Spații culturale nr. 29 (9)

Gheorghiţă DRĂGHICI

Nae Ionescu: şcoala din spatele şcolii

Motto: Dar e ceva demonic în Nae – și nu cred că omul ăsta poate fi anulat printr-o critică universală (Mihail Sebastian, Jurnal, Humanitas, București, 1996, p. 46.)

Despre Nae Ionescu s-a știut destul de puțin până la sfârșitul anilor `90. Discuțiile despre „profesor” erau un fel de tabu de care te atingeai cu greu, iar când făceai asta, trebuia să o faci cu perdeaua trasă. Nici acum situația nu este grozavă, însă personalitatea lui a început puțin câte puțin să iasă la suprafață. Este interesant de privit cum, în mai puțin de un secol, numele celei mai carismatice figuri dintre toți profesorii universitari pe care i-a avut România aproape că s-a uitat definitiv în zilele noastre în rândul studenților, chiar și în cazul celor de la facultatea de Litere sau Filosofie. Abia după un an-doi aceşti studenţi încep să afle că a existat cineva cu acest nume și, mai mult decât atât, că a fost liderul uneia dintre cele mai importante generații culturale românești. Adevărul este rușinos, însă este unul care trebuie luat în serios.
Problema cea mare a „reabilitării” lui Nae Ionescu în zilele noastre este aceea a definirii lui. Fiind o personalitate atât de complexă și, în același timp, atât de instabilă, din toate punctele de vedere, este foarte greu să ai un punct de plecare. Dacă am pleca de la primele informații pe care le avem despre el din relatările altora sau din corespondența lui, l-am descoperi de la început ca pe un bun logician, preocupat de probleme mai degrabă concrete, decât metafizice. Mai mult, Nae Ionescu se pare că a fost, la începutul vieții sale, un om de stânga, orientare pentru care se consideră că a fost exmatriculat din liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Paradoxul istoriei a făcut însă ca acest om să ajungă unul dintre cei mai mari metafizicieni, un spirit ultraortodox, și liderul unei generații care a reușit în 10-15 ani să umple un gol al istoriei noastre culturale.
Într-o scrisoare adresată Margaretei Fotino, din 1912, Nae Ionescu recunoștea onest că: „În prima mea tinerețe – acum sunt în a doua -, mă revolta stupiditatea replicilor lui Iisus, care îndemna la o iertare largă – până la absurd. După un lung ocol, și după o așa rodnică practică a vieții, mă văd, printr-o batjocură a împrejurărilor, ajuns la același ideal de morală, pe care o disprețuiam”. Schimbarea ireversibilă care s-a produs în viața acestui om ține, în primul rând, de însuși caracterul lui, unul aflat într-o permanentă încercare de a se autodefini în raport cu lumea în mijlocul căreia trăia. De fiecare dată când ne raportăm la el, trebuie neapărat să luăm în calcul acest raport de dependență, aș spune, dintre filosof și societate. E suficient să amintim în acest caz legenda care circulă despre Nae Ionescu în legătură cu mersul la biserică. Criticat destul de dur pentru că era singurul intelectual care se ducea la biserică „pentru a se întâlni cu Dumnezeu”, acesta răspunde prompt că nu cu Dumnezeu se întâlnea acolo, ci cu omul; în fapt, cu însuși poporul român. Progresia filosofică a lui Nae pleacă de la faptul că transpune logica argumentativă într-o nouă realitate, filosofică, uneori mistică, și încearcă să găsească un răspuns la întrebarea care a măcinat atât de mult acele vremuri: cum justificăm faptul că existăm? Pentru că a trăi nu este suficient pentru a exista cu adevărat, avem nevoie de o altă realitate decât cea de lângă noi. În fapt, totul este atât de relativ, încât ne putem îndoi sincer de tot ceea ce vedem și auzim. De acest tip de logică s-a lovit și Mircea Vulcănescu atunci când a susținut examenul în fața viitorului părinte spiritual.
Pentru Nae Ionescu, nici măcar filosofia ca știință nu a existat cu adevărat, ci numai filosofarea, din care se nasc ideile și orientările fiecăruia. Critica pe cei care credeau în existența filosofiei, atunci când pentru el nu exista decât filosofare. Spre deosebire de maniera clasică de abordare a unei probleme, gândirea lui se constituia atunci, vie, direct în fața noastră. Vedea omul care și-a pus o problemă și care se gândea la ea. Vorbea, adică, cu sine, în fața noastră, despre cum ar putea-o rezolva. Tocmai de aceea, el nu-și pregătea cursurile dinainte, ci se adapta de fiecare dată la fața locului, chiar cu riscul de a se contrazice. De fapt, ori de câte ori se contrazicea, demonstra practic faptul că totul este de un relativism absolut. Principiul lui era, din acest punct de vedere, foarte simplu: Cărțile nu fac doi bani în filosofie (…). Ceea ce trebuie, este să gândiți autentic. Asta a încercat Nae Ionescu să facă pe tot parcursul vieții sale și asta a încercat să transmită și generației de scriitori și gânditori pe care i-a pregătit. Probabil că de aceea a refuzat din start însăși ideea de a scrie cărți care să rămână pentru posteritate. „Roza vânturilor”, singura lucrare care i-a apărut în timpul vieții (1937), nu este o carte propriu-zisă, ci un inventar de texte strânse la inițiativa discipolului său, Mircea Eliade.
Într-un fel, N. Ionescu caută, prin prelegerile sale sau prin discuțiile liber-argumentative cu ceilalți, să găsească o explicație pentru propria ființă. Se caută în fiecare persoană pe care o întâlnește și în fiecare idee pe care o discută; o căutare care se pare că nu i-a lămurit decât un singur lucru: Viața – domnișoară Fotino – este o fatalitate. De aceasta trebuie să te încredințezi din ce în ce mai mult. Afirmația aceasta, făcută încă din 1912, pe când avea numai 22 de ani, avea să fie un fel de premoniție pentru tot ceea ce urma să se petreacă în sufletul și în viața lui. Viața, în sine, a fost problema cea mai mare a filosofului. Viața și lupta de a se alătura istoriei. Pentru el, istoria însemna, înainte de toate, clipa prezentului, unica în care ideea era vie în mintea individului și în care o putea discuta sincer. Ceea ce urmează, este numai un lung șir de interpretări care nu pot conduce la niciun adevăr concret.
Prin acest fel de a fi și de a gândi, profesorul a cucerit aproape toată tânăra generație interbelică. Din contactul cu el, aproape toți au recunoscut la unison meritele deosebite ale gândirii și capacității lui de adaptare la o situație nouă. Probabil că ceea ce a impresionat cel mai mult a fost maniera lui nonconformistă de a face educație. Pentru el, era mult mai importantă schimbarea de atitudine, decât învățarea în sine. Din acest punct de vedere, lui i se potrivește cel mai bine acel îndemn biblic care spune că nu trebuie să-i dai unui om un pește pentru a fi sătul o zi, ci o undiță pentru a fi sătul toată viața. Ceea ce le-a dat Nae Ionescu discipolilor lui a fost „undița” cu care să pescuiască. În „Jurnal filosofic” (Bucuresti, Ed. Publicom, 1944), se amintește o afirmație a profesorului său care considera că școala este bună, dar cu condiția „să nu o iei în serios”. Într-adevăr, școala pentru el nu mai reprezintă principalul mediu de formare a omului și, pentru prima dată în istoria modernă a României, mută educația – atât de rigidă atunci – de la catedră, într-un mediu mai puțin formal. Adevărata educație pentru el a constat în dialogul direct cu oamenii pe care i-a întâlnit, pentru că numai astfel discursul lui a putut avea un referent concret. Când își vedea deci sala ticsită de studenți, Nae Ionescu le zicea, în loc de bun venit, aruncând o privire mirată în sală: „cum, dumneavoastră sunteți toți filosofi?” De aceea, Nae Ionescu a devenit foarte repede o voce atât de importantă. În fapt, tânăra generație a găsit în el nu atât persoana atoateștiutoare, cât, mai ales, persoana cu care să poată discuta liber toate problemele care o consumau din punct de vedere spiritual și intelectual. Îi plâng pe tinerii care n-au întâlnit la timp, în viața lor, un astfel de om în care să creadă, un om în stare să-i pasioneze, până la a le modifica viața. E un noroc, pe care merită să-l plătești cu toate entuziasmele, oricât ar părea ele de excesive, imprudente sau ridicule în ochii străinilor. Sebastian strecoară aici poate trăsătura cea mai importantă care privește viața maestrului său, pe care mai târziu avea să-l renege, anume: „un om în care să creadă”. În haosul vieții culturale și sociale românești din interbelic, în momentul în care crizele spirituale ale tinerei generații atingeau cote alarmante, apare acest personaj care este capabil nu doar să strângă alături de el o promoție de studenți bine pregătiți și cu dorință de afirmare, ci să fondeze o adevărată școală de gândire spirituală, în primul rând, și intelectual-artistică, în al doilea rând. Pentru Nae Ionescu, orice normă trebuia să dispară, orice „valoare europeană” importată din Occident era un potențial atentator la adresa gândirii autentice. Lumea, spunea el, nu are nevoie de legi, ci de o reformare spirituală care să-i ofere un sens al existenței, un crez pentru care să se sacrifice până la disoluție: Fără „reforma omului”, orice Constituție e zadarnică; iar cu această reformă, ea devine inutilă. Într-un singur discurs, îi distrugea deopotrivă pe S. Freud, pe Nietzsche și pe Schopenhauer, apoi scotea din nimic o teorie proprie antinihilistă convingând întreaga asistență. De fiecare dată vorbea fără a mai lăsa o altă posibilitate de interpretare. A fost, pe durata întregii vieți, un tranșant, însă tocmai asta l-a făcut să devină „directorul nostru de conștiință”, după cum afirma Sebastian.
Pentru Mihail Sebastian, cel pe care Nae Ionescu l-a promovat intens la începutul anilor ’30, a rămas fără îndoială cel mai interesant și complex om pe care l-am cunoscut. Asta în ciuda tuturor celor care s-au întâmplat și se vor mai întâmpla – în stare să mă edifice asupra valorii lui morale, dar nu și să mă dezamăgească în ce privește calitățile lui de inteligență. Se pare că, indiferent de reacțiile politice pe care le-a avut Nae Ionescu, inclusiv prefața la „De două mii de ani”, nu au putut șterge din conștiința contemporanilor valoarea lui oratorică, cu atât mai puțin, cu cât prezența lui se simțea peste tot.
A fost, cu siguranță, persoana fără de care nu se poate discuta despre istoria perioadei interbelice. De la iubirile lui celebre cu Elena Margareta Fotino, Maruca Cantacuzino-Enescu sau Cella Delavrancea, până la zilele petrecute în pușcărie, viața lui a fost una trăită la cote maxime. Poate că tocmai el a fost cel care a experimentat cel mai mult acel vivere pericolosamente, în sensul cel mai concret cu putință. Totuși, dacă privim atent, descoperim că el a văzut nu numai în propria viață ca pe o teribilă aventură, ci asta a văzut în oricine. Asta a incercat să însufle întregii generații pe care a condus-o. A căutat, așa cum remarca și Jeni Acterian, să fructifice și să sublinieze toate lucrurile latente. Generația lui Nae Ionescu a crescut odată cu gândurile lui, cu trăirismul lui, într-o înțelegere mutuală cum de puține ori s-a întâmplat să găsim în cultura română și chiar europeană. Pentru cei mai mulți, cum este și cazul lui Jeni Acterian, Nae Ionescu a fost singurul om de la care am învățat ceva (…). singurul om a cărui viziune ar fi avut interes vital pentru mine. Singurul om de acest fel pe care mi-a fost dat mie să-l cunosc.

Bibliografie:

1.Ionescu, Nae, Corespondențe de dragoste, Ed. Anastasia, București, 1997
2.Vulcănescu, Mircea, Nae Ionescu – Așa cum l-am cunoscut, Bucuresti, Ed. Humanitas
3.Sebastian, Mihail, Cum am devenit huligan: texte, fapte, oameni, Ed. Cultura Națională, București, 1935
4.Petreu, Marta, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Ed. Polirom, București, 2009
5.Sebastian, Mihail, Jurnal, Humanitas, București, 1996
6.Acterian, Jeni, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Ed Humanitas, 1991

Simion DIMA

POEME

În acest grupaj am alăturat, cu preponderenţă, poeme ce mi-au făcut surpriza de a mă reda situată într-o nepremeditată intertextualitate cu gândirea şi rostirea lirică a tatălui meu. Fără a fi discutat vreodată pe această temă a convergenţelor, ştiu că interesul său faţă de poezia mea era constant. Mă citea şi însemna în caiete versuri de-ale mele, precum şi consideraţii despre ele, desprinse din critica literară. L-au fascinat, descopăr, trei versuri din poezia mea, pe care le repetă în două texte – veritabile testamente poetice, profesiuni de credinţă şi de viaţă, Moşul Zal şi Ascult cum flutură frunza. Ultimul, plăsmuit într-o limbă voit arhaică, dovedind, astfel, coborârea sa imaginară la izvoarele limbii şi ale istoriei, dar şi ale mediului ţărănesc, pe care l-a iubit cel mai mult, exprimă, pe un ton când profetic, când ironic, când patetic ori înrourat de tristeţe, temerile sale cu privire la viitorul ţării noastre, ce i se părea tulbure, din perspectivă morală, politică, axiologică, istorică etc. Emoţionant, el se autodefineşte cu o anume exactitate şi exprimă un crez vitalist: „Ferice fii, vieţii, dar ceresc, nimeni/ nu-i seamănă. Cu-atâta-nţelepciune/ rămas-a, în urbea de bucurie plină/ calfa neisprăvită ce-a risipit ani/ sumedenie pe strasuri, poleite gablonţuri.” (Simona-Grazia Dima)

[CALE LUNGĂ]

Am cutreierat
cale lungă.
M-a bătut vântul
şi mi-a ars buzele,
m-a udat ploaia
şi m-a îndoit oboseala.

Dar, iată, m-am întors.
Ţine, în dar,
din drumurile mele lungi,
această floare.

1965–1966

[MIELUŞEA]

Mieluşea, mieluţă,
mieluşea,
cine a condus oare drumul
tău din infinit încoace,
cine te-a dăruit cu-atâta simţire,
antenele sofisticate
ale vegherii tale în lume
cine ţi le-a pus?
Cine te-a aruncat gol-goluţă
în groapa cu lei a astei provincii
sufocate de orgolii
dar, convinsă că este
totdeauna „în frunte”,
e numai la generozitate datoare?
(şi cât de săracă şi
cât de oloagă
simţirea locului)
Ce dacă, ce dacă,
lasă-i să se creadă,
lasă-i să macine
nimicul vorbelor,
să distileze neantul,
nimiceşte-i prin modestia
dreaptă şi prin demna
privire a cugetului tău,
totdeauna există deasupra
un bulgăre de aer curat
precum simţirea şi
frumuseţea sufletului tău.

(25 aprilie 1992)

N-A SUPĂRAT PE NIMENI

gingaşă ca o floare,
tânără şi minte adâncă,
sfidătoare,
nu ştie ura, nici răul
a-l face nu ştie, decât
a gândi, a simţi
şi a scrie,
numai că lumea îi întoarce verde
privire cu ură,
lăturile mie destinate
ei i le aruncă,
pietrele, ei,
fiindcă e mai uşor,
ea n-are nici platoşă
nici scut,
drept în plex
totul
vitejeşte primeşte,
gingaşa fată,
verdea ură.

29 IX 1979, Sibiu

MOŞUL ZAL

„Trece invizibil
fără durere
timpul” (Simona-Grazia Dima)

Sunt Moşul Zal
care mai crede mai speră –
Dum spiro… Zalmoxis moşul
cercetează caută confruntă
da’ nime nu-l crede nu-l lasă.
Lui Zal nu i-a rămas decât visul nopţii
şi, la miezul ei, coprolitul.
Visul: casa părintească,
arsă, o ruină: leaţuri scrumite
bruşi peste mortar. Doamne,
ea se plânge eu tac
– plânsoarea ei mă ţine treaz –
Pe toţi ne ţine ea, scumpa noastră,
nimic nu uită;
viaţa-i o purpură năduşită.
Moşul se teme de coprolituri.
Deus Domine ţine-ne sub paza ta
încă un an, Sfinte, încă un deceniu
al bunătăţii tale pentru fiice şi fii – lor
dă-le totul. Pe Zal Deus Dominus
îl ţine încă sub aripă,
că rău n-a fost, numai prost,
un toc toc al cuvintelor, mâzgă
plătită ca să trăim.
Tu ficuţă înfloreşte prosperă
să visezi noaptea frumos
şi în trezie pune umărul –
pur corindon – la un nou poem
al anului ce veni-va ţie!

(7 octombrie 2004
De ziua fiicei)

ASCULT CUM FLUTURĂ FRUNZA

„Trece,
Invizibil, fără durere,
Timpul.” (Simona-Grazia Dima)

O ramură străvezie-n lumina
de april îmi bate-n fereastră,
îmi spune de câte altele,
în fiecare răsărit.

Să nu mai aud, zice, că vântoase aprige
se iscă, nu arar, de parcă ar căta chiar
pricină, firul unde-i mai slab a-l rupe,
pândesc, adulmecă prea des boscorodesc (şi
în şoaptă): pricep eu că azi orice-i cu putinţă,
lumea s-a trezit făr’ de-un pol, aflai,
adânc se cască aici un gol pe cel plai –
ci voi nu vă lăsareţi! – chiar de legile
mucezit-au în arhive şi-n seifuri
uitate. „Marele Frate vede tot ce faci, fârtate,
civilizaţi-vă odată, pravoslavnicilor, că-i vremea!…”

Nu căta aici înţelesuri, trecurăm, târâş-grăpiş,
prin câte, jucarăm oleacă şotron şi cu
mileniul, noul prunc nătâng, şi,
dintr-atâtea, făcutu-ni-s-a pielea potâng,
oriunde se crapă crevase, vara te
pomeneşti şi cu minus 30, viruşii răului
dănţuie-n incubatoare şi-ncet,
invizibil trece, fără durere, ca un izvor, timpul,
tu, S.-G.D., spune-ne –

Frige-ne vremea şi faptul,
ieri poate fi mâne, că totul se poate,
când lumea-i pe dos, sod e pe mul,
felix qui potuit… şi-acum, destul!

Ascult cum flutură frunza în
ăst popas de pe urmă, cârtog* Bucuriei
târzii, de mici fiinţe aurii ursit,
vis frumos: căsoaie trase-n fir de-asemănare,
întinsul nesfârşit trepidând în eşapamente
de limuzine, gredere, caterpilare, furgoane,
către nicăieri: numa-n oaza rămasă umbroasă
gureşe porumbiţe se-alintă
şi-i linişte, ochii de jăratec ai pizmei nu-l
urmăresc, oame, nu vezi, e încă bine
şi când dai de rău.

Ferice fii, vieţii, dar ceresc, nimeni
nu-i seamănă. Cu-atâta-nţelepciune
rămas-a, în urbea de bucurie plină
calfa neisprăvită ce-a risipit ani
sumedenie pe strasuri, poleite gablonţuri.
Auzi! Înfiorată, frunza tresaltă
şi-nmugureşte-n april, o dată numai.

25 aprilie 2001

* cârtog (în graiul bănăţean şi vestic, în genere) – bârlog al unui animal sălbatic, cu precădere de rozător, de pildă, al unui iepure.