Spații culturale nr. 29 (11)

Vasile GHINEA

APLEACĂ-TE ŞI ASCULTĂ NEAUZITUL

„Constelaţia miresmei”, semnată Ion Stanciu, a apărut în 2008 la Editura Fundaţiei LUCEAFĂRUL. Cartea apare după o tăcere mai lungă, cu un motto, reprezentativ pentru esenţa cărţii, din „A doua elegie” ce poartă semnătura Rainer Maria Rilke: „Universul în care ne mistuim, mai păstrează oare mireasma noastră?…” Aici, în această carte, este mai mult decât spune autorul. Şi mă gândesc la cuvintele lui Constantin Noica: „Suntem înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos… de la viaţă spre viaţă.” Ce extraordinar scriitor apostolul Pavel. Încerc să mi-l închipui fără creştinism. Ar fi fost unul din „marii autori profani”, pe care l-ar fi citat cu voluptate Montaigne, Voltaire şi Anatole France.” Poezia lui Ion Stanciu este durere, claustrare, însingurare: „este o banalitate că poezia / se naşte din suferinţă – / fericirea este şi ea / o fata morgana / după care strigăm / până ce glasul se stinge / în cer / şi înmugureşte-n fiinţă.” (Ars poetica) Cuvintele germinează idei concretizate în imagini, stări, în esenţa verbului „a fi”, cu ajungere şi devenire. De aceea o carte este ca o naştere, de aceea absenţa din peisaj înseamnă acumulare, elaborare pentru încă o naştere. Aici, simt nevoia să fac o paranteză cu raportare tot la acest filosof de esenţă, Constantin Noica: „E impresionant să vezi că unii pot procrea fără dragoste, în timp ce o carte bună nu se poate scrie fără dragoste, fără convieţuirea cu eroii, cu materialul sau cu gândurile tale. La prima vedere e de necrezut că se pot naşte oameni reuşiţi prin simplă biologie. De ce deosebirea aceasta? Poate pentru că un om nou e un al treilea; pe când cartea e, de fapt, al doilea. Nu e rod, ci obiectul dragostei însuşi. E Galatee.” Scrisul la Ion Stanciu este suferinţă şi de aceea bucuria după fiecare sfârşit de suferinţă este o descătuşare necesară ca aerul, am putea spune agonie şi extaz, parafrazând numele unui vestit roman al lui Irving Stone. Dacă îi eşti alături, împărtăşeşte-i bucuria pe care ţi-o arată. Asta e viaţa lui. Omul care îţi poate fi ajutor atunci când îl soliciţi: „(…) sunt eu însumi / cuvântul care îţi trebuie”. (În fereastră)
Din deschidere autorul vrea, doreşte să fie receptat de cititor în ipostaza unui hommo universalis, accentuând măreţia actului de creaţie, între teluric şi celest: „lucrarea mea-i lumină”, „în fiecare por ţărâna-mi crapă / şi sar afară râuri, precum copaci, şi cresc!” (Îmbrac un râu).
Trăitor în idee şi prin idee: „Ideea! / subţire înveliş / de sfiiciune / al lumii.” („Fluier”)
În esenţe lirice cuprinde „definiţii” a ceea ce reprezintă, ce este „Poetul”, pentru care cuvântul biblic este călăuză: „el este întotdeauna între tulpinile înalte / ale ideilor… / este un vânat ce numai cu armele / subţiri, izvorâte din tâmpla sa, / poate fi doborât. / este cel care niciodată nu pregetă – / dat odată pentru totdeauna / cum este raza – / este coerenţa astrală / a omului, a animalului şi a pietrei, / cea care-i suflă încremenirii / şi nimicului, în ochi, groaza! / este cel care răcoreşte / cu încheietura de aur a craniului său / izvorul de cuvinte al lumii (…) / el este în genunchi / în faţa oricărei naşteri, / binecuvântată de / ochiul strălucitor / din triunghi.”
Autorul caută să definească Cuvântul, Cuvântul regăsit: „cuvântul regăsit într-un târziu / se pierde-n văzduh ca o pasăre a gurii. / se preface în ceaţă, în limba temută / ce vorbeşte cu pământ / încât trandafirii pot dormi / în sângele meu / până la gunguritul primului gând al copilăriei. // cuvântul regăsit este ca un dinte – / sparge coaja luminii. / el este lumea, / mulţimea înfuriată, / care, precum peştii carnivori, / rup şi mestecă murdăria lăsată / pe roua de pe buzele crinului.” Se-nclină Cuvântului: „Cuvântule! / Măria Ta! // ce rudă este umbra cu tine? / ea care se apropie atât de mult / de laptele de pe cer… / matricea oricărei visări… // tu, cel înfăşat în uimire, prieten al tuturor esenţelor –” (Întâi rămâne cuvântul). Şi totuşi caută, caută un anume Cuvânt: „caut şi nu găsesc cuvântul / pe care să-l prefac, împotriva nimicului, în sabie.” (Suflă cuvântul)
Autorul ţine să comunice celor atraşi de mirajul esenţelor: „ce să vă spun că s-a întâmplat, / vedeţi şi voi că nu mai sunt acelaşi! / gura mea păcătoasă alungă / formele vechi ale lucrurilor. (Ce să vă spun).
Cunoaşterea nu este numai ajungere la Cuvânt, ci şi accedere spre dumnezeire: „doar ajuns aici, Doamne, m-ai lăsat să-mi înfig / gingia în cuvânt // până când, poate, mă vei binecuvânta, şi-o curge / sucul de raze cel sfânt.” (Cât am aşteptat…).
Ţine să comunice potenţialului cititor atmosfera întâlnirii cu fiinţa iubită: „când vii, iubito, fluturii năvălesc / înspumând lumina care se prelinge (…) o, cât aş vrea să fiu / surâsul cu care mă întâmpini.” (De dragoste) (I)
Atribuie femeii iubite frumoase variante lirice: „eşti dragostea mea ca o ghirlandă / tailandeză, ca o vrabie săltăreaţă // eşti aerul speriat atins de o aripă / de pasăre care nu se mai vede – / eşti uşoara mea luntre / purtată pe ape de fum // eşti ca o rană făcută / de explozia moliciunii. / ai conturul unei pisici hoinare / lângă arcul unei păstăi // iubita mea, mi te asemui / cu o seră de flori sângerii // iubita mea, eşti ca o grădină / în care seceta / spintecă, cu un cuţit care curge, / un tablou / al lui / Gauguin / de pe o plajă / din / Tahiti…” (De dragoste) (II). Şi tot la Constantin Noica mă raportez şi cu această ocazie: „Dintre animale – spune Geneza – nu s-a găsit niciun ajutor pentru om. De aceea Dumnezeu adoarme pe Adam şi scoate din coasta sa femeia. Dacă s-ar fi găsit ceva s-o înlocuiască…” .
Un omagiu ultimului mare romantic al Europei: „încerc, trudnic, respirarea din / „Odă în metru antic” –/ mă epuizează ca un plămân / prea mare pentru mine.” (Încerc, trudnic).
Întrebări care se strecoară cu îndoiala în suflet: „acum iarăşi tu mă cauţi… // dar sunt eu / un miez epuizat de taine şi cuvinte?” (Am înţeles).
Aici, raportat la ce susţine poetul: „Ideile izvorăsc de niciunde; / poate din suprema Idee / care însămânţează / lumea de lut / cu o nouă generaţie / spontanee.” (Torturile) (I), îmi amintesc de cuvintele lui Constantin Noica: „Oameni. Nu lucruri, nu peisaje; oameni. Să fii însetat de omul nou, aşa cum eşti de lumile noi. Căci fiecare om e o formă de încăpăţânare, adică o idee. Şi-ţi place să vezi care e gestul ideii, care e vocea ei. Cum surâde ea”.
Rugă pentru poezia sa şi statutul său: „– o, Doamne, fă Tu din poezie o silabă / din Cuvântul Creaţiei Tale – / dă-mi cu ea peste gura păcătoasă o dumnezeească / Labă, / şi pune-mă, Te rog, o umbră de scamă-n / cereştile-Ţi Anale!” (Torturile) (II)
Regretul timpului ireversibil din imaginea Braşovului, amprentă pe memoria adolescenţei autorului: „(de-aceea vă implor, / de-aceea păziţi / această floare / înfiptă-n zid, / nu lăsaţi pradă / orhideea, / floarea / izvorând din rid)”. (Braşovul, la nouăsprezece ani)
Obsesia Cuvântului, dincolo de noi: „plouă de dincolo de lume, metafizic, // atunci tu, Ioane, smulge ceaţa, / şi spune, dacă cuvântul tău / va fi eliberat, dimineaţa…” (Ploaie metafizică).
Între cele două repere lirice: Ideea şi Cuvântul „precum un clown printre cuvinte / mă ascundeam printre morminte, / ideea mă ploua în gând.” (Precum un clown); „te-am vrut idee, mătase înaltă, culoare / n-am vrut poezie – că pică-n uitare.” (Tinere valuri).
Toarce idei din filozofia lui Leibniz, monadele din Teodiceea, marşează pe ideea că rasa umană ar proveni din Constelaţia Pleiade, cuvântul trece şi prin geneza biblică, păcatul biblic, punctând paşii din zorii umanităţii, într-o istorie sui-generis: „izvorăsc de niciunde / infinitele monade / într-un şuvoi auriu (…) pentru această cucerire / din humă / m-am ridicat – / mi-am coborât fruntea-n pleiade, / de pe soclul promis de uitare, / şi am plonjat / de bună-voie-n păcat. / Mi-am coborât fruntea din / lăcaşul de miere-al Ideii / în peşteră – al speranţei mele declin. / – nu m-a aşteptat la ieşire nimic bun. (…)” (Încerc să înţeleg).
Despre paleoistoria umanităţii şi relaţia autorului cu divinitatea „în eprubeta peşterii, spiritul meu / s-a născut umplut / de o nădejde plebee, / dar şi de o viaţă de umbră-n strălucire; / (…) în ordinea-n care mă primenesc / brizele cerurilor – diafane –, / eu aş fi ultimul în registrul ceresc / din care, un înger atent, ar alege vreodată / să mă strige pe nume: / Ioane!…” (În eprubeta peşterii )
Cuvântul este esenţial pentru condiţia umană: „…eşti liber, aşa cum ai vrut! / umerii tăi sunt puternici, / făcuţi de Dumnezeu din diafanul său lut, / pe care-l scuipă astăzi nişte nemernici”… / şi n-ar fi vorba decât de câteva cuvinte, / abia murmurate… (Câteva cuvinte abia murmurate).
Este un slalom printre coordonatele poeziei lui Ion Stanciu, la momentul „Constelaţia miresmei”: Eul liric funcţionează cu prisosinţă, sensibilitatea, o sensibilitate specifică marilor spirite, intuiţia, imaginaţia funcţionează, lexicul specific ajungerii, devenirii este comoara din care imaginaţia, intuiţia construiesc imagini demne de un spirit de esenţă rară.
În peisajul liric românesc Ion Stanciu este o voce reprezentativă, în care Cuvântul este vectorul Ideii pe care o cultivă în esenţe şi în care cele două elemente teluric şi celest reprezintă capetele unui pod, predestinat şi fragil în esenţă, peste care viaţa este prezentată în toată nuditatea şi dualitatea ei, alternând în accente de frumos, amărăciune şi regret. Ion Stanciu demonstrează, că are, încă, rezerve lirice şi îmi exprim speranţa de a ne reîntâlni cu lirica lui.

Stan BREBENEL

ÎN ALTĂ VIAŢĂ

În anul 2011 la Editura Trei, din Bucureşti, apare romanul „În altă viaţă” de Marc Levy, în traducerea Alizei Ardeleanu. Marc Levy s-a născut în anul 1961 la Paris şi a activat ca voluntar la Crucea Roşie, apoi antreprenor în SUA, şi, într-un final, a fondat o companie de arhitectură care, peste ani, a devenit una dintre cele mai importante. A fost considerat un scriitor de succes încă din anul 2000 când a publicat romanul „Şi dacă e adevărat…”, roman ce a cunoscut numeroase traduceri şi a fost vândut în întreaga lume în milioane de exemplare. În anul 2005 romanul a fost ecranizat în regia lui Steven Spielberg. Astăzi, Marc Levy este cel mai citit autor francez din lume.
În romanul „În altă viaţă”, Marc Levy creează o poveste fascinantă, plină de suspans, mister, vrajă, incursiuni în timp, iubire, ură, chiar şi crimă. Scris într-un ritm alert, cu un stil curat şi fluent, autorul ţine captiv cititorul de la prima până la ultima pagină. Povestea este una aproape obişnuită până spre final unde autorul recurge la o sugestie metempsihotică. Aşadar, povestea îl are ca personaj principal pe Jonathan Gardner, un expert în pictură din Boston, care a făcut o pasiune pentru viaţa şi opera pictorului rus Vladimir Radskin ce a trăit în secolul al XIX-lea. Acest pictor a intrat în conflict cu ţarul Rusiei şi fuge din calea prigoanei în Anglia, cu fetiţa sa de numai trei anişori, Clara, nu înainte de a vedea, dintr-un ascunziş, cum este ucisă soţia lui, Clara (!), cea care avea să plătească, numai ea, cu viaţa pentru soţul şi copila ei. Imaginea soţiei căzând pe nămeţii de zăpadă şi pârâiaşele de roşu carmin ce se scurgeau din trupul firav i-au rămas pentru totdeauna în memorie. La Londra intră sub protecţia lui sir Edward Langton – un faimos colecţionar şi negustor de opere de artă, ale căror vieţi s-au îngemănat şi au fost legate prin mii de fire nevăzute, marcându-le destinul. De când a plecat din Rusia, Radskin nu a mai vrut cu nici un preţ să mai picteze vreun trup sau chip de femeie şi nu a mai folosit culoarea roşie. Deşi opera sa este puţin cunoscută astăzi, fiind expusă în mici muzee sau face parte din importante colecţii particulare, totuşi arta sa este una deosebit de valoroasă.
Jonathan, în pasiunea şi munca sa, colaborează şi se ajută reciproc cu prietenul său, Peter Gwel, un important conducător de licitaţii de opere de artă, care urma să-i fie cavaler de onoare peste patru săptămâni când Jonathan şi Anna Walton îşi uneau destinele. Peter îl ia, mai mult pe sus, pe Jonathan la Londra, unde, un colecţionar urmează să pună în vânzare cinci tablouri magnifice ale lui Vladimir Radskin, iar graba este argumentată de faptul că Jonathan era printre foarte puţinii specialişti recunoscuţi ai pictorului rus. Asupra numărului de tablouri Jonathan era sceptic deoarece ştia unde sunt toate pânzele lui Vladimir şi că numai patru sunt în colecţii particulare neidentificate. Al cincilea tablou să fie cel despre care se presupune că ar exista, dar care nu a fost găsit de nimeni? De el Jonathan ştie din corespondenţa lui Vladimir Radskin cu Alexis Savrassov unde se fac referiri la stadiul realizării tabloului. Din acest unic motiv a acceptat Jonathan plecarea precipitată, chiar dacă Anna s-a împotrivit pentru că nu împărtăşea pasiunea viitorului ei soţ, devotată şi bolnăvicioasă, pentru acest pictor bătrân şi smintit.
Tablourile urmau să fie expuse la o galerie ce o avea drept proprietar şi specialist pe Clara. Coincidenţă? De la începutul întâlnirii lor, Clara avea impresia, obsedantă, că îl mai întâlnise cândva pe Jonathan. Anumite gesturi îi erau familiare. Era acea senzaţie de déjà vu. La galerie, în patru zile consecutive, era adus câte un tablou pe zi de o echipă specializată. A cincea livrare nu mai apărea. Deci, suspansul şi misterul se prelungesc aşa cum sentimentele de iubire se (re)aprind în Jonathan şi Clara cu acea certitudine că ei s-au cunoscut şi iubit în altă viaţă, reîncarnându-se succesiv şi păstrând aceleaşi trăsături, ba chiar şi numele. Pe măsură ce se apropie punctul culminant, suspansul se accentuează şi paranormalul îşi face loc în poveste. Marc Levy are ştiinţa de a crea aceste stări şi-l introduce pe cititor în mod gradat. Într-un final, Clara îl invită pe Jonathan la un conac în afara Londrei, îi arată tabloul şi îi istoriseşte cum îl găsise. Conacul îl primise moştenire de la bunica ei, o persoană misterioasă, ciudată, introvertită, care îi poruncise să nu intre în conac decât după ce ea va muri şi să nu-i aducă modificări. Datorită vechimii sale, anumite elemente ale conacului se degradaseră şi necesitau lucrări de reparaţie. Şi în acest fel, într-o ascunzătoare, descoperise preţioasa pânză, numai că aceasta avea un detaliu important care lipsea şi nu putea fi atribuit lui Vladimir. Nu era semnat. Ce i-a intrigat era modul de realizare. Tabloul care reprezenta o tânără îmbrăcată într-o splendidă rochie roşie era protejat de un lac special. După numeroase încercări de a afla de la Florenţa compoziţia chimică a uleiurilor şi pigmenţilor folosiţi, după supunerea pânzei la teste moderne, au reuşit să descopere absolut totul şi să dea la iveală şi semnătura autorului. Succesul lui Jonathan şi Peter era deplin. Dar misterul nu a fost lămurit în totalitate. Este găsit în acelaşi vechi conac – locul unde Vladimir a fost ţinut prizonier de sir Edward până la sfârşitul vieţii – un caiet în care pictorul îi adresează o scrisoare fetei lui cu puţin timp înainte de a muri în care îi spune că este moştenitoarea tabloului şi că tot în acest caiet este trecută formula prin care lacul va fi înlăturat pentru a apare chipul tinerei şi semnătura sa. Se va dovedi ulterior ca sir Edward, devenit părintele adoptiv al micuţei Clara, în urma unei patimi bolnăvicioase pentru jocurile de noroc, rămâne falit şi, de teama creditorilor, pleacă în America sub numele de… Walton. Aşadar, viitoarea soţie a lui Jonathan, Anna şi cu Clara, în iţele încurcate ale vieţii şi romanului, erau surori vitrege. Finalul este dramatic atunci când intră în scenă mama bună a Annei şi vitregă a Clarei, care o otrăveşte pe aceasta din urmă cu o substanţă necunoscută şi fără antidot. Ajunge pe un pat de spital unde îşi duce ultimele clipe. Jonathan decide să moară înpreună cu iubita sa, aşa cum în urmă cu veacuri se sfârşea idila dintre Romeo şi Julieta. Peste ani, Peter, care a intrat în posesia tuturor celor cinci tablouri, le donează muzeului Ermitaj din Sankt Petersburg unde sunt expuse la loc de cinste. Zilnic, o pereche vine şi stă ore în şir în faţa acestor tablori. Gesturile şi trăsăturile ne sunt familiare. Viaţa şi paranormalul îşi continuau cursul.
Cam aceasta ar fi povestea prin care Marc Levy ne-a captivat. Căutările lui Jonathan ne aduc aminte de romanul lui Dan Brown, „Codul lui da Vinci”, unde Prof. Robert Langdon şi agentul Sophie Neveu pornesc în căutarea Sfântului Graal. Fără să fie o carte poliţistă, ca şi cartea lui Dan Brown, „În altă viaţă” are toate ingredientele de a fi. Sunt convins că romanele lui Marc Levy, din ce în ce mai prezente în librăriile din România, au prins la marele public care ia astfel cunoştinţă cu literatura care se scrie şi care se consumă astăzi în lume.

Petrache PLOPEANU

A cincea zi

A aflat abia prin clasa a V-a semnificația numelui său, „victoriosul”, adică Nicolae sau Nicu, așa cum îi spuneau toți, că la ei la țară Nicolae era cam pretențios pentru un copil. Profesorul de istorie, Vasile Solomon, i-a spus că asta înseamnă numele său, care vine din greacă, din cea veche, de la „Nike” adică „victorie”, îi plăcea să adauge profesorul său, și el apoi pe urmele sale, ca să-și dea importanță și unul și altul, de unde și ideea că vanitatea este aceea care îi face pe oameni să aibă ceva în comun. Sunt și alte trăsături de caracter prin care oamenii se aseamănă între ei sau se deosebesc, dar lui Nicu, la vremea respectivă, adică atunci când a aflat că numele său e unul legat de victorie, nici prin cap nu-i treceau asemenea gânduri. Desigur că starea aceasta de lucruri l-a caracterizat și mai târziu, ceea ce i-a adus multe probleme. Nu însă faptul că a aflat că numele său înseamnă ceea ce înseamnă și nici că există multe trăsături de personalitate, l-au trimis mai târziu la pușcărie. Și nici că profesorul său i-a deslușit etimologia numelui nu l-a adus în situația de a fi condamnat la doi ani de închisoare. Pe vremea aceea nu era nici o problemă dacă dintr-odată aflai, de la profesorul de istorie, că Nicu înseamnă „Victoriosul”. Desigur, nici astăzi această acțiune nu constituie o problemă, dar nu se știe ce se poate întâmpla în viitor și este bine să lăsăm o oarecare incertitudine să planeze asupra afirmației, pentru a nu avea surprize mai târziu.
Profesorul i-a spus și ce înseamnă Vasile, adică numele lui, al profesorului: „Împăratul”! De la „basileos”, tot din limba greacă și tot veche, ținea să adauge profesorul. Nu se știe de ce, nu și-a explicat nici Nicu, mai târziu Nicolae, nici profesorul de istorie, Vasile, probabil în copilărie ceilalți copii îl strigau Vasilică, de ce, auzind asta, elevul Pralea Nicolae a izbucnit în râs. Nu a fost o dezlănțuire indecentă, un hă, hă, hă, prelungit la nesfârșit, nici un chicotit, hi, hi, hi, sacadat, doar o vocabulă care putea doar cu indulgență mare să fie luată drept râs. Era un ”hm, hm, hm” înfundat, nici prea tare, nici prea încet; doar atât cât să poată fi auzit, iar profesorul l-a auzit, parcă îl aștepta. Și l-au auzit și ceilalți copii, care au izbucnit, ei de data aceasta, într-un râs dezlănțuit. Ca să vă dați seama de resorturile intime ale râsului, trebuie să vă amintiți voi înșivă de partea asta din viață, când erați elevi și de apariția în timpul unei lecții a unui moment, când prea multa sobrietate se transforma pe nesimțite într-o atmosferă de un ridicol desăvârșit, care se aprindea, ca pulberea într-un depozit de muniție. Nicu a rostit doar „hm, hm, hm”, iar ceilalți elevi s-au înăbușit de râs.
Totul s-a oprit brusc atunci când Nicu a primit două perechi de palme zdravene peste față, adică două peste obrazul drept și două peste cel stâng. Toți au încremenit. Și Nicu, și ceilalți elevi, și profesorul Vasile Solomon, care era el mai uimit decât elevii, pentru gestul său. După ce Nicu și-a luat palma proprie de la obrazul drept ducându-și-o spre cel stâng, a scăpat fără voie din fundul gâtlejului său sugrumat de emoție, uimire, furie și cine mai știe ce alte sentimente, care se acumulaseră între timp sau erau pe cale să se acumuleze, câteva cuvinte. Chiar și așa se atinsese o oarecare masă critică, aceea care s-a transformat în cauza cuvintelor exprimate clar, deși trunchiat, adică fără a se coagula într-o frază completă: „Tu-ți…”. Asta nu a fost desigur însă, cauza care mai târziu avea să-l ducă pe Nicolae la pușcărie. Povestea a fost alta…

***
Nicolae a trecut peste toate lucrurile astea, dar le-a ținut minte și ori de câte ori avea ocazia, le dădea peste nas colegilor săi de muncă, cu semnificația numelui său. Profita de faptul că niciunul dintre ei, fie nu avusese un profesor de istorie care să fi avut acea manie a deslușirii semnificației numelor, fie nu-și mai aduceau aminte, ca tot ce îi lega de școală. Pe vremea aceea nu mulți dintre foștii elevi își mai băteau capul cu numele lor. Se mulțumeau că le au sau, de cele mai multe ori, se mulțumeau doar cu poreclele pe care le primeau, în funcție de anumite evenimente din viața lor, care îi marcaseră; de cele mai multe ori erau simple fapte cu un conținut amuzant, dat fiind faptul că majoritatea poreclelor erau amuzante. „Toto” pentru profesorul de limbă franceză, „Pericle” pentru cel de istorie, „Țârea” pentru un consătean slab, „Felceru’” pentru un coleg de serviciu care încercase o școală sanitară, „Bășină” pentru altul, sursa poreclei fiind în acest caz foarte sugestivă și clară! Poreclele au și ele viața lor și se lipesc de oameni fără putință de a mai fi dezlipite vreodată de ei. Este necesară o acțiune drastică pentru a scăpa de o poreclă, dar, de cele mai multe ori, nimeni nu încearcă prea stăruitor să scape de umbra sa para-onomastică. Chiar și aceia care au porecle mai puțin plăcute, le acceptă ca pe un dat al sorții, chiar dacă reacționează uneori violent la pronunțarea lor de către ceilalți și sunt de obicei creatoare de conflicte. Nicolae, sau Nicu cum îi spuneau și colegii adulți, care se purtau și ei în numeroase ocazii la fel ca și copii și numirea între ei cu diminutivele acelei vârste nu era ceva nelalocul lui, le spuse de la început celorlalți, și așa făcea de fiecare dată atunci când intra într-un grup nou, că numele său vine de la grecescul vechi, accentua și el ca și profesorul său de la gimnaziu, Vasile Solomon, „Nike”, „Victorie” adică, raportându-se direct la numele lui, „Victoriosul”! Le explica despre etimologiile numelor, asta îl fascinase la acel profesor al său, chiar și după ce căpătase cele două perechi de palme. Vasile Solomon se scuzase față de copil pentru gestul său și, parcă simțindu-se vinovat față de el, îl ocrotise până terminase clasa a VIII-a și chiar după ce se înscrisese la o școală profesională de instalatori în domeniul gazelor. De la el, Nicu aflase și alte semnificații ale numelor, iar colegilor săi de muncă le spunea de multe ori ce însemnau numele lor: Bogdan, „dăruit de Dumnezeu”, Ion, „unsul lui Dumnezeu”, Gheorghe, „țăranul”. Se făcea mare haz pe urma acestor vorbe ale lui Nicu și multe glume, care continuau să se audă vreme îndelungată, așa cum se petrec lucrurile între adulții care, de multe ori, se comportă ca niște copii. Nicu reușea în felul acesta să-și impună propriul supranume de „Victoriosul” în conștiința celorlalți și să le creeze acestora un sentiment de respect indus abil de către Nicu, față de propria-i persoană. Sigur, au apărut și conflicte din cauza dezvăluirilor onomastice ale lui Nicolae, care s-au transformat chiar în bătăi în care chiar el a fost atras, mai ales la câte un păhărel de țuică, dar nici asta nu a fost ceea ce l-a dus la pușcărie. Asta a fost o altă poveste…

***
Porecla sa a fost cea care a atras-o pe Angelica, iar numele ei a fost acela care l-a atras pe el: Angelica venea din greacă de la „Anghelos”, în latină „Angel”, înger. Și era Angelica într-adevăr un înger blond, iar acest înger fusese atras de sonoritatea poreclei sale. Colegii lui Nicu, obișnuiți să se cheme mai mult cu poreclele lor, îi spuneau și lui Nicu „Victoriosule” atunci când îl strigau, chiar dacă se simțea o oarecare ironie în vocea lor, dar și o plăcere egală; mai mergeau și ei să se tundă din când în când, după cum le cerea secretarul de partid, iar Angelica, coafeză pricepută la toate tipurile de păr, oriunde ar fi fost ele, se obișnuise și ea cu această chemare și, fără să vrea, aura lingvistică se extinsese asupra ei și îl vedea pe Nicolae într-o lumină la fel de blondă precum o vedea și el pe tânăra femeie. Porecla, sau traducerea inversă a numelui lui Nicolae în greaca veche, o făcea pe Angelica să transpire. Nu a înțeles de ce, decât atunci când amândoi s-au pomenit fără prea multe pregătiri în patul ei. Femeia mai fusese și cu alți bărbați și Nicolae știa acest lucru, dar, i-a spus ea lui după aceea, nici unul nu o făcea să transpire cu simpla sa prezență. Explicația pe care ea a dat-o fenomenului a legat-o de porecla sa. Cuvântul acela, „Victoriosul”, îi crea fantasme pe care nu și le putea stăpâni. Fantezii, spunea Nicolae mai târziu, după ce lucrurile s-au așezat statornic și benefic pentru el și pentru îngerul său blond, fantezii cu numele meu grec, și râdea când le povestea asta prietenilor. „Fantezii”, cum spunea Nicu, pentru că diminutivul este mai potrivit când vorbim despre temperamentul și comportamentul lui sexual, care era acela al unui adolescent care descoperă pentru prima dată femeia. Și după anii de început, care au trecut repede, Nicu se simțea peste, sau sub, în fața, sau în spatele ei, îngerul său, asemenea unui copil care mai are multe de învățat. În asemenea clipe se simțea cu adevărat învingător, chiar dacă avea fanteziile unui adolescent. Era aici o conjugare de umori, de timpuri trecute și viitoare, care le crea cu adevărat un spațiu și un timp numai al lor, în care se dezlănțuiau victorioși îngerii, unii asupra altora. Era ca un fel de îngeromahie, o luptă cu îngerul, nu a lui Gabriel, ci a lui Nicolae, o luptă cu propriul sine al Angelei. Împreunarea asta a fost folositoare amândurora. Fantezia lor intimă, fantasmele lor i-au ajutat, într-un joc al hazardului bine înțeles de cei doi, să facă tot ceea ce se putea face în acea epocă în care „victorios” nu putea fi decât unul, iar îngerii erau exilați dincolo de ideologii. Nicu muncea „la gaze”, iar Angela câștiga foarte bine la salonul cooperatist de coafură. Bacșișurile le curgeau amândurora din belșug, salariile le mergeau, se bucurau unul de altul cu toate fanteziile posibile și imposibile, aveau părinții fericiți, aveau prietenii bucuroși, nu aveau copii, dar asta nu era un motiv de îngrijorare. Amândoi, dacă vrem să fi foarte corecți, nu se gândeau încă la asemenea creații ale naturii sau ale lui Dumnezeu și erau chiar foarte mulțumiți că accidentele nu-și făcuseră apariția în viața lor sub forma binecunoscută! Nu ar fi fost o tragedie, nici o greutate suplimentară, nici chiar o problemă obișnuită, dar deocamdată erau amândoi mulțumiți cu ceea ce le dăduse viața. Aveau un apartament spațios și foarte bine mobilat, aveau un autoturism străin, atât cât se putea pe vremea aceea, mergeau vara pe litoral și iarna la munte. Se putea spune că victoria lui Nicu în alianță cu îngerul său era deplină! Dar acesta nu a fost absolut deloc un motiv pentru ca instanța de judecată, nici cea umană, nici aceea divină, să-l condamne pe Nicolae la cei doi ani de pușcărie, cu executare și nu cu suspendare, cum se mai obișnuia în ultimii ani! Asta este o cu totul altă poveste…

***
De cele mai multe ori, în viață, marile decizii sunt urmarea unor detalii nesemnificative, a unor lucruri pe care majoritatea covârșitoare a oamenilor nici nu le ia în seamă, ei, oamenii, nefiind conștienți de ele, chiar dacă acestea le dirijează viața, dar într-un mod ascuns. Probabil că momentul în care, într-o vară în care milițienii se transformaseră în polițiști, în care se vorbea deja de câțiva ani buni de stat de drept, de lege, de economie de piață și de alte asemenea lucruri, Nicolae l-a întâlnit pe „doctorul” Ion. Îi spusese și acestuia, cu mulți ani în urmă, de unde vine numele său, „Ion”, unsul, din aceeași greacă veche. Asta o știa tot de la Vasile Solomon, al cărui nume însemna „Împăratul”, așa îl și ținea minte Nicu pe fostul său profesor de istorie care îi altoise cele două perechi de palme după care, el rostise fatidicul „Tu-ți!”. Vorba scăpată de copilul Nicu nu avusese consecințe vizibil negative pentru el; nici vizibil pozitive, chiar dacă, așa cum am spus deja, profesorul, cu un acut sentiment de culpabilitate, era ceva obișnuit în vremea aceea ca oamenii să se simtă vinovați, iar dacă nu aveau un motiv concret își căutau unul, îl ajutase pe copil, apoi pe adolescent și tânăr. Pe adult nu reușise să-l mai ajute la fel de constant, profesorul ieșind la pensie și mutându-se în Grecia, unde avea o fiică, măritată cu un rus. Dar îi mai scria din când în când, iar în momentul în care Nicolae avea să dea de greutăți, avea să-i mai trimită ceva bani. „Doctorul” Ion era numit astfel de către toți cunoscuții săi, nu pentru că vorba ar fi avut acoperire în obiceiurile vremii, ceea ce nu era deloc departe de adevăr, ci pentru că acesta era asistent la spitalul municipal din localitate, dar, cum oamenii au propensiunea către exagerare, exagerau și în privința lui, apelându-l, cu gândul la viitoarea dată când aveau să aibă nevoie de serviciile lui, „doctore”! „Doctorul” Ion acceptase cu plăcere, în urmă cu câțiva ani, explicațiile lui Nicu legate de etimologia numelui său, Ion, „Unsul”. Îi plăcea „doctorului” Ion să vorbească continuu și-i plăcuse, din momentul în care aflase că numele său însemna ceea ce însemna, să spună la toată lumea că este uns cu uleiul vorbei, ceea ce era, evident, un truism. Erau doi bărbați unși și învingători, îi mai plăcea lui să adauge cu trimitere, iarăși evidentă, la numele lor, Nicu, victoriosul, învingătorul în varianta „doctorului”, el, Ion, unsul; și în același timp cu o a doua trimitere la ceea ce-i unea pe cei doi mult mai mult decât își putea oricine imagina, calitățile sexuale. Dacă despre Nicu am spus deja mai multe lucruri într-o strânsă conexiune cu soția sa Angela, cu „Îngerul său”, cum îi plăcea lui să se alinte, deși trecuse de vârsta copilăriei, a adolescenței și a tinereții, despre „Doctor” încă nu știm nimic. În acea vreme bărbații se lăudau cu performanțele lor procreative, numindu-le sexuale, doar dacă erau dovedite în fața altei femei decât aceea legiuită, cum am spune în fața femeilor ne-legiuite! Ne-legiuirea era sinonimă, după cum putem observa, cu adulterul, ceea ce îl atrăgea în sfera ne-legiuirii și pe bărbat. Din acest punct de vedere, „Doctorul” era un nelegiuit, iar Nicu un legiuit, adică un bărbat care este mulțumit întrutotul cu femeia sa. Discuțiile lor se desfășurau întotdeauna după specificul unșilor și învingătorilor, cu singura diferențiere în universul discursurilor lor, că primul vorbea ca unul care are performanțe sexuale, iar al doilea, procreative. Întâlnirea în acea vară în care milițienii se transformaseră în polițiști, avea să aibă și ea un specific. Discuția lor a decurs într-o atmosferă sumbră, cam așa:
– „Doctore”, Dumnezeu mi te-a scos în cale. Ajută-mă, te rog! În vremurile acelea când un necaz dădea peste om, rugăciunile atât față de oameni cât și față de divinitate, erau împănate atât cu elemente laice cât și religioase, indiferent că acela care le crea era credincios sau nu și indiferent că toate se băteau cap în cap. Mulți oameni necredincioși de atunci se rugau cu aceeași ardoare la Dumnezeu să-i apere de Poliție, de Procuratură, de Nevastă și să-i ajute să șteargă toate prostiile lor cu un Burete imens, divin și el, bineînțeles, ca și cei cu adevărat credincioși care făceau și ei la fel. „Doctorul” nu era un om credincios, dar, la fel ca toți necredincioșii, se închina și rostea ”Doamne-ajută” ori de câte ori era nevoie.
– Ce-i, prietene?, a rostit atunci „Doctorul”, impresionat de ardoarea, dar mai ales de fața amărâtă a lui Nicu, ai o față, a și spus cu glas tare, care numai de învingător nu este. Găsise și în această împrejurare momentul să deschidă discuția despre ungere și victorie.
– „Doctore”, ajută-mă! Ajută-mă, că altfel mă sinucid! Și a adăugat și motivul pentru care plănuia acest act la care nu puțini oameni recurgeau în acele vremuri, mai ales ungurii, la care, cum se știe, rata sinuciderilor era una dintre cele mai ridicate din Europa în acele vremuri; acum se pare că chemarea spre autodistrugere a dispărut. Dar Nicu nu era ungur și nici nu-i iubea prea mult, ba chiar dimpotrivă, ca orice bun român din sud-estul Carpaților, M-a lăsat „Vâna”! În limbajul codificat al tuturor bărbaților de pe această planetă jumătate feminină, dacă nu cumva peste jumătate și jumătate masculină, dacă nu cumva sub jumătate, „Vâna” cu „V” avea și ea o semnificație. Nicu era omul semnificațiilor ascunse, după cum am aflat, dar unele dintre ele erau foarte ascunse. El nu folosea ca alți bărbați cuvinte obscene ca p***, ci prefera să spună „p și trei steluțe” pentru a numi, nomena odiosa, penisul. Nici Ion nu se dădea în vânt pentru folosirea unor termeni vulgari, ci apela la diferite eufemisme, ciripel, cocoșel, coco, pentru a face trimiterile corespunzătoare și necesare. Cuvântul pe care-l pronunțase Nicu, nu se prea înscria în sfera cuvintelor pe care ei le întrebuințau pentru a-și exprima ungerea și victoria, dar putea fi folosit la nevoie. Așa a înțeles și „Doctorul”, că prietenului său de etimologii și comparații procreativ/sexuale, i se întâmplase ceva, Iar acest ceva era că „îl lăsase Vâna”!
– Ohoho, a exclamat din mătăhăloșenia sa „Doctorul”, te face tata ca nou, nu te impacienta, stai jos, bea o cafea și liniștește-te, făcea el aluzie la un banc arhicunoscut, despre Ițic și Rahela și un al treilea inoportun pe jumătate, neluând în seamă faptul că erau în plină stradă și că nu se puteau așeza pe jos. Am niște pastile minune, o minune, cincizeci de mii una, da’ ție îți dau gratis, că ești prietenul meu. În acele vremuri, unitățile monetare ilustrau și ele tranziția aceea perpetuă de la ceea ce fusese la ceea ce avea să fie, dar nimeni, chiar nimeni, nu știa cu adevărat ce avea să fie, nici în visele cele mai absurde. Rămâne să spunem, deducând toate acestea din dialogul celor doi, că acțiunea relatată aici se petrecea pe la sfârșitul primului deceniu al secolului XXI. Acum pentru nimeni nu mai prezintă aceste fapte vreo importanță, pentru că nimeni nu mai are acum nevoie de bani, indiferent care ar fi valoarea acestora și valoarea inflației, care nici ea nu mai există. Vorbăria sa s-a dezlănțuit, iar Nicu s-a mai liniștit. În aceeași zi a primit o pastilă minune, dar, cum orice minune nu durează decât trei zile, în a treia zi prietenii au sărit să-i despartă pe cei doi, care se încăieraseră din nu se știe ce motiv. Poliția a intervenit, dar nu aceasta a fost cauza pentru care Nicolae avea să petreacă doi ani și cinci zile în închisoare. Asta este o altă poveste…

Distribuie: