Spații culturale nr. 29 (4)

Florin DOCHIA

Arta ca mod de filosofare
Înţelegerea logică şi certitudinea intuitivă

Moto: Nu putem exprima haosul fără a-l pierde…

(Continuare din numărul anterior)

2.3 „Poezia este arta generală cea mai comprehensivă, aceea care a reuşit să se ridice la cea mai înaltă spiritualitate. În poezie, spiritul este liber în sine, s-a separat de materiile sensibile pentru a deveni semn destinat a-l exprima.”
Începutul secolului al XIX-lea găseşte literatura occidentală în poziţie de concurentă a filosofiei şi chiar, pentru romanticii de la Jena (fraţii Friedrich şi August Wilhelm Schlegel, partenerele lor Dorothea Veit şi Caroline Böhmer, Novalis, Tieck, Schleiermacher, Schelling, Fichte), de prelungire, de continuare a filosofiei cu alte mijloace. Aşadar, noţiunea de literatură se naşte spre a formula în termeni teoretici nediferenţierea existentă până atunci, sub domnia „Belles Lettres”. Filosofii se agaţă de poziţii, se apără de atacuri, vor să menţină distanţa, opoziţia între cele două domenii ale spiritului.
Cam aşa se prezenta situaţia pe la 1818, când Hegel începe susţinerea Prelegerilor de Estetică (Vorlesungen ilber die Aesthetik), la Universitatea din Berlin. Le va încheia la 1831 şi vor fi publicate de studenţi, după moartea sa, în 1832. În aceste texte, Hegel asigură un loc precis literaturii: este un moment al edificiului filosofic şi istoric şi o sursă de referinţe pentru istoria formelor de artă şi de spirit. Constituindu-şi estetica, el porneşte un proiect diferit de celelalte programe estetice ale contemporanilor romantici, prin care aceştia ameninţau filosofia discursivă şi tradiţia de gândire căreia, vrând-nevrând, îi era urmaş, dar se întâlneşte cu ei pe unele coordonate care ţin de istoricitate. Estetica poate fi citită şi ca o construcţie polemică, exemplele propuse fiind arme argumentative, dar şi teren de confruntare. S-a observat că poziţia lui Hegel se arată a fi destul de delicată, cele două niveluri de lectură – cel teoretic, prescriptiv, care stabileşte locul literaturii ca instituţie, şi acela hermeneutic, ce prezintă literatura prin cazuri, exemple, referinţe, lecturi de detaliu – fiind adesea în contradicţie. Un al treilea nivel, al lecturilor implicite, ne dezvăluie o întinsă arie de neînţelegeri, de denegări, de contrasensuri, de travestiuri ce deschide breşe în edificiul teoretic, în efortul de a ţine departe spectrul disoluţiei filosofiei în literatură. Se poate trece lejer peste acest aspect, pentru a aprecia cum se cuvine gândirea istoricistă a celui care a dorit să stăpânească spiritul, fără să anticipeze în vreun fel că discipolii lui vor încerca să domine lumea, departe fiind ei şi în răspăr cu zicerea despre „arta frumosului [care] face acelaşi lucru ca filosofia, purifică spiritul de non-libertate”.
Potrivit lui Hegel, sub categoria „Poezie”, literatura constituie o ultimă formă de spirit, după arhitectură, forma erei simbolice, şi sculptură, proprie vârstei clasice. Ea este creaţia perioadei finale a artei, romantismul. Acesta marchează sfârşitul parcursului istoric – în temenii Esteticii, el aderă la epoca sa, literatura este deci o formă de producţie contemporană. Dar sfârşitul respectiv are mai mult decât o semnificaţie cronologică, el reprezintă şi încheierea, extenuarea unei evoluţii care, pentru Hegel, înseamnă sfârşitul artei. Literatura ar fi, aşadar, forma sfârşitului artei, producţia ultimă a unui fel de spirit pe cale de dispariţie.
Paradigmă a tuturor artelor, esenţă a tuturor tipurilor de literatură, Poezia închide în ea întreaga semnificaţie posibilă, spiritul se găseşte pe sine aici în integralitatea sa, fie el pus în operă în formele artei precedente (simbolică şi clasică). Poezia este atât sinteză, cât şi punct ultim al artei, din pricina caracterului auto-conştient al spiritului. Formă proprie romantismului, ea subsumează celelalte două forme, pictura şi muzica, şi merge până la a fi liberă de orice formă, „în consecinţă, nu e ataşată exclusiv niciunei forme determinate de artă. Ea este arta universală, capabilă să modeleze şi să exprime în orice formă un subiect oarecare, cu condiţia ca acesta să fie susceptibil a intra în domeniul imaginaţiei, pentru că elementul ei propriu este însăşi imaginaţia, acest principiu general al tuturor formelor de artă şi tuturor artelor particulare”.
Arta culminează în poezie în două sensuri. Aceasta constituie forma legată de capacitatea de creaţie în sine, poiesis, activitatea subiectului absolut care este artistul. Însă trebuie, totuşi, luat în seamă sensul generic: formă verbală şi subiectivă, literatura lirică manifestă ultimul moment de individualizare şi de obiectivare progresivă a spiritului parcurgând toate gradele de reflexivitate. Din punct de vedere istoric, poezia este şi un mod de discursivitate opus filosofiei, care înseamnă ieşirea din acest regim al artei. Dacă Hegel se întreabă despre modul în care literatura şi filosofia se pot întâlni şi pot constitui discursuri combinate, punctele de contact rămân pur formale, cele două câmpuri întreţinând de facto un raport de exterioritate – fie poezia se duce spre filozofie, tematizând interogări anxioase, fie filosofia foloseşte mijloacele poeziei pentru a-şi ascunde articularea discursivă şi a îndulci cumva uscăciunea rece a ideilor. Literatura se relevă aşadar a fi o formă supusă superiorităţii filosofiei. Ca vârstă a spiritului, dar şi ca formă de discurs, poezia trebuie să fie depăşită de filozofie. Ea constituie ultimul moment al artei, ceea ce ar conduce la religie, filozofie şi morală. Imaginaţia, despre care e vorba în citatul de mai sus, este manifestarea puterii absolute a subiectului creator, care nu mai depinde nici de lume, nici de forme. Chiar dacă sensul pe care îl dă aici noţiunilor fantezie şi imaginaţie este acela prin care romanticii încercau să definească o putere a spiritului ce ar fi şi capacitate de invenţie, şi forţă de derealizare a lumii, şi spirit comic, Hegel refuză epocii literare valoarea pozitivă pe care romanticii i-o conferă. Pentru el, acest moment nu este decât caricatura libertăţii veritabile, izolarea unui subiect absolut; îl interpretează ca un paroxism şi o criză a subiectului şi a artei. Era literară e poate ultimul moment al artei, dar acest sfârşit e posibil, conform lui Hegel, numai pentru că ea deschide un alt tărâm, o ieşire estetică. „Arta este şi rămâne pentru noi, în privinţa celei mai înalte destinaţii ale sale, ceva ce aparţine trecutului”, deci, pentru Hegel, „moartea artei” ar fi un moment pozitiv al evoluţiei spiritului către sine, respectiv al împlinirii artei prin dizolvarea sa în filosofie (trecând prin autoreflexia religioasă), acolo unde arta devine propriul ei subiect de referinţă.
În Estetica, îi este atribuit poeziei un loc minat, de fapt, de contradicţiile teoriei genurilor hegeliene şi modului de succesiune istorică. Paradoxal, Hegel rezervă postul cel mai important genului literar ce pare a-i hrăni cel mai puţin gândirea filosofică. Nu numai că reflectează destul de puţin asupra poeticităţii filosofiei şi scriiturii acesteia, dar şi modelele narative puse în joc în gândirea Istoriei fac din modele dramatice şi romaneşti, iară nu din cele poetice în sensul strict, paradigmele secrete ale construcţiei istorice. Această contradicţie între importanţa teoretică a poeziei şi locul fundamental minor se traduce în primul rând prin divergenţele în dezvoltarea discursivă consacrată diferitelor categorii poetice. În cadrul poeziei, în sensul larg, Hegel se arată mai puţin interesat de genul liric, comparativ cu acela epic şi dramatic. Prima faţă a poeziei, epopeea, îi pare a deschide „pentru alte sfere ale vieţii sociale şi naţionale actuale (…) un spaţiu nelimitat romanului, povestirii, nuvelei…”, dar romanul pare să depăşească construcţia Esteticii, atât pe plan redacţional cât şi pe plan istoric şi teoretic. Şi capitolul dedicat poeziei lirice este expediat, deschizându-se spre poezia dramatică. Mai mult, cele două forme depăşind lirismul personal, adică „poezia” în sensul strict, sunt alăturate una alteia fără a se ţine cont de elementul subiectivitate lirică. În adevăr, în secţiunea consacrată poeziei epice care precede poezia lirică, Hegel face din conflict centrul romanului: „Una din coliziunile cele mai obişnuite şi foarte potrivite în roman este conflictul între poezia inimii şi proza opusă relaţiilor sociale şi hazardului circumstanţelor exterioare. Acest dezacord se finalizează fie tragic, fie comic…” Conflictul epic este soluţionat pentru Hegel de formele dramatice: dacă subiectul se resemnează, e tragedie; dacă el vrea, contrar bunului simţ, să pună arta în locul realităţii, e comedie. Detaliul lecturilor propuse ca referinţe literare comice relevă că, sub diferite nume şi diverse categorii de lectură, formele comice constituie o constantă în evoluţia formelor literare. Or, acest element recurent e chiar fermentul disoluţiei, sfârşitul erei estetice care îl conţine. Operele comice relevă esenţa, până la caricatură şi înscriindu-se împotriva ei, şi contribuie la deschiderea unei alte perioade. „Astfel, în Grecia, de exemplu, Aristofan s-a ridicat împotriva manierelor şi ideilor timpului său, Lucien împotriva întregii civilizaţii greceşti anterioare lui. Tot aşa, la sfârşitul Evului Mediu în Italia şi în Spania, Ariosto şi Cervantes au început să ridiculizeze cavalerismul.” Şi în arta romantică se întâmplă la fel: „Această formă atât de îngustă, cu fondul său de idei atât de restrâns, sfârşeşte prin a genera umorul care zguduie şi distruge orice principiu fix, trece de orice lege şi permite astfel artei să se ridice deasupra ei înseşi.” Ori, în viziunea lui Helmut Schneider (v. La théorie hégélienne du comique et la dissolution du bel art, în Esthétique de Hegel, L’Harmattan, 1997), pare că râsul divin se pogoară asupra umanului şi aici este punctul cel mai de sus al fiinţei, pentru că se ating comicul şi sublimul: ele constituie aceeaşi formă paroxistică, în care sunt luate ca semn al unei unităţi ideale sau ca semn al unei închideri în arbitrar, adică în care sunt considerate fie înălţarea supremă, fie declinul iremediabil.
Hegel ia atitudine faţă de situaţia contemporană lui în care, „artistul, cu felul eminamente personal de a simţi şi de a concepe, cu drepturile şi puterea arbitrară a ceea ce numim de obicei spirit, se erijează în maestru al întregii realităţi, schimbă după voia sa ordinea naturală a lucrurilor, nu respectă nimic, calcă în picioare regula şi cutuma; nu e satisfăcut decât atunci când obiectele figurate în tabloul său, prin forma şi poziţia care le dau opinia, capriciul sau verva umoristică, oferă un ansamblu contradictoriu, un spectacol fantastic în care totul se desface şi se distruge.” Recunoaştem aici ceea ce Friedrich Schlegel (Atheneum), vorbind de „bufonia transcendentală”, vecină cu ironia filosofică, propune pentru a defini contradicţiile infinite ale operei: „Numai poezia se poate ridica la înălţimea filosofiei; ea nu se sprijină, precum retorica, pe simple pasaje ironice. Există poeme, vechi şi moderne, care emană din întregul lor respiraţia divină a ironiei. O veritabilă bufonie transcendentală trăieşte în ele. La interior, starea de spirit care planează peste toate, care se ridică infinit de departe deasupra a tot ce este condiţionat, şi chiar a artei, a virtuţii şi a genialităţii proprii; la exterior, spectacolul în maniera mimicii bufonului tradiţional italian.” Această ironie romantică e dinamica însăşi a reflecţiei transcendentale din care subiectul extrage toate determinările sale. Romanticul de la Jena va fi amendat mai târziu, pe urmele lui Hegel, de Vladimir Jankélévitch (L’ironie, Flammarion, 1964), pentru că „îşi ia o libertate, dar o libertate fără responsabilitate, o libertatea care nu are altă materie decât plăcerea exerciţiului – libertatea, într-un cuvânt, fără ordine juridică şi fără patosul serios care îmburghezeşte eul fichteean”.
Şi totuşi… dincolo de replicile batjocoritoare („bufonia transcendentală” a fost socotită „vocea boului” de un poet ca Philippe Beck – nu e aici nimic divin, ci e bovin, nimic semnificant, nimic intenţional), ironia romantică şi-a păstrat locul privilegiat; iar conceptul hegelian de „moarte a artei” a beneficiat de un viitor neaşteptat şi de o vastă varietate de semnificaţii. A rămas întrebarea dacă poezia – în sensul cel mai larg al termenului – se poate ridica la înălţimea filosofiei.

2.4 „O operă de artă perfectă este o operă a spiritului uman şi, în acest sens, ea este şi o operă a naturii.”

Goethe, contemporan cu Hegel şi Kant, practicând „un clasicism deschizându-se prudent principiului istoric” (Ernst Osterkamp) ţine să confirme spiritualitatea operei de artă când respinge concepţia naturalistă lui Diderot: „natura produce fiinţe vii, dar oarecare, artistul produce fiinţe moarte, dar dotate cu semnificaţie, natura creează fiinţe veritabile, artistul fiinţe ale aparenţei. În cazul operelor naturii, spectatorul trebuie să-şi caute singur semnificaţia, sentimentul, efectul şi acţiunea asupra sufletului; în cazul operei de artă, el vrea şi trebuie să găsească totul în operă.” El insistă asupra faptului că „artistul nu trebuie să se arate scrupulos în ceea ce priveşte natura, el trebuie să fie scrupulos în ceea ce priveşte arta. Imitaţia, oricât de fidelă, a naturii nu este suficientă prin ea însăşi să creeze o operă de artă; din contră, într-o operă de artă aproape tot ce este natură poate să dispară, fără ca ea să înceteze să merite a fi lăudată.”
Opera devine creaţie. Goethe este unul dintre primii autori ai epocii moderne care apără acest punct de vedere şi respinge teoriile imitaţiei. El crede că „amatorul necultivat cere unei opere de artă să fie naturală” şi să existe „numai pentru a se putea bucura în mod natural, adesea grosier şi comun”. Însă, contrar lui Platon, „lucrarea unui artist înzestrează orice materie cu o valoare profundă şi eternă; din contră, forma durată de un muncitor mecanic, chiar dacă este confecţionată dintr-un metal preţios, va poseda mereu, în ciuda lucrului celui mai aplicat, ceva insignifiant şi indiferent”. Şi chiar dacă Goethe admitea că imitaţia îşi poate găsi un loc în opera de artă, ea nu poate fi o finalitate exclusivă. Fie şi pentru că o imitaţie perfectă a naturii nu este posibilă în nici un sens, pentru că artistul este chemat să reprezinte doar suprafaţa unei aparenţe. Aşadar, nu ne putem mărgini la judeca despre calitatea unei opere de artă prin simpla fidelitate faţă de real.
Pe de altă parte, „o operă de artă perfectă este o operă a spiritului uman şi, în acest sens, ea este şi o operă a naturii. Dar, în măsura în care obiectele eliberate astfel sunt puse într-o unitate şi chiar şi cei mai simpli privitori sunt receptivi faţă de întreaga lor semnificaţie şi nobleţe, opera este deasupra naturii. O asemenea operă cheamă un spirit care s-a născut şi s-a dezvoltat în armonie spre a fi sesizată; un asemenea spirit găseşte că excelenţa şi realizarea sunt astfel conforme cu propria sa natură. Amatorul comun, neposedând nici o noţiune specifică domeniului, tratează opera de artă ca pe un obiect găsit pe piaţă, pe când veritabilul amator nu vede doar adevărul a ceea ce este imitat, ci şi calităţile a ceea ce a fost ales, caracterul spiritual al compoziţiei, natura celestă a micii lumi artistice; el simte că trebuie să se înalţe până la artist pentru a se bucura de operă, simte că trebuie să-şi părăsească viaţa risipită şi să se adune, că trebuie să coabiteze cu opera de artă, să o contemple în mod repetat şi, chiar prin aceasta, că trebuie să acceadă el însuşi la o existenţă superioară.”
Poate voi mai reveni asupra ideilor lui Goethe, expuse în timpul crizei esteticii mimesis-ului de la finalul Iluminismului, cel mai limpede în comentariul la Eseu asupra picturii de Diderot, un curios dialog cu sens unic, francezul fiind plecat la cele veşnice de vreo patru decenii.
Semnificativă şi de neocolit în context pare atitudinea lui Søren Kierkegaard, care îşi formează gândirea în opoziţie cu aceea a lui Hegel; opunând constant realitatea şi posibilitatea, Kierkegaard constată că gânditorul german se simte bine în sfera lumilor posibile.

(Va urma)

Goethe-Schiller: monument (1857) Weimar

Anna de NOAILLES
(1876-1933)

Toamna

Septembrie-a venit să-și iște în lume frigul albăstrui:
Ar vrea-n odăi să intre vântul și să se joace-n voia lui,
Dar casa pare mai severă în dimineața stând să vină
Și-l lasă-afară să suspine de unul singur prin grădină.

O, toate zvonurile verii s-au dus tăcute la culcare!
De ce statuile-n mantale nu le îmbracă nimeni oare?
E totul rebegit și totul e-nfricoșat, așa că eu
Mi-nchipui crivățul în tremur și apa dârdâind mereu.

Frunzele-n vânt se învâltoară și toate-s parcă disperate
Închipuindu-și că sunt păsări și că-s spre miază-zi plecate;
C-o pizmă fără seamăn vântul le stăvilește-avan avântul
Și le aruncă-n eleștee unde vor îngrășa pământul.

În liniștea nemărginită și-n calmul ei intens, arare
Icnește vântul, ca un flaut imens pe care la-ncercare
Îl pune-o clipă cântărețul, apoi se lasă pacea iară
Și Dragostea-n răgazu-acesta din tihna cerului coboară

Să se-mbibeze de căldură la focu-n vatră ațâțat
Că-n trupul ei fragil cu râvnă un frig perfid s-a instalat.
La rându-i, Dragostea va face din casa veche una nouă,
Din toată vasta-nduioșare împărtășindu-se-amândouă…

Din două versuri
– pantum –

Să uiţi şi să apună-n tine oricare univers duios,
In trup să ţi se-mbibe apa de aur dintr-un cer de vară,
Ca sufletul meu să reziste-n vârtejul lui tumultuos
Minunea s-o surprindă pură în valul care se-nvâltoară.

În trup să ţi se-mbibe apa de aur dintr-un cer de vară,
Să simt din plin mirajul apei ce-n răzvrătirea ei m-adună
Minunea s-o surprind întocmai în valul care se-nvâltoară
Să nu-ţi mai văd în ochi această ameninţare de furtună.

Să simt din plin mirajul apei ce-n răzvrătirea ei m-adună,
Neantul să mă poarte până dincolo de absurditate,
Să nu-ţi mai văd în ochi această ameninţare de furtună
Născându-se la fiecare semn sigur de anxietate.

Neantul să mă poarte până dincolo de absurditate
Şi-n ora care îşi ia zborul să covârşească acel vis
Născându-se la fiecare semn sigur de anxietate
Să nu mai ştie la trezire minciuna care i s-a zis.

Şi-n ora care îşi ia zborul să copleşească acel vis
Să-ţi pară că dezlegi parfumul din cupa fiecărei flori
Să nu mai ştie la trezire minciuna care i s-a zis,
Aceasta-i legea consecventă-n regatul veşnicei plânsori.

Să-ţi pară că dezlegi parfumul din cupa fiecărei flori,
Să sparg în degete şiragul de perle-ale fugarei ploi,
Aceasta-i legea consecventă-n regatul veşnicei plânsori,
Când dragostea-i ucisă, nimeni n-o vrea ca plânsul înapoi.

Să sparg în degete şiragul de perle-ale fugarei ploi,
Pe malul apei dă nădejdea în leagăn amintirea vie;
Când dragostea-i ucisă, nimeni n-o vrea ca plânsul înapoi,
Liniştitoarea mângâiere a nopţii prinde să adie.

Pe malul apei dă nădejdea în leagăn amintirea vie
Ca sufletul meu să reziste-n vârtejul lui tumultuos,
Liniştitoarea mângâiere a nopţii prinde să adie,
Să uiţi şi să apună-n tine oricare univers duios!

Viaţa profundă

În inima naturii să fii copacul-om,
Să ai în loc de braţe dorinţe răsfirate,
Să simţi în noaptea calmă sau în furtuni turbate
Cum seva firii-ţi curge prin orişice atom.

Cu soarele-n privire să zbori fără de saţiu;
Ardenta sare-a brizei şi-a lacrimei s-o bei;
Din miere şi din fiere câte puţin să iei
Ca geamanduri umane în nesfârşitul spaţiu.

Să simţi în piept şi focul şi sângele şi cerul
Învâltorându-ţi trupul de duh şi de pământ,
Urcând precum lumina, cu umbra coborând,
S-asimilezi realul, să tatonezi misterul.

Cum purpuriul serii-n cireşi se furişează
Din inimă să-ţi curgă şi flacără şi val
Şi, precum zorii limpezi se sprijină de deal,
S-aşezi la ţărmul lumii un suflet ce visează!

Lumină va fi până târziu

Cresc zilele. Lumină va fi până târziu.
În jur rumoarea zilei se-mprăştie şi moare.
Întârzierea nopţii-i de-a dreptul uimitoare
Pentru copacii care visează alb-mieriu…

Se fac stăpâni castanii pe ampla respirare
A bolţii ce ne-mbie-n altar aromitor.
Din el în noi alene curg visurile lor.
Intact rămâne veşnic doar somnul din savoare.

Dinspre oraş, timide, vin zgomote de care…
Praful pe care briza pe arbori îl aşază
Se odihneşte-o clipă, apoi se dispersează
Spre-a regăsi şoseaua din nou odihnitoare.

Privim dintotdeauna această simplă cale
Ce-ades sub paşii noştri felină se răsfaţă.
Şi totuşi prima oară ceva se-ntâmplă-n viaţă:
Trăirea nu cunoaşte retururi şi escale…

Grădina şi casa

Iată ora la care copacii şi pajiştea plină de flori,
În aerul dulce şi trist îşi suspină miresmele lor.

Fructele iederei obscure în care umbra meditează
Simţind că seara stă să vină în pat de frunze se aşază.

Jetul de apă din grădină, ce se ridică şi coboară,
Un murmur răcoros emite în jur dinspre fântâna clară.

Odihnitor respiră casa-n lumina zilei care moare;
În lăzi de lemn plantaţi cu grijă dau micii portocali în floare.

Frunzişul, care bea vaporii ce dinspre iaz se dispersează,
Sătul de vipia amiezii, se-alină şi se relaxează.

Încet casa-şi întredeschide toate ferestrele pe unde
Intensă seara-nsufleţită şi beată de parfum pătrunde.

Aidoma ei, aplecată pe zare, inima-mi se umple
De vis, de pace, de răcoare, de bucurie şi de umbre.

Ofranda

Această carte, tineri, vi-i spornică avere
Și am lăsat în miezul ei,
Aidoma copiilor care mușcă din mere,
Urma dinților mei.

Pe pagini îmi sunt ambele mâini așezate
Și-aici cu capul înainte
Am plâns cum în mijlocul aleii-nvâltorate
O ploaie ce nu se dezminte.

Vă las, apoi, în umbra acestei cărți amare
Privirea ca și fruntea mea
Și sufletul beat de atâta eternă ardoare
Unde mâinile voastre-or să stea.

Vă dăruiesc lumina solară-a feței mele
Cu razele-i sute de mii
Și inima slabă, duioasă și prinsă în cele
Mai grele și mai mari bătălii.

Vă las și-acest suflet și toată istoria lui
Felină ca pânza de in,
Zorii obrazului, reflexul nocturn-albăstrui
De care tot părul mi-e plin.

Luați aminte bine: întunecat la chip
Destinul meu se-arată:
Rătăcitorii lumii pe cel mai trist nisip
Așa pași goi n-au niciodată.

Cu frunza ei și cu rozele-n rouă vă las
Calda grădină norocoasă.
Ea e tristețea unde cu vorbe v-am atras
Fără întoarcere acasă.

Regretele

Duceți-vă! Dorința-mi este doar cu mormintele să fiu;
-Morții sunt sub pământ și zorii au zâmbetul trandafiriu;
Miroase aerul a apă, a iarbă și-a frunziș curat;
Morții s-au cantonat în moarte pentru un timp nelimitat…
Trupul meu care azi dansează va fi asemenea cu-al lor,
Paloare voi avea pe frunte și-n ochi un vid îngrozitor.
Eu care n-am știut ce-nseamnă singurătatea pe pământ
Voi da curs actului acesta în care singură mă-mplânt.
-Tot ce e necesar să moară, tot ce nicicând n-o să mai fie,
Privirea, gura cu sărutul, dorința-ntotdeauna vie,
Un lucru modelat din umbră și doar tăcere întrupată,
În timp ce primăvara verde și-mbujorată se arată
Plină de seve roditoare, de-avânturi și de voluptate
Și-având, ca mine-odinioară, în piept o inimă ce bate
Nutrind nădejdea și iubirea și evadarea-n reverie.
Cum să rămân ne-nduioșată când aurora mă îmbie?
E greu de-admis că în afara acestui timp suntem zvârliți
Ca prin el să se plimbe viii și bucuroși și mulțumiți,
Bărbați frumoși, în floarea vârstei, pe lângă brudnicele fete
Sorbind fără de saț mireasma câmpiilor pe îndelete,
Natura ce se-mbracă-n alte și-n alte straie colorate
Când mie-n moartea mea eternă toate-or să-mi fie refuzate
Și voi uita total că viața în farmecu-i m-ademenea…
Însă cei care-or să citească poemele din cartea mea,
Știind ceea ce mi-au fost ochii precum și sufletul ce-a fost,
Către surâzătoarea-mi umbră ce-i dă luminii tainic rost,
Cu gelozie or să vină, cu frig în inimi și mult dor,
Cenușa mea fiind mai caldă decât întreaga viață-a lor…

Amprentă

Atât de tare și de bine de viață mă voi sprijini
Și-atât de strâns și-atât de aspru în tandra lor îmbrățișare,
Că înainte de blândețea din zorii ce mă vor răpi,
Ea însăși să se-asfixieze de-nlănțuirea-mi strivitoare.

Chiar marea în imensitatea-i pe-această lume etalată.
O să păstreze și ea-n sinea rătăcitoare-a apei sale
Intact gustul durerii mele care-i și acră și sărată
Și care prin aceste zile nestăvilite-și taie cale.

Eu voi lăsa din mine însămi în pliul vastelor coline
Căldura ochilor ce lacomi le-au admirat cândva-nflorind
Și greierul ce-și are casa umilă-n crengi de mărăcine
Va face să mi se audă cu-același foc eternul jind.

Pe vastul câmp primăvăratic verdeața izbucnind de zor
Ca și gazonul des pe maluri adânci de șanțuri foșnitoare
Fără-ndoială c-or să simtă cum trec, ca aripile-n zbor,
Umbrele mâinilor pe care trăind le-am învățat să zboare.

Natura ce-mi fu bucuria și rostul meu identitar
N-o să-nceteze să respire mireasma mea nepieritoare
Pe când tristeții omenirii întregi îi voi lăsa în dar
Forma acestei inimi care în niciun piept pereche n-are.

Traduceri de Ion Roșioru