Spații culturale nr. 29 (3)

Florentina Loredana DALIAN

Domnişoara Nimeni

Când şi când bărbaţii mă mai iubesc
aşa pe la vreun colţ
de stradă prăfuită
Ultimei de care-mi amintesc îi zice
Drumul Vacilor –
desigur pentru că pe acolo trec vacile
Când şi când mai trec şi eu
pe strada aceea
dar numai eu
am voie s-o spun

Când şi când poeţii îmi mai dedică
nu versuri nici vorbă
– poezia s-a cam demodat –
îmi mai dedică spun câte
o partidă de amor
În cinstea ta – îmi zic

Eu –
după toate convenţiile după toate abeceurile
comportării civilizate şi alte
fandoseli politicoase
ce s-au mai inventat pe la oraş –
ce-ar trebui să răspund

La noi la ţară – pe vremea când eram copil –
când lumea n-avea chef să-ţi asculte tâmpeniile
ţi-o reteza scurt – hai sictir
Eu am crescut jumătate
la ţară jumătate
la oraş
n-am învăţat fandoseli dar nici
să zic hai sictir cu toată gura nu ştiu
îmi iese un hai sictir aşa mai anemic
din care ei înţeleg doar
hai

când şi când romanticii îmi mai oferă
câte o orhidee
sălbatică
aşa ca mine când
dau să muşte fiarele sau când
iubesc până la
nu lacrimi nici vorbă
şi astea s-au cam demodat…

odată un sculptor mi-a dedicat
o domnişoară – nu râde –
o domnişoară care se numea Nimeni
pentru că nevastă-sa geloasă
i-a zis cine mai e şi fâţa asta
el săracu’
a vrut doar s-o imite pe
domnişoara Pogany
dar fiindcă nevastă-sa ar fi zis
tot o fâţă şi asta
i-a explicat
aceasta se numeşte domnişoara Nimeni
şi-aşa a rămas

Când şi când
mă întreabă oglinda – tu cine eşti
În faţa ei am curaj
îi răspund hai sictir
Eu sunt femeia pe care
bărbaţii o mai iubesc când şi când
căreia poeţii îi mai dedică
nu versuri nici vorbă
şi sculptorii domnişoare
şi căreia romanticii – doar uneori –
îi mai oferă orhidee

ce nu-nţelegi
Eu – după toate probabilităţile
statisticii matematice sunt femeia tuturor
timpurilor
şi a tuturor verbelor
conjugate
doar la prezent

Adică nimeni
rosteşte oglinda
neîntrebată
şi dând să pleznească
nu de invidie
nici vorbă

Radu CÂRNECI

Interviu cu NICHITA STĂNESCU

În primăvara acestui an s-au împlinit 80 de ani de la nașterea poetului Nichita Stănescu. În viață fiind, poetul „Necuvintelor” s-a bucurat de admirație și prețuire, fiind distins cu importante premii naționale și internaționale, între care și „Cununa de aur” la ediția 21, 1982, a Festivalului Serile de poezie de la Struga – Macedonia (RFS Iugoslavia, pe atunci).
La aniversarea marelui poet, găsim potrivit să reedităm interviul pe care colegul și prietenul său, Radu Cârneci, i l-a luat, și care a apărut în revista Contemporanul în august 1982.
(redacția)

… Spui undeva, într-o splendidă poezie, iubite Nichita Stănescu, cum că limba română este casa în care locuieşti tu, care ai dat, nu numai cuvintelor, dar şi necuvintelor, un nou statut de viaţă şi de acţiune; ce crezi, cum ai fi scris în altă limbă, în engleză, să zicem: nu cumva limba română cu marea-i tinereţe a fost şansa principală ce ţi s-a oferit?
Stimate prietene Radu Cârneci, întrebarea ta cuprinde în ea şi răspunsul. Atâta doar că realitatea este exact invers: nu eu am dat viaţă şi frumuseţe cuvintelor şi necuvintelor, ci ele mi-au dat mie viaţă şi frumuseţe. Cât despre şansa limbii române, i-aş fi dorit-o lui Shakespeare, pe care îl socotesc cel mai mare poet român d’outre mer! De altfel, cred că Shakespeare este mai respectat şi „mai trăit“ la noi decât în patria Albionului cu excepţia aleatorie a lordului Lawrence Oliwier. Da, Limba Română pentru noi toţi ne este şi Casa şi Masa şi Ţara; dar, mai presus de orice ea e mireasa poetului. Repet: Limba Română e Mireasa Poetului!

Fără îndoială, dragă Nichita, aşa cum discutam zilele trecute, avem azi o mare poezie şi, prin tine şi prin alţii ca tine, ea pătrunde – deşi încet – în conştiinţa lumii, chiar dacă limba noastră nu este una de mare circulaţie. Spune-mi, ce destin prevezi poeziei române de azi, va ajunge să se preumble pe meridiane în marea-i frumuseţe?
Ca să fiu sincer: sunt atât de mândru de limba română, încât: „…mie, mie, mie nici că-mi pasă, a mea-i mai frumoasă şi mai drăgăstoasă, măi, măi!…“. De ce crezi tu, colega, că-l iubesc eu pe Ion Barbu! Poate, doar, pentru că a fost un mare poet? Nici pomeneală! Ca el de mare, dar prozator, a fost şi Mateiu Caragiale. Şi ce dacă? Domnule, Ion Barbu a scris hermetic gândind că limba română e limba universală! Şi dacă, la vremea lui, Ion Barbu a scris hermetic pentru cei 16 milioane de vorbitori de limba română, la timpul său, atunci, Shakespeare a suferit de „a fi sau a nu fi“ pentru vreo 8 milioane de englezi, din care jumătate în ţară, jumătate pe mări. Preumblarea poeziei româneşti?
De când prin Eminescu făcurăm trezorerie la Carpaţi, ea, poezia noastră, e găzduitoare şi nu preumblătoare! Cu sacoşa pe la Jacques Prévert nu ne ştim, noi înşine, a fi umblat! Spun aceasta, pentru că Eminescu mi-a dat atâta verb, încât dacă l-aş mai fi rugat pentru încă vreunul, m-ar fi ignorat ca pe un cerşetor. Aşa că eu, cu o Mioară în braţe, mă arăt în chip de stâlp.

Admirabil gândit şi spus şi, mai ales, admirabil trăit, Nichita!… Într-un recent şi bun interviu din „Orizont” te declarai nu „cel mai tânăr clasic al poeziei româneşti“ – cum frumos te considera Tomozei în „Flacăra” – ci „un romantic în viaţă“; făceai o aluzivă legătură cu Eminescu, care „a rămas ce-a fost: romantic“, ori gândul tău viza starea de graţie a poetului dintotdeauna, romantismul fiind condiţia sine qua non a creatorului de frumos?
Sandaua romană a soldatului latin pre creierul său fără sandală se numeşte clasicitate. Claritatea e haina de meninge a creierului, iar alergarea verbului din substantiv, romantism se numeşte! A te arăta pe faţă e cu mult prea puţin; cine iubeşte geometria şi graţia paianjenului, nu-l poate considera decât în geometria şi graţia pânzei lui de paianjen. Şi aceasta se numeşte romantism. De ce crezi că latinii îşi ghiceau destinul prin zborul păsărilor şi de asemeni prin starea măruntaielor acestora? Din pricina faptului că navigatorul îşi ghiceşte pământul după pescăruş! Adevăratul nume al câmpiei este acela de pescăruş; e numele ei dinspre mare. Şi aceasta se numeşte romantism. Iar partea de nord a câmpiei: Carpaţi se numeşte. Şi, înainte, tot ce mişcă: râul, ramul, putem să-l numim romantism. Precum tot ce stă în măsura: „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“ clasicism se cheamă. După credinţa mea.

Mai mult decât interesante alegoriile tale, ele dând adevărurilor mantia sărbătorească a triumfului. Este ca şi când ai spune că iubirea este Nordul adânc al începerii cerului. Sună a poezie de dragoste, nu? Dar legat de aceasta: în toate timpurile, adevăraţii poeţi au abordat – fiecare pe limba lui – acest gen, piatră de încercare, desigur, pentru lirica lumii. La noi, în momentul de faţă, poezia de dragoste – deşi bine reprezentată, adeseori cu strălucire – nu este suficient comentată, aproape deloc în comparaţie, să zicem, cu poezia patriotică, social-filosofică; să fie oare poezia de dragoste mai puţin „politică“? Nu reflectă, oare, o stare fundamentală a omului, a lumii? Mă refer, fireşte la poezia de iubire şi viaţă, de dragoste şi moarte, de trecere şi ne-trecere prin această vale a cerului; iubirea, deci, ca o condiţie a existenţei şi înveşnicirii. Ce crezi, Nichita?
Dragul mieu (ca actorul, nu!?), după ieşirea omului din specia umană, prin mitologie, adică prin îndepărtarea de la firesc, prin traumă (vezi mitul lui Kronos care-şi mănâncă fiii sau – ce să mai zicem! – tragicul mit al lui Oedip), primul care a scos un picior din această stare de graţie, intrând în epos, a fost Alexandru Macedon, inventatorul istoriei. Criza istoriei se dizolvă în a treia ieşire a stadiului uman din istorie în politic. Fiindcă a mai fost o încercare de ieşire a stadiului uman din istorie, de data aceasta, însă, în religie. Se pare că stadiul politic a învins stadiul religios. Poezia, care nu poate fi decât de dragoste: tristă, disperată, angoasată, împlinită, exuberantă, fericită, este o depăşire a noastră – spre chipul uman cu chip uman – a zonei politice, sociale sau religioase. Nu este o reîntoarcere la specie, fiindcă mitologia a fost izgonirea din rai, istoria izgonire din mitologie, iar politica alienarea din istorie. Poezia care este numai şi numai de dragoste, este, fără-ndoială, o regăsire a sensurilor fundamentale, o îmblânzire a eposului către liric, o reîntoarcere a nefirescului – ca fiu rătăcitor! – la firescul socotit vatră. Acest firesc, desigur, trebuie, necesarmente, sondat şi analizat cu profesionalitate şi toată dăruirea de către cei chemaţi s-o facă. Evident, tot ce am spus e o gândire, o tendinţă spre adevăr, iar nu un adevăr. De altfel, drumul lui Ulise spre Ithaca îmi apare mai fascinant decât statica Ithacă.
Consimt la cele spuse de tine, mai ales că neaşteptata ta improvizaţie are o bună doză de adevăr istoric, chiar dacă sări peste nişte etape, dând altora o definire neaşteptată. Oricum, poezia este şi rămâne cununa de aur a creaţiei umane, ea aşezându-i-se, nu cum se crede pe frunte, ci pe fruntea sufletului, deosebind specia noastră de tot ce există în universul cunoscut ori bănuit…
Ai spus-o frumos, bătrâne!

Mulţumesc! În legătură cu poezia şi cu celelalte arte, surori bune ale sale, mă sperie adeseori un gând, un gând ciudat, un gând negru, aproape şi anume: ce s-ar întâmpla, cum ar reacţiona lumea, dacă o măsură de timp – o săptămână, nu o lună, o săptămână, doar – nu s-ar mai scrie, nu s-ar mai publica, nu s-ar mai citi, nu s-ar mai transmite poezie şi muzică iar celelalte arte nu s-ar mai vedea. Nu mă gândesc numaidecât la un război nimicitor, nu, ci doar la o temporară şi trecătoare mânie a creatorilor de frumos, nemulţumiţi de ei înşişi şi de cei de jur împrejur. Ce s-ar întâmpla?
Aşadar, o grevă mondială a creatorilor de sentimente şi idei! Domnule, în acest caz nemaiîntâmplat (şi de neîntâmplat) s-ar neantiza copacul, pasărea ar pieri mută, s-ar topi strugurele, iarba s-ar sminti, cerul n-ar avea pe ce să se sprijine, prăbuşindu-şi toată încărcătura de îngeri şi sfinţi şi dumnezei, ar apare deşertul şi, apoi, pe el o piramidă uriaşă căutându-şi un faraon din alte stele.
Ah, un discurs poetico-politic în toată regula! Mă bucur pentru optimismul dar şi pentru gravitatea zicerilor tale. Şi totuşi, Nichita, această ignorare în plan mondial a poeziei există, prin extindere ea devine agresivă, periculoasă, concurând, uneori, la golirea acesteia de emoţie, de puterea convingătoare a emoţiei. În definitiv ce-i acest război in facto, care ni se pregăteşte, decât un uriaş atentat la poezia universului care este Omul cu toate minunile sale?
Aşa gândesc şi eu, şi mă cutremur, şi mă opresc şi zic pentru a multa oară că Poezia este dimensiunea cea mai curată pe care orice fiinţă umană o are. De oriunde ar veni această suspiciune, fiindcă şi ignorarea tot din suspiciune derivă, această noţiune e de natură ucigătoare. Şi, coborând şi mai la obiect, aş sublinia că poezia poate fi bine sau rău redactată, dar întotdeauna, la noi şi aiurea, oriunde, ea este în mod minunat şi sacrosanct gândită. Extinderea suspiciunii de la text la sentiment, dragul meu, mi se pare o aberaţie. Poezia poate fi protejată pe plan „local“ de critica literară, iar la scara Lumii prin pătrunderea ei în cabinetele oamenilor politici. Dar, şi într-un caz şi în altul, trebuie desfiinţată în mod exemplar suspiciunea faţă de gândirea melodioasă care naşte şi scrie semnele şi chinul Poeziei. În rest, ca şi Heliade, referindu-mă, nu, doar, numai la ai noştri, mă opresc şi zic: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi !“.

Adică: luptaţi, stimaţi şi iubiţi colegi de pretutindeni, folosindu-vă de această neasemuită armă a sufletului care taie dar nu ucide, care arde dar nu arde, care împodobeşte şi purifică şi tămăduieşte ce-i de tămăduit, înălţând omul cu o clipă mai devreme la marele rang de OM.
Subscriu fără rezerve, iubite Radule.

Mă bucur. Aş vrea însă să mai subliniez ceva în legătură cu necesitatea afirmării Poeziei; pe plan mondial; iată aceste reuniuni naţionale şi festivaluri internaţionale, ele, toate, constituie momente şi mijloace importante pentru demonstrarea necesităţii şi puterii Poeziei în lume. Asemenea mari întâlniri ca şi cele din domeniul artelor, ştiinţei şi progresului tehnic, ne arată întreaga măsură, potenţialul de frumos al fiinţei umane. În această idee, Festivalul internaţional „Serile de poezie de la Struga” – Macedonia (R.S.F. Iugoslavia) care te-a onorat – şi ne-a onorat – acordându-ţi în acest an, la a 21-a ediţie, marele premiu – Cununa de aur, este un strălucit exemplu. Apropos, Nichita, acum că peste câteva zile – la 25 august crt. – vei fi încununat ca primul poet, cum îţi „cade“ această mare recunoaştere internaţională?

Spre a fi mai elocvent, ţi-aş răspunde cu două versuri din nemuritorul Arghezi: „… Şi acum, c-o văd venind, Aş dori să mi se pară !…“.
Cunoşti lista poeţilor laureaţi la ediţiile anterioare; personal mă opresc cu sinceră admiraţie la: Auden, Montale, Neruda, Senghor, Ludkvist, Guillevic, Daglarca, nume celebre în Europa şi în lume şi care fac din epoca noastră şi o epocă de vârf a poeziei; între aceştia eşti cel mai tânăr deţinător al Cununei de aur. Faptul îţi dă un sentiment de ascendenţă faţă de ei?
Câtuşi de puţin! În cazul poeziei româneşti şi al basmului românesc, Făt Frumos creştea într-o zi cât alţii într-un an! De altfel, cu bătrânul Auden – fie-i ţărâna uşoară! – (care a fost primul laureat al acestui festival unic) puparăm piaţa independenţei, ca doi oameni vii, de mai multe ori! Ba, mi-aduc bine aminte că ne-am declarat şi prietenie veşnică cu prilejul unor trecătoare şpriţuri! Uneori îmi scrie, şi acum, sfătuindu-mă să nu fiu ca el, iar eu îi răspund că nu pot să fiu ca el, că deocamdată sunt încă în viaţă, dar că, în curând şi eu voi fi rechemat, din vizita pe pământ, la sediu şi că, acolo, tot cu el o s-o luăm d-a capăt. Evident că semnez scrisoarea pentru că este anonimă!…

Ei, zâmbeşti trist, bătrâne. Da, nu putem scăpa, nimeni nu scapă de acest fugit irreparabile tempus…
Dar ca să-ţi răspund, totuşi, la întrebare: da, am acest sentiment de ascendenţă: da, sunt cel mai tânăr dintre ei, dar sunt şi cel mai mare poet din lume care poartă numele de Nichita Stănescu. Sunt cel mai mare Nichita Stănescu dintre toţi Nichita Stănescu!
Îmi umbli cu ceva eufemisme, prietene! Dar mi se pare că se potriveşte. Chiar dacă te joci inimitabil cu cuvintele, mai ales pentru asta, rămâi un mare poet. La aceasta ţi se adaugă, din fericire, o mare generozitate, ceea ce te-a determinat la descoperirea şi afirmarea unor poeţi tineri. În generozitatea ta, în acel interviu din „Orizont” numeai şi nişte „meşteri“ din rândul tinerei generaţii; ce nu-ţi place, totuşi, la noul val de poeţi?

Nu sufăr că sunt mai tineri, mai proaspeţi şi mai talentaţi decât mine, şi nu mă împac în nici un fel cu ideea că ei sunt ei, dar eu sunt eu! În acelaşi timp, însă, sufăr că ei sunt mai tineri decât mine şi-mi place că sunt mai proaspeţi şi mai talentaţi decât mine! La urma urmelor, am făcut destulă treabă şi asta mi-ar mai lipsi: să le scriu şi poeziile lor! Slavă domnului că Homer a scris în locul meu Iliada şi Odiseea!
Iarăşi mi te-ascunzi în cuvinte, bătrâne, dar aceasta-i viaţa noastră, a ta, în mod special! Aş vrea, fiindcă suntem la capitolul „generaţii şi epoci“, să adâncim un pic o chestiune, şi anume: poezia dintre cele două războaie se constituie, aşa cum se susţine, drept timpul de aur al liricii româneşti? Poezie mare am avut însă şi înainte: Heliade, Alecsandri, Eminescu, Macedonsky, Coşbuc, Goga, poezie mare avem şi azi, uneori de excepţie. Ce semn matematic ai pune fiind un minutarbiter poesiae, între aceste epoci ale scrisului românesc?
Să-ţi spun o opinie cu totul personală: România a fost ea însăşi cam de la războiul de independenţă până la răscoala de la 1907, asta pentru întâia oară. Cam atunci au apărut Eminescu şi Creangă, Maiorescu şi Slavici şi Conta şi Victor Babeş; în aceeaşi perioadă începe şi Coşbuc, Sadoveanu şi Goga; tot atunci a trăit şi Macedonsky (un alter ego eminescian); Cârlova murise de puţin, Heliade bătea câmpii câmpiilor elizee (ca mai târziu G. Călinescu, cu care seamănă tuns-feleguns la chip, cum Caragiale-i leit Arghezi, iar Arghezi leit Marin Preda sau invers, că dacă le vezi fotografiile nu ştii care-i unul şi care-i celălalt!). În fine, a mai avut ţara o perioadă de singurătate şi bunăstare a sărăciei lucii şi a ideilor în revărsare după terminarea celui dintâi război mondial, când Bacovia, Blaga, Barbu, Arghezi, Rebreanu, Pillat, Galaction, Topârceanu şi alţii ca de-alde dânşii „şi-au dat în petec“ sub cerul liber; şi cultura noastră dăduse vulturi în pisc, asta cam până prin ’33-’34, când agenturile străine şi naţionaliste şi-au mutat bisericile la noi pe şosele. Apoi, după încheierea celui de al doilea război mondial, cunoaştem din trăite şi văzute epoca cu toate chinurile noii faceri, cu desceţoşarea începută cu câteva anotimpuri înaintea Congresului al IX-lea al partidului nostru, când, vezi, mai toţi suntem contemporani cu toţi, şi asta ţine de vreo 30 de ani buni! Zău, mai că mi-ar fi şi ruşine obrazului ca între aceste, aşa zise epoci culturale să nu pun, să nu punem acea săgeată matematică a continuităţii: Eminescu – Arghezi – noi cei de azi. Aşa mi se pare cinstit şi drept şi în consecinţă…

În consecinţă, ori mai bine spus în concluzie, avem o cultură cu mari valori, capabile să stea oricând cu frumuseţea demnităţii alături de principalele creaţii ale lumii. Şi, totuşi, din motive ce nu le discutăm aici, literatura noastră nu a fost onorată, încă, cu un premiu Nobel; tu, Nichita, care ai primit, nu demult premiul Herder şi care ai figurat, câţiva ani în urmă, pe lista pentru premiul Nobel alături de alţi mari poeţi ai lumii (Borges, Elitis, Senghor, Montale etc.), nu te întristează faptul că un Sadoveanu ori Rebreanu, un Arghezi sau Blaga, un Camil Petrescu ori Stancu (ah, cât a dorit şi s-a luptat pentru această supremă încununare, nu numai pentru el, ci şi pentru literatura română în general!…), în fine, un Preda, nici unul din aceştia nu au fost încununaţi cu laurii marelui premiu?
Nu, nu mă întristează, încă, această situaţie. Deoarece pentru Sadoveanu premiul Nobel ar fi fost premiul „Mihail Sadoveanu“, pentru Rebreanu ar fi însemnat premiul „Liviu Rebreanu“, pentru Blaga ar fi constituit premiul „Lucian Blaga“ şi, prin absurd, pentru Cârlova ar fi însemnat premiul „Rimbaud“. Fiindcă perenitatea şi strălucirea literaturii noastre le asigură marile-i valori, trăinicia acestora. Şi totuşi…

Da, Nichita, şi totuşi… mare politichie şi cu acest premiu Nobel…
Da, mare politichie, dar nu mă întristează că nu ştim încă a o face. Sau nu putem, ceea ce-i aproape același lucru…

Da, acelaşi lucru… Lăsasem pentru la urmă, Nichita, nişte întrebări mai… terre à terre, dar…
Dar, prietene, terre à terre e numai iarba…

* Text preluat, la propunerea lui Radu Cârneci, din revista „Contemporanul” nr.33 (1866) din 13 august 1982.

Nichita STĂNESCU

Lună în câmp

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi mâna stângă către ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
… şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

Dimineaţă marină

O dungă roşie-n zări se iscase
şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.

Mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele.

Va fi o dimineaţă neobişnuit de lungă,
urcând un soare neobişnuit.
Adânc, lumina-n ape o să-mpungă:
din ochii noştri se va-ntoarce înmiit!

Mă ridicam, scuturându-mi lin undele.
Apele se retrăgeau tăcute, geloase.
Plopii mi-atingeau umerii, tâmplele
cu umbrele lor melodioase.