
e cam mult de lucru pe-afară cu vacile
şi cu oile, după ce-a nins.

Dar trece, aeru-i tare, se face primăvară,
cresc florile mari până-n grindă,
bine-i, doamne, când sunt şi păduri
şi nu-s fulgere să le aprindă.

Dacă-s pruncii mai mari,
cât să ştie măcar da bineţe din gură,
ai pe umerii cui să te laşi
cum se lasă cucul pe-n nuc lângă şură.

Mai trece vremea şi ducem la moară,
printre pietre curge făina curată,
că întotdeauna ce-a trecut n-a pierit,
iar ce va fi a mai fost altădată.

Efigie

Când s-a dus străbunul meu Toma,
acum vreo două veacuri şi jumătate,
aducea acasă trei cărţi de la Roma
şi-un vreasc de marmură din eterna cetate.

Vreme-ndelungată umblând printre oameni
şi cumpănind ce e rău şi ce-i bine,
asemuindu-şi neamul cu frunza şi iarba,
îşi podea visul cu vorbe latine.

Mică muzică de seară

Fâş, fâş fac zilele când le număr
şi n-am pe unde le mai pune prin casă.
La început le duceam pe un umăr,
iar acum nici să mă mişc nu mă lasă.

Aud cum bate meliţa umbrele,
dar e la fel cum ai duce apă cu sita,
de ce bate ea mai tare,
de ce creşte negura încăpe-atâta!

Văd pânza neprihănită cum se-alungeşte
dar e aşa cum ai tăia apa trecând către mal,
de cum faci un pas mai departe,
ea îşi vindecă rana sub val.

Mai bine-i să-i chem pe fiii mei
şi să le las lor din povară,
că toate ni-s date să le-mpărţim
iar sufletul nostru să rămână afară.

Mai nimic
pentru Sânziana

Vai de cine zice morţii cu morţii, vii cu vii,
c-aşa a fost la noi un om odată
şi cât era tânăr şi-şi juca în braţe copiii
uitase ca de moarte de mamă, de tată.

Până i s-au arătat într-o noapte în vis
şi i-au cerut o cană cu apă.
Unde să v-o mai dau? a zis el.
La ce vă mai trebuie acolo în groapă?

Atunci spune-le pruncilor tăi o poveste cu noi
şi cu nucul şi cu cuptorul,
că de băut vom bea ce se-adună din ploi
şi din uitarea voastră neagră ca norul.

Nu vreau să-i înspăimânt, le-a răspuns el,
au ei destule aici de auzit.
Cine are vreme să-ndruge poveşti
despre cele ce-au fost şi-au pierit?!

Însă pruncii se făceau că dorm,
dar n-aveau somn cât să picuri pe-o pleoapă.
Ce faceţi acolo? a-ntrebat omul.
Ia, mai nimic, doar am pus pe fereastră o cană cu apă.

Nicolae Grigore MĂRĂŞANU

Arderea lui A

Cu glonţul la tâmplă
domnul învăţător aprinde rugul.

Cu flacără înaltă
cu dogoare până la cer ard cărţile
în curtea şcolii din Măraşu.

Cărţile devenite interzise
cărţile condamnate la moarte
cărţile condamnate la ardere pe rug.

Neputând îndura
vocala A
se aruncă în flăcări.

Urmând pilda vocalei A
vocalele E, I, O, U, Ă se aruncă în flăcări.

Literă după literă alfabetul se aruncă în flăcări.

Şi e o lumină
şi e o lumină în noaptea în care ard
cărţile condamnate la ardere pe rug
de zici că ard,
de zici că ard candele în întreg Universul.

Hipnotizat de atâta ardere
m-arunc şi eu în flăcări.

Nu, zice domnul învăţător,
cineva trebuie să trăiască
să aibă cine ce povesti.

Găteala

Ţi-am gătit cuvântul ca pe o mireasă,
Zaarie!

Am dublat un A,
am creat marele ison baptismal
şi îngânarea magilor melozi,
isonari.

Adus-am în faţă
consoana zalei zimbrului;
vocale şase

din sacra sintagmă belissima
şi te-am numit Belizaarie.

În cinci vitale am pronunţat numele tău:
în gât,
în palatin,
în limbă,
în dinţi şi în buze.

Şi numele ţi-a sunat
ca un crin cu clopoţei pe tulpină.

Găteala
îmi făcu limba cântătoare.

Şi plăcu Domnului Dumnezeu.

Cămaşă fără de cusătură
Liei

Văpaie!, Văpaie!,
ţine cărarea luminată
până ajung la izbânda din deal.

Acolo,
parcele ţes cămaşă fără de cusătură
şi e sortit s-o-mbrac pe lumină.

Hai, mai la trap, suflete
că nu eşti slăbănogul din Capernaum.

Trebuia să ştii până acum
că întruparea verbului este întemeiere!

Balada celor două brazde de mărar

părinţilor Bunea şi Elena Ileana

Parcă ar fi aşteptat să nu mai fie!

Au culcat căsuţa la pământ
să lumineze locul.

Unde dormea mama
au plantat două brazde cu mărar.

Mărarul e năltuţ, sora mijlocie
rupe din el buchete-bucheţele
şi aromează borşul de peşte-n câşlegi.

Din locul unde dormea tata
se prelinge un firicel de apă
şi adapă brazdele cu mărar
de parcă le-ar iubi.

Încolo e la fel:
sora se tânguie,
vasile se îmbată, cade,
şi adoarme în brazdele cu mărar.

O Umbră vine în miez de noapte,
îl înveleşte cu pătura din păr de cămilă,
să nu răcească nepotul.

E bunica, zice vasile;
de nu era ea muream demult!

Pe lunecoasa gheaţă a poemului

1.

Tânăr şi la tulee eram
când am căzut
pe lunecoasa gheaţă a poemului.

Dar, bravo bivului meu tată
că mi-a zis: „măi, fiule,
de te brodeşti să cazi iarna-n şioi,
iarna,
pe gheaţă-n şioi,

Să-ntinzi braţele-n cruce,
să nu te duci ca fierul,
ca fierul afund.
să te fure curentul!”

O, întocmai făcut-am,
în acel februarie cu moină,
pe când mergeam pe de-a lungul Dunării,
la-ntâlnire pe gheaţă,
cu căşuneala blondă de-i ziceam Vulpe Argintie,
pe gheaţă,
la tulee,
pe de-a lungul,
să nu-mi stric lustrul.

Întocmai făcut-am când, înamorat,
am căzut,
buf,
în şioiul poemului!

2.

Dar întinzând braţele-n cruce,
după povaţă,
spărgând gheaţa cu pieptul până la mal,
gheaţa, cu pieptul,
m-am salvat.

Daia zic: nu te împăuna,
când la tulee călătoreşti
pe lucia,
lunecoasa gheaţă a poemului,
pe de-a lungul,
la tulee pe gheaţa poemului.

Poţi luneca în burta şioiului!

Şi de nu ţii de povaţă,
de nu-ntinzi repede braţele-n cruce,
de nu spargi gheaţa cu pieptul
până la mal,
la tulee,
te duci… te fură curentul.