Propoziții pretențioase – Alcanul
Albilor nu le prea stă bine prin preajma ,,bronzaților”.
Nici nouă, arșilor de soare, prin a simandicoșilor. Alergăm departe de dânșii, refuzăm pur și simplu să îi servim. Nu cu fiecare dintre ei ne-am purtat atât de radical, au mai scăpat printre degete câțiva, suportându-le comportamentul doar în schimbul sumei de manoperă.
Părea că serviciul – și încă unul de întâlnit o singură dată în viață (cazul meu special, ca al lui Ogică, include și norocul porcesc al unui al doilea serviciu ,,garantat” de ,,sus”) – venea la pachet – firesc – cu un schimb deloc echitabil. Una era să mi se cam ofere pe mai nimic un apartament, modest, la ananghie, și alta să mă spetesc o zi călare pe…. Doamne, ce timpuri, ce construcții, ce…. Pantă. Să juri că erai la escaladat cel mai abrupt versant al Himalaiei. Un greu mai mic pentru alții, cum și nouă ni se păreau de-a dreptul caraghioși proprietarii-clienți, văzându-i cum le dârdâie picioarele, inexplicabil pentru nici doi-trei metri de suiș de la sol. Cam așa m-am uitat eu la spatele casei familiei Noapteș, cu teamă, cu neliniște provocată și de fiorul care mi se scurge prin musculatura membrelor, în rare situații, când mă aștern în pat cu gândul la ziua și lucrarea următoare, cu auto tragerea la răspundere pentru neghiobia de a da accept lucrărilor cu grad maxim de periculozitate. Nu mă alertam degeaba, să nu creadă cineva că fac din țânțar armăsar. Unghiul de mai bine de 60 de grade nu-ți dă nicio șansă de scăpare. N-ai timp să te agăți de ceva, viteza se accelerează cu rație geometrică și până jos…. Fiind la dos, cu permisiune de la vecinul Plugaru, fiind strada Brâncoveanu în cădere, să zicem că între picăăăă și buf era timp puțin. Pe față însă…. Să se mai pună un metru și ceva…. Nici n-aveam scară atât de înaltă. Cât este cea extensibilă din lemn de lungă, n-ar fi ajuns până la streașină nici la paștele cailor. Dar…. Promisesem. Îi răsărise ideea domnului Noapteș, exasperat că la ploile mai abundente îi picura prin luminatorul de sticlă și ajungea în bucătărie, să repare cumva, o soluție mai ieftină și fără prea mari obligații și deranj…. Nu vă spun prin ce episoade de jenă trecusem. Cum tot promiteam – cam un an și ceva -, cum se strângeau zeci de alegate, de neuitat – ,,Hai, domnule, când vă hotărâți să veniți la mine?” (de la virgulă încoace mi-a ieșit o alcaică), așa, cu o molcomeală și o accentuare specifică dânsului, dându-și deseori șuvița băsesciană peste mijlocul cuprins de calviție. La drept vorbind tot necesitatea ne-a împins să ne cocoțăm unde a înțărcat mutu iapa. Rușine plus nevoie egal – nu love – curaj nebun și necugetat. Ce-o fi o fi. ,,Facem jgheaburile, burlanele, luăm tablă pentru cele două rânduri, le înlocuim și nu mâine, ci poimâine, suntem la dumneavoastră, deși, la ce ne încumetăm, numai meseriașii cu defect la cap sunt capabili de o așa inconștiență. Excluzându-i pe ce cei dintâi.” Urcasem în pod, mă minunasem de spațiul imens complet inutil și neutilizat, precum și la, lapsus, pe Lalelelor (acu, în ceas 12 de publicare răsări și numele: Tănasă), tot așa, ditai hănia înaltă, largă, de instalat încă un rând de camere, stabilisem unde trebuie acționat și ce necesar de materiale avem, nu mă ferisem să înaintez un preț pe manoperă mărișor, reiterasem pericolul și efortul sporit, în ciuda argumentelor primisem un ,,Nu, domnule, că nu e mult…”, dar fără o împotrivire ca a altora, violentă și de neclintit, ci numai din obișnuința dumnealui de a riposta în stil caracteristic, lipsit de vreo urmă de supărare. Ne-am urcat. În buzele jgheabului. Vai, mamă! ,,Tată! Punem întâi cârlige noi, așezăm o scândură în ele, proptim o pisică în ea, legăm și scara de scândură cumva, mai facem o pisică și o agățăm de creastă și-om mai vedea ce facem după. Altfel nu stau.”
