Spații culturale nr. 84 (14) – Râmnic, mon amour!
Valeria Manta Tăicuțu
… Apoi vin zile înalte de toamnă, solemne ca toaca de la cele două duzini de biserici din târg. Poate fi ceață, pot fi nori foarte departe, cu speranța ploii în ei, bineveniți după vara lungă, fierbinte, pustiitoare, care ne-a uscat oasele, grădinile și încrederea că după rău vine el și binele, dacă suntem atenți, cuminți și nu-l pierdem din vedere. Târgul se întinde, cască, se freacă la ochi după somnul în fierbințeală și, nedumerit, iese în confuzia de vrăbii și porumbei din zona pietonală, cu băncile ei prăfuite, cu arborii ornamentali plastifiați ca imitațiile vegetale de la supermarketul chinezesc și cu artistul stradal, bronzat prin Spania sau Italia (sau Maldive, destinația de vacanță favorită a baștanilor/ bibanilor care se respectă și a caracudei care-i imită); din chitara electrică ies acorduri nostalgice, bune să comemoreze toate toamnele prin care am trecut, dar nu ne-am dat bătuți, captivi în melancolia lor, în versurile adânc întipărite în mental, ce mai, „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva”… Târgoveții trec alene, ascultă, clatină din cap, unii recunosc acordurile de jazz strecurate pe ritmuri folk încă la modă, căci cenaclul „Flacăra” n-a murit și, după unii, nici Păunescu, singurul poet pe care râmnicenii îl recunosc și-l prețuiesc indiferent de anii de școală (mai degrabă puțini, dar nu asta contează în viață) adunați cu trudă, lacrimi de frustrare și, mai nou, cu indiferență olimpiană. În cutie nu prea zboară bancnote, fiindcă e criză, toate s-au scumpit, pentru distracție nu se mai alocă nici doi bani, nici pentru educație și nici pentru cultură, că nu de asta ne arde nouă, când e război în Ucraina și în guvernul de largă și smintită coaliție. Artistul stradal nu e tocmai un etalon, nu te lasă cu gura căscată, dar creează atmosferă și ceea ce cântă el nu se compară cu ceea ce izbucnește agresiv din boxele celor câteva sute de mașini de lux din târg, la orice oră din zi și din noapte. Pentru el nu trebuie să-ți izolezi ferestrele, să-ți astupi urechile și să te gândești la altceva; cântă binișor, cântă (aproape) gratis și intră, fără discuție, în simfonia provincială a toamnei, în preludiul ei, acolo unde se ciocnesc, precum mărgelele de sticlă ale unui prozator norocos că s-a născut în alt oraș/ în altă țară, vorbele cu miros de mucegai de la școala de vară a penitenciarelor, înghesuite sub un titlu strategic. „Pedagogia memoriei și datoria neuitării” sună bine, vorbele se încolăcesc precum vântoasele în jurul zidurilor igrasioase, sprijinite provizoriu/ definitiv cu stâlpi de lemn, își iau avânt și trec prin ferestrele sparte, printre zăbrelele ruginite, șerpuiesc prin praful, molozul și găurile umede dintr-un muzeu al umilinței, al sărăciei tămâiate anual cu vorbe mari și inutile, căci după ele nu mai urmează fapte, ci așteptarea: de fonduri necesare (de la bugetul anemic al orașului sau măcar al patriei, de la UE, de unde-o fi, numai să fie), de bunăvoință, de simț al dreptății, adică de ceea ce lipsește cu desăvârșire, fiindcă întotdeauna prioritățile sunt altele, avem război la graniță, a fost secetă, a început criza, de memorialele durerii trecute ne arde nouă?! Pentru penitenciarul-muzeu este suficient fumul de tămâie, colacul anual din făină scumpă, întoarsă în patrie după ce-a fost exportată sub formă de grâu ieftin, sunt suficiente cele câteva lumânări aprinse și floricelele din mâinile și din gușa întristatei adunări, care își spală mâinile și memoria îndată ce a părăsit incinta. La anul, altă pedagogie și altă datorie, amândouă ale sinonimelor memorie-neuitare, alți invitați, aceeași întristată adunare pios învăluită în fum de tămâie și cântări bisericești, la anul următor, aceeași poveste, până ce mama natură, milostivă, dar sătulă de atâtea ceremonii, va culca zidurile la pământ, așa cum a început să facă și la casa Lupescu, pentru ca, peste ruine, să înflorească profitabil vreo societate comercială (vreun Carrefour, că Lidl, Penny și Kaufland avem deja) sau măcar o viluță cu multe etaje și turnuri/ turnulețe.
Simfonia provincială a toamnei are puțini spectatori, câteva vrăbii melomane, câteva cârduri de ciori cu care târgul se războiește fără folos, poate și câțiva porumbei repede alungați din zona pietonală. Oamenii n-au timp de prostii, stau cu gura căscată la talk show-urile canalelor de televiziune, bune spălătoare de creier, dar necesare în derapajul existențial orchestrat cu măiestrie politică. Stau cuminți acasă la ei, în confortul iluziei că sunt vii și contează, deși tot ceea ce se întâmplă în jurul lor îi contrazice: când andante, când allegro ma non troppo.
