Spații culturale nr. 28 (1)
EDITORIAL
Valeria MANTA TĂICUȚU
Ţara lui Cănuţă…
Trebuie să recunoaştem că Manzoni avea dreptate atunci când se întreba, cu amărăciune: „Vrei ca mulţi să-ţi sară-n ajutor? Încearcă să nu ai nevoie de asta”. Ne stă în obicei să-l hrănim pe cel sătul şi să-i dăm apă celui care tocmai s-a adăpat fiindcă aşa ne îndeamnă firea noastră cea întoarsă, capabilă să le facă pe toate pe dos. Oamenii au un senzor fin al oportunităţilor şi ele depind, în general, de cei cărora nu le lipseşte nimic, multe bunuri fiindu-le, de fapt, de prisos. Cum câinele nu părăseşte niciodată o măcelărie, iar lupul se întoarce de zece ori în locul unde a mâncat o oaie, în jurul celor sătui / avuţi vor exista întotdeauna ciugulitori, lăudători, ciripitori, într-un cuvânt, profitori, convinşi că ei, de altfel, nu fac decât să dea o mână de ajutor seamănului lor; seamăn, adică cel în raport cu care te simţi om. Prietenia arătată celui puternic şi bogat chiar este, de cele mai multe ori, interes disimulat, goană după ceva, adulmecare a ceva ş.a.m.d. Că aşa stau lucrurile, o spunea şi Ovidiu, cu mult înaintea lui Manzoni: „Cât timp vei fi fericit, vei număra mulţi prieteni”; cu alte cuvinte, cât timp vei fi fericit, glorios şi bogat, toţi se vor sili să te ajute, sperând nu o răsplată îndepărtată în ceruri, ci una consistentă şi rapidă aici, pe pământ
Ca expresie cinică a oportunismului, întrebarea de mai sus poate fi pusă în relaţie cu un „PS” la editorialul domnului Manolescu (v. „România literară”, nr. 20/17 mai 2013). Domnul Manolescu refuză, cât poate de politicos şi cu diplomaţia-i caracteristică, oferta altui domn – Andrei Marga – de a sprijini apariţia celei mai importante (oficial vorbind) reviste de literatură din ţara noastră. Fireşte că „România literară”, finanţată de Consiliul Judeţean Alba şi apărând cu sprijinul Ministerului Culturii, nu are nevoie de nişte bănuţi în plus, scăpaţi printre degetele ICR-ului. Dintre toate revistele care apar în ţara noastră, „România literară” este, probabil, singura care se descurcă foarte bine, sugând ea, ca mielul blând, de la nenumărate oi. Sunt reviste care au renunţat la formatul clasic, pe hârtie, sunt reviste care se tipăresc din când în când şi în tiraje confidenţiale, sunt reviste care trăiesc din mila partidelor sau care-şi aruncă din an în Paşte câte un număr pe piaţa literară, şi aceasta în funcţie de interesele aleşilor locali, sunt reviste care mor şi reviste care sunt omorâte, şi domnul Marga moare de grija „României literare”!
Ne-am putea gândi că dl. Marga s-a lăsat influenţat de lecturile biblice, unde se spune că „celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are şi ce are i se va lua” (Marcu, 4, 25). „România literară” are grijă de viitorul artistic al ţării, în paginile ei se regăsesc cele mai importante voci artistice ale patriei, este o revistă curată şi harnică, asemenea slugii credincioase care sporeşte talanţii primiţi… şi panegiricul ar putea continua, dar nu cred că-l putem pune totuşi în cârca domnului Marga. Nu cred că Domnia Sa, când s-a oferit să ajute „România literară” (chiar cu riscul de a-şi transforma propria revistă, „Lettre internationale”, într-o „victimă a unei birocraţii interne şi a unei concepţii editoriale a conducerii institutului” pe care nimeni, nici noi, nici dl. Manolescu şi probabil nici dl. Marga nu le înţelege) s-a gândit că face o faptă creştinească. O fi adevărat că darurile primite trebuie sporite cu grijă, pentru că doar această grijă ne face asemănători divinităţii şi avem noi (poeţii, prozatorii, criticii literari ş.a.m.d) alt scop mai nobil? Nu visăm cu toţii mântuirea prin scris? Nu sporim textele (seminţele) bune în speranţa că rodul lor va fi an de an mai bogat, întru slava înzestrării noastre cu duh? Şi, atunci când vedem că unul dintre noi are roade bune, nu-i sărim în ajutor, chit că el nu are câtuşi de puţin nevoie de ceea ce suntem gata, cu umilinţă şi zel, să-i oferim?
Cred totuşi că nu despre atitudine creştinească e vorba aici. Dl. Marga a vrut să facă pace cu dl. Manolescu şi n-a reuşit. N-a reuşit, fiindcă nu i-a spus nimeni: e an electoral, domnu Marga! Ţara literară îşi realege preşedintele şi dumneavoastră vreţi să-l mituiţi?! Aşa, pe faţă? Încercaţi la anul pe vremea aceasta, dacă rămâneţi amândoi – şi rămâneţi! – în funcţia pe care o aveţi acum!
Petru URSACHE
Istoria la ea acasă
Am motive să cred că istoricul Gheorghe Buzatu ocupă o poziţie privilegiată în conştiinţa specialistului de aleasă ţinută profesională, ca şi a cititorului iubitor de adevăr şi de cunoaşterea lucrurilor în curgerea lor firească, exactă, netrucată. Este de reţinut, printre multe altele şi cu luare aminte, afirmaţia lui Florin Constantiniu dintr-o scriere formulată ca „un gînd de recunoştinţă pentru profesorul Gh. Buzatu, marele înnoitor al istoriografiei noastre contemporane”. Iată un cuvînt „sincer”, care onorează cu atît mai mult cu cît porneşte de la un distins coleg de breaslă, cu îndelungă şi încercată experienţă de bibliotecă, în măsură să întărească unitatea de front ce-i animă pe oamenii de ştiinţă, de linia întîi, la fel de preocupaţi de studiul temeinic al trecutului nostru. Propoziţia citată provine din Argument la volumul Românii între ruşi şi sovietici, coordonat de însuşi istoricul şi academicianul Florin Constantiniu şi publicat sub egida Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană – Iaşi. Titlul Românii între ruşi şi sovietici dezvăluie una dintre direcţiile importante şi înnoitoare ale cercetării contemporane, curajul specialiştilor în abordarea unor teme greu accesibile, dar de stringentă actualitate, dat fiind că „istoria” înseamnă, deopotrivă, „prezent” şi „viitor”, dorinţa de pătrundere pînă în adîncimile cele mai ascunse ale cîmpului de investigaţie, pe verticală, nu doar pe orizontala comodă. „Între” ruşi şi sovietici pare, într-adevăr, să fie situată o zonă inedită, oarecum abisală, pe care românii simt necesitatea vitală s-o cunoască, fără indicaţii politizate, fără presiuni din afară; după cum o zonă la fel de incitantă se presupune a fi „între” ruşi şi leninişti, alta „între” români şi cominternişti etc.
Nu-mi pot explica pînă la capăt în ce măsură istoricul şi profesorul Gheorghe Buzatu este un teoretician al disciplinei în accepţiunea lui Xenopol, Pârvan sau, mai nou, în maniera lui Henri Michel, Alain Decaux, Andreas Hillgruber, Ernst Nolte. Dar, adesea, se află în consonanţă cu aceştia. El se arată încrezător, cu prioritate, în avantajele studiului surselor originale, cum confirmă, printre multe altele, un subtitlu din volumul Antonescu. Hitler. Stalin, III (Iaşi, 2008, p. 170). Aici, autorul se afirmă ca un veritabil teoretician al documentului, al surselor concrete, insistînd asupra descoperirii, sistematizării, conservării izvoarelor, decisive în construirea discursului ştiinţific. Indiferent de varietatea formală, acte, jurnale, memorii etc., ele se dovedesc utile, într-un grad sau altul, sprijinindu-se şi completîndu-se întreolaltă. Condiţia este ca istoricul, devenit prin îndelungă strădanie „cititor” experimentat, să le decripteze cu grijă, răspundere şi măsură. În volumul amintit, ca să mă opresc doar asupra unui singur exemplu, Gheorghe Buzatu îl conduce mai întîi pe cititor, doct şi profesoral, printr-o aparatură sursologică variată şi complicată, orînduită pe tipologii şi fixată în centre de credibilitate. Este un mod de a situa în discurs adevărul istoric fără drept de comentarii, de controverse la nivel de variante speculative de grad secund. Recunoaşterea documentului, stăpînirea şi plasarea lui în contextul faptelor duce sigur la înţelegerea vremurilor şi a oamenilor. Partea atractivă a demersului dintotdeauna al lui Gheorghe Buzatu este că autorul se încumetă să ia în dezbatere documentele care cuprind segmentele cele mai tensionate din trecutul nostru, mai apropiat ori mai îndepărtat. „Volumul de faţă, ni se spune, primul dintr-o serie de trei, valorifică un document inedit fundamental – Jurnalul activităţii lui Ion Antonescu, Conducătorul Statului, întocmit de colaboratorii acestuia în cadrul Cabinetului militar şi îngăduind, în premieră, cititorului să pătrundă în meandrele faptelor esenţiale desfăşurate «la vîrf», mai precis în intimitatea Guvernului şi anturajului Generalului / Mareşalului, în sfera deciziilor capitale de ordin politico-diplomatic, militar şi social-economic, toate expuse într-o ordine şi logică precisă, care nu îngăduie denaturări grosolane şi interpretări labile. Se vor desprinde indubitabil avantajele studiului aplicat şi multidisciplinar, bazat pe coroborarea surselor de arhivă cu informaţiile memorialistice, respectîndu-se cu stricteţe regulile neînduplecate ale cronologiei în prefigurarea, producerea şi evoluţia faptelor” (lucr. cit., p. 170 – 171).
Asemenea disciplină de lucru asigură recuperarea veritabilă şi dorită a personalităţii Mareşalului. Neînfricatul luptător antisovietic şi anticomunist a fost plasat intenţionat, discreţionar şi prin eroare juridiciară, într-o categorie improprie, de domeniul incredibilului. A venit vremea să-şi găsească locul acolo unde i se cuvine de drept, în lumea aleasă a eroilor şi a martirilor. Istoricul de profesie îşi poate impune cuvîntul cu autoritate în această nouă direcţie. Acestei munci i-a consacrat întreaga viaţă Gheorghe Buzatu, primul director al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană. Iată încă un pasaj caracteristic pentru gîndirea istoriografică înnoitoare a autorului, integrabilă într-un context mai larg al modernităţii: „Potrivit aprecierilor unor reputaţi specialişti, România, în ciuda aparenţelor şi acuzaţiilor, a purtat în Răsărit un război «paralel» cu acela al Germaniei, situaţie în care trebuie să identificăm atît obiectivele comune ale «aliaţilor» de moment, cît şi interesele lor separate. Exceptînd tot ce s-a denaturat şi vehiculat timp de peste o jumătate de veac pe această temă, România, spre deosebire de Reichul lui Adolf Hitler, a purtat un război drept de la un capăt la altul (22 iunie 1941 – 23 august 1944). Prezenţa în tabăra Germaniei i-a fost impusă României de pericolul imens al Imperiului Roşu, relevat atît de notele ultimative din 26 – 27 iunie 1940, cît şi de demersurile succesive din 1940 – 1941, dar, în timpul Campaniei din Est, ea n-a vizat ţeluri anexioniste, de cotropire a unor teritorii care nu îi aparţineau. Scopul esenţial al participării româneşti la conflagraţie a fost total diferit de cel al Germaniei, cu care se aliase, deşi ambele ţări doreau să şi le înfăptuiască prin înfrîngerea Uniunii Sovietice” (Idem, p. 167). Pe calea acestui adevăr ne putem aştepta la modificări de esenţă în existenţa noastră viitoare, iar în funcţie de aceasta, la corectarea, în bine, a imaginii în lume.
Chiar şi unele teme intrate oarecum în fondul pasiv al cercetării, crede pe bună dreptate istoricul, pot aduce surprize prin reluare. De altfel, după deceniile, să sperăm apuse, de genocid cultural sub comandă comunistă, opera sanitară de revenire la normalitate se impune imperios şi ar trebui să cuprindă toate sectoarele vieţii noastre spirituale, în mod serios şi în profunzime. Şi, în această privinţă, Gheorghe Buzatu, împreună cu echipa de specialişti de la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană reprezintă un model activ şi benefic. Tema regentă în cercetările lui Gheorghe Buzatu o constituie personalitatea mareşalului Ion Antonescu, ca destin tragic, fie că apare manifest enunţată şi tratată, fie că spre ea converg celelalte preocupări mai noi ori mai vechi, cum ar fi cele două volume de prelucrări de documente secrete şi interesante narări de date, ambele cu titlul Războiul marilor spioni. De asemenea, Eminescu şi Iorga, embleme ale spiritualităţii româneşti, persistă în preocupările istoricului Gh. Buzatu, dar şi un nume de legendă ca Ion I. Nistor, mare ctitor al Unirii şi martir la Sighet; sau Vasile Pârvan, Nicolae Titulescu, Iuliu Maniu, Gh. Brătianu. Sub titlul Un trio istoric: N. Titulescu – I. Antonescu – Gh. Brătianu se dau lămuriri în legătură cu necesitatea reluării temelor din perspectiva unică a adevărului confirmat prin documente autentice: „În fapt este netăgăduit: oriunde şi oricînd, descoperirea şi publicarea unor documente inedite de sau despre personalităţi de rezonanţă ale istoriei naţionale şi universale sunt în măsură să contribuie, adeseori în chip esenţial, la redeschiderea unor «cazuri» considerate încheiate, la dezbateri şi reevaluări, soldate cu aprofundări şi elucidări absolut necesare fiecărei etape a cursului istoriografiei generale. În funcţie de preocupările noastre anterioare, am avut şansa şi satisfacţia unor «capturi» de documente sau fonduri interesînd pe diferiţi «actori» sau momente ale veacului trecut, precum în prima ordine: corespondenţa politică şi ştiinţifică a lui N. Iorga; corespondenţa politică şi diplomatică (Jurnalul) a lui N. Titulescu; Jurnalul de război al Mareşalului Ion Antonescu sau – la sfîrşit, dar nu în cele din urmă – românii în arhivele capturate de KGB; tehnica, culisele şi raţiunile loviturii de stat de la 23 august 1944 ori divizarea Europei Est-Centrale în sfere de influenţă (acordul Churchill – Stalin, octombrie 1944)”. Aici îşi află menţiunea, în termeni tematici, momente ale biografiei ştiinţifice care îi asigură Profesorului un nume respectat printre istoricii români şi străini.
Academia Română nu l-a luat în seamă cum s-ar fi cuvenit; Universitatea „Al. I. Cuza” nu l-a recunoscut printre ai săi, pe urmele lui Gheorghe Brătianu, ultimul istoric de valoare al acestei prestigioase instituţii. Nu i-a oferit nici măcar o oră de seminar. Şi ce utile ar fi fost cursurile sale, dată fiind minunata lui înzestrare oratorică şi capacitatea de cuprindere şi de interpretare a problemelor ardente! A fost incomod pentru istoricii de cabinet, aliniaţi după cursul zodiilor. Dar Gheorghe Buzatu va rămâne în memoria generaţiilor de cercetători şi de studenţi prin forţa colosală de a descătuşa istoria din captivitatea dogmatică în care a fost menţinută în deceniile comuniste şi postcomuniste; prin curajul de a aborda teme majore ale istoriei recente: tema Războiului al Doilea Mondial, destinul tragic şi nedrept al României, personalităţi şi evenimente istorice; şi nu în ultimul rînd, bătălia pentru refacerea graniţelor istorice ale ţării noastre, Basarabia şi Bucovina ocupînd poziţii prioritare în cercetările sale. Numele lui se rosteşte cu reţinere nemotivată prin anumite cercuri dăscăleşti ale „Dulce-amarului Tîrg”, însă cu mîndrie şi respect în toată ţara.
Radu CÂRNECI
„Finis coronat opus“
Într-adevăr, după o viaţă socială de o dăruire de sine exemplară, dublată de una culturală de aceeaşi ţinută, poetul (născut la Pârscov, judeţul Buzău, în 1884) dădea la iveală la vârsta de 70 de ani, în 1954, începuturile a ceea ce aveau să fie „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu“. Cartea, cu destin prestabilit de zei, înscriindu-se în rândul celor ce fac glorie spirituală unui popor, a fixat sus şi definitiv chipul Poetului. Până să ajungă însă la cititor, acest op, asemenea celui ce-i dăduse viaţă, a cunoscut un periplu dramatic. Elaborată în trei ani şi jumătate (cel din urmă sonet e datat iulie 1958), cartea e confiscată de organele de securitate, iar autorul – pe motiv de misticism – întemniţat timp de cinci ani de zile. Apariţia acesteia în 1964 (după eliberarea din detenţie şi moartea autorului), constituie un moment luminos al poeziei româneşti şi va câştiga mereu în semnificaţii.
Scriitor total (poet, prozator, dramaturg, eseist), Vasile Voiculescu era, până la această carte, un nume care conta în ierarhia literară a deceniilor patru şi cinci; după apariţia sonetelor, însă, numele său devine de referinţă, instalându-se confortabil în prim-planul literaturii noastre. Cel ce semnase până atunci şapte culegeri lirice (Poezii – 1916, Din ţara zimbrului – 1918, Pârgă – 1921, Poeme cu îngeri – 1927, Destin – 1933, Urcuş – 1937, Întrezăriri – 1939), dăruia, deci, în 1964, o carte esenţială fondului de aur al creaţiei româneşti, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu înscriindu-se şi ca o izbândă a poeziei universale.
Ideea de a-l continua pe marele Will în alt timp şi în alt ton, diferit (poate superior!), ni se pare extraordinară. Tot ce scrisese în versuri Voiculescu până la acea dată rămăsese undeva într-un plan secund; noul Voiculescu îl ducea pe Shakespeare în alte înălţimi, îl apropia de divinitate, îl îmbogăţea, îl înnobila prin relaţia de taină cu cel ce făcuse cerul şi pământul cerul şi pământul. În prefaţa admirativă pe care i-a făcut-o, Perpessicius subliniază cu obstinaţie doar relaţia bărbat-femeie drept puterea care imnifică iubirea; or, părerea noastră (ca şi a majorităţii exegeţilor care s-au aplecat asupra Sonetelor: Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Dumitru Micu, Marino, Oarcăşu, Doibaş, Liviu Grăsoiu, Tomuş, Eugen Simion, Roxana Sorescu, Florentin Popescu, Rodica Pandele ş.a.) este că, fără-ndoială, ceea ce aduce nou, în mod surprinzător, Voiculescu, este tocmai acest dialog lirico-filozofic cu dumnezeirea, nu o dată explicit, de cele mai multe ori însă sub mantia unor metafore rarissime. Iată sonetul CXCV (41) care zice: „Tu mi-ai cules, iubite, pentru eternitate/ A cugetelor mele mireasmă, poezia. / Acum trimiţi asupră-mi dispreţul şi urgia, / Dar fagurul rămâne când pier florile toate./ Iubirea ta cu grindeni, zorită să zdrobească / Şi-n drumu-i meteoric să treacă mai departe, / Nu mi-a cruţat un petec de suflet… Totuşi, iar te / implor să cazi pe mine cu vipia-ţi cerească…/ Se sparge norul… Iată, tu eşti întreg lumină, / La care-mi zvânt durerea, urc crengi, dau flori, rodesc…/ Chiar gheaţa ta mi-e hrană: în taină o îmblânzesc, / Ea-mi ţine duhul proaspăt şi inima virgină…/ Şi, umbră, în tot locul de tine-alături sunt, / Căci umbra e ecoul luminii pe pământ”. Este, fără-ndoială, ceea ce notam mai sus; sigur, valenţele versurilor sunt cel puţin duble dacă nu multiple, aceasta fiind marea artă a poetului filozofând. Într-o alocuţiune asupra acestei cărţi, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga spunea (notez din memorie) că: „…Voiculescu reuşeşte genial corespondenţa om-divinitate, înălţându-l pe primul şi îmblânzindu-l pe-al doilea în atotputernica-i înţelepciune“. Da, şi acest lucru se află pe parcursul întregii cărţi, pentru că numai Poetul aflat în punctul cel mai de sus al iubirii – adoraţia – poate să îndrăznească: „Vrei să te smulgi din mine? Smulgându-mi ochii, poate…/ Şi nici atunci… De-a pururi stai dincolo de ei, / În tot ce este-n mine duh de eternitate,/ În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei./ Ce-mi pasă că iubirea, ca luna are faze, / Când creşte şi când scade până la-ntunecime; / Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze, / Tălăzuind, lunatic, se umflă spre-nălţime: / Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţii !/ Deodată-n mii de valuri mă sparg şi te răsfrâng…/ Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţii, / Dar cumpăna e fixă – pământ şi cer – n-o-nfrâng. / Şi totuşi, aspra-i lege poetul va-nfrunta: / În orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta”. (Sonetul 59).
Rar se-ntâmplă să afli într-o poezie atâta esenţialitate. Se adună în aceste sonete lungi serii de stări ale frumosului şi adevărului, îmbrăţişări de idei în gândire poetică descoperindu-şi misterul cu ajutorul magic al cuvântului.
Iubirea, motiv, unic în permanentă devenire – flux şi reflux – între cer şi pământ, între pământ şi cer, înalţă, coboară, judecă, plânge, cântă, dar mai presus de toate slăveşte pe cea (pe Cel) în care se întrupează toate virtuţile.
Unii ar fi tentaţi să creadă că sonetele de faţă s-ar trage din poezia sa mai dinainte şi mai ales din „Poeme cu îngeri“; poate, dar numai în latura lor formală, neimportantă, fiind ale aceluiaşi autor. Realitatea este că această carte este, faţă de cele anterioare, ca o imensă coloană de lumină, strălucind intens şi calm spaţiului spiritual uman. Da, ideea de a-l continua pe Shakespeare, de a-l duce mai departe ni se pare de-o inedită şi nobilă îndrăzneală. Alegându-şi-l ca maestru, dar şi ca egal, poetul român este primul „complementarist“ care a inventat „sonete imaginare“, „dând liricii sale un ton nordic, saxon“, de-un inedit total în poezia românească şi a lumii. Se cunoaşte că sonetul shakespearean, faţă de cel petrarchist (şi latin în general), este de-o formulă mai lesnicioasă, nemaifiind încorsetat de obligaţia repetării rimelor la cele două catrene, lipsindu-se de terţinele concluzive atât de greu realizabile, apelând în schimb la cele două versuri finale în rimă alăturată, care sintetizează de cele mai multe ori adevărate sintagme lirico-filozofice, constituindu-se în tot atâtea splendori ale gândirii poetice. Iată câteva luate la întâmplare: „…Ca ea să dăinuiască (iubirea, n.n.) de-a pururi roditoare, / Îi altoiesc, din mine, puterea gânditoare (sonetul 2)”; „… Căci orb eram atuncea când te aveam în faţă, / Splendoarea-ţi, luându-mi ochii, da cântecului viaţă!” (sonetul 9); „Tăiat în jumătate şi-n pulberea zdrobirii, / Cum am să port eu singur poverile iubirii?” (sonetul 10); „Vestmânt slăvit, mai trainic ca globul pământesc, / E mantia-mi de visuri în care te-nvelesc” (sonetul 23); „Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine, / Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine” (sonetul 29); „Şi-n juru-ţi cu alaiul de aştri mă avânt, / Pe muzica din sfere de-a pururi să te cânt” (sonetul 37); „Înalţă-ţi suflul, duhul, şi dă-mi acel sărut / Care-a-nceput pe gura celui făr’ de-nceput” (sonetul 56); „Noi doi lăsa-vom lumii un duh ce nu se schimbă, / Căci noi şi veşnicia vorbim aceeaşi limbă” (sonetul 63); „Dar tu eşti soare veşnic: o clipă poţi ierta / Să fiu o biată gâză jucând în raza ta” (sonetul 90, ultimul).
Poet „miraculat“ (cum inspirat s-a spus), Vasile Voiculescu izbuteşte să spiritualizeze erosul, exaltând iubirea, dându-i dimensiuni cosmice şi prin aceasta apropiindu-se de Atoatefăcătorul, cu care dialoghează, uimindu-se de minunea existenţei, el, purtătorul tainei acesteia. Nemaifiind limitat ca în cărţile anterioare de etnosul ce-l stăpânea, luându-şi poezia ca instrument al cunoaşterii, poetul român accede astfel la universalitate.
Finis coronat opus (sfârşitul încoronează opera) este zicerea ce se potriveşte de minune acestei cărţi unice. Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu încheie astfel creaţia marelui nostru poet, încununându-i-o cu veşnicie, dând-o lumii ca împlinire a geniului românesc.
La 50 de ani de la trecerea în eternitate, modestul nostru omagiu-rondel sub-semnat.
Într-un dumnezeiesc delir
– Poetului Vasile Voiculescu,
cu totală admiraţie –
Îşi va dori din nou Shakespeare
s-ajungă-n vârf pe căi ascete
acolo unde el profet e
într-un dumnezeiesc delir.
Te va afla de dor şi sete
golind al patimei potir
îşi va dori din nou Shakespeare
s-ajungă-n vârf pe căi ascete.
Sublimul marilor sonete
în doi veţi lumina cu mir
spre Dumnezeu să se desfete –
s-ajungă-n vârf pe căi ascete
îşi va dori din nou Shakespeare.
