CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 84 (11)

Nina-Elena PLOPEANU

Viorel Savin și „dovada că ciclul Romanele din B chiar există”

Romanul Deși Sfântul Petru era necăjit… este cel de-al șaptelea volum din ciclul „Romanele din B”, ce mai cuprinde: Implozia lui Melec, Editura Multimedia, 2017, Cinesunta – fata cu trecutul amputat, Editura Junimea, 2017, O zi din Viața lui Teofil Avram, Editura Paralela 45, 2020, Adevărul despre moartea lui Mihai Solomon, Editura Junimea, 2020; Gresia albastră, apărut la Editura Junimea în 2021. Acestora li se va adăuga un volum aflat încă în lucru, pe care scriitorul l-a intitulat Scârba.
Judecând după titlu, Deși sfântul Petru era necăjit…, roman pe care l-am citit de curând cu mult interes, am putea crede, la prima vedere, că vom asista la o acțiune desfășurată într-o lume siderală în care personajul principal va fi desigur cel ce poartă cheile raiului și că în jurul său vor gravita alți sfinți, arhangheli, proroci și serafimi. Primele douăzeci de pagini ne introduc într-un univers dantesc, în țara denumită Alimbaria, unde cei ce și-au încheiat ciclul existențial pe Terra fac un scurt popas pentru a-și descărca povara păcatelor înainte de a fi expediați în grădina Edenului sau în gheena iadului, în funcție de cum se va înclina talerul balanței. Alimbaria, un topos imaginar, aproape utopic, aflată între pământ și iad, era subordonată Celui Unic și guvernată de Marele Areopag ce instituise o ordine ideală, aproape de perfecțiune, în care nu existau supraponderali, balabuste sau nemulțumiți, grație sistemului egalitarist al cartelelor pentru alimente și distracție menit să asigure confortul psihic și aspectul estetic. „Viața în Alimbaria era minunată, îndestulătoare, plină de bucurii și cu adevărat fericită”. Aici își așteptau verdictul final mulțimi de bărbați, de femei și de copii care se îndeletniceau cu ceea ce le plăcuse să facă mai mult în viața reală. O singură nemulțumire aveau alimbarioții, și anume faptul că civilizația lor era cu un pas în urmă față de cea de pe pământ. În consecință, marii judecători i-au cerut Sfântului Petru să-și folosească toată priceperea și influența pentru a face în așa fel încât durata de viață a artefactelor (mașini, avioane, locomotive, vapoare etc.) să fie mai scurtă, pentru ca și alimbarienii să se poată folosi de ele, chiar dacă ajungeau la ei doar sub formă de imagini. Zvonul că pe pământ s-ar manifesta anumite tendințe și curente ce ar determina regresul omenirii, chiar dacă astfel Terra ar putea fi salvată de la autodistrugere, l-au determinat pe Sfântul Petru să se sfătuiască cu alți confrați, precum Sfântul Ilie și Arhanghelii Mihail și Gavril. Împreună au hotărât ca cinstitul Ioachim, care trebuia să-și ispășească niște păcate, să fie trimis ca Păzitor pe Pământ, pentru a observa comportamentul tânărului Dorian, despre care prorocul Habacuc prezisese că la maturitate, sub pretextul reîntoarcerii la natură, va determina omenirea să dea înapoi către primele epoci de dezvoltare, fapt ce va afecta implicit Alimbaria. Romanul este astfel construit pe două planuri, două lumi paralele, de fapt, dependente una de cealaltă. Trecerea alternativă dintr-un spațiu imaginar într-un spațiu din realitate, unde se petrece cea mai mare parte a acțiunii, determină un suspans suplimentar, care sporește interesul cititorului față de discursul narativ. De asemenea, descrierile deosebit de fidele ale locurilor prezentate, bine cunoscute de scriitor, grija atentă pentru detaliu dau cititorilor impresia că sunt martori ai evenimentelor relatate (vezi descrierea satului Bodeni sau descrierea stațiunii Slănic Moldova etc). Spațiul ales de scriitor pentru desfășurarea acțiunii pământene este un oraș din Moldova domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt. Protagoniștii principali sunt elevul Dorian Maftei și tatăl său, ziaristul Emil Maftei. Adolescentul era elev eminent la un liceu din B. Deși fusese părăsit de mic de către mamă, reușise, cu sprijinul patern, să se facă iubit și apreciat, să devină un adevărat lider, un influencer pentru generația sa, datorită în special ideilor sale ecologiste. El reușește să coaguleze în jurul său întreaga populație școlară din urbea natală, să atragă sprijinul profesorilor și autorităților și să curețe împrejurimile de gunoaie. Emil Maftei, ziarist îndrăgostit de profesie, „ins cu personalitate accentuată”, a reușit să fie pentru Dorian și mamă, și tată. Din dosarul cu informații pe care prea cinstitul Ioachim îl primește de la Sfântul care putea merge pe ape, fiind pescar de oameni, dar și zbura prin aer ca mai toți confrații săi, mai aflăm că relațiile dintre tată și fiu sunt foarte apropiate, prietenești chiar. Din când în când, echilibrul solidarității lor era perturbat de neînțelegeri specifice conflictelor dintre generații, datorate în special spiritului rebel al adolescentului, dar și faptului că munca de ziarist îi ocupa tatălui aproape tot timpul. Deși Dorian își iubea părintele, nu pierdea ocazia de a-l contrazice sau se străduia să nu-i mai semene fizic așa de mult. Își lăsase părul să crească pe motiv că dorea să devină pictor, încerca din răsputeri să-și corecteze rârâitul și mersul șleampăt pe care le moștenise de la tatăl său. Ca orice părinte iubitor, Emil Maftei nu se dă la o parte atunci când vine vorba de a-și salva odrasla de la exmatriculare (propusă și cerută cu insistență de directorul adjunct al colegiului, ajuns ulterior inspector general, pe motiv de nerespectare a autorității, care voia de fapt să-și subordoneze acțiunile de ecologizare ale elevilor, un tip care voia să iasă în față prin orice mijloace. De fapt, a ajuns inspector general tot printr-o mojicie). La rândul său, Dorian nu se opune, ci mai de grabă își susține tatăl când acesta se recăsătorește cu Viorina, la care găsește multă înțelegere și de la care primește de multe ori sfaturi pertinente. Tânărul are momente de revoltă în fața nedreptăților vieții, în special atunci când știe că nu poate schimba cursul evenimentelor. De pildă, moartea Dorianei, fata infirmă pe care o cunoscuse doar prin telefon, îl determină să-și înece neputința în lichior. De fapt, Dorian întruchipează și reprezintă o întreagă generație de tineri crescuți și formați în spiritul ideilor de libertate și democrație aplicate la o vârstă ce îți permite să crezi că poți face tot ceea ce dorești.
Autorul construiește printr-o artă sincretică, cu mijloace stilistice specifice literaturii, teatrului și filmului, o adevărată frescă socială, face o radiografie exactă și amănunțită a lumilor prezentate. Tabloul orașului B este conturat în detaliu. Pe scena imaginată de Viorel Savin, joacă roluri mai mari sau mai mici reprezentanți ai tuturor straturilor sociale: elevi, profesori autorități, ziariști, șoferi de autobuze, cerșetori, boschetari etc. Fiecare dintre aceștia este individualizat prin comportament, limbaj, trăsături fizice, vestimentație. Deosebit de bine sunt surprinse relațiile interumane: prietenia, iubirea, trădarea, dorința unora de a parveni. Surprinzător pentru mine, care provin din sistem, este cât de bine cunoaște scriitorul realitățile învățământului românesc contemporan. Pe lângă faptul că Viorel Savin conturează personaje viabile (elevi, profesori), aduce în atenție tendințele noi manifestate în școala românească, cum ar fi libertatea de gândire și exprimare a elevilor, relațiile democratice dintre elevi și o parte a corpului profesoral, dar și forme de opoziție la schimbare și nou ale unora. Este vădită și întemeiată încercarea romancierului de a-și lărgi spectrul de cititori și de a atrage în interiorul acestuia tineretul. Până și povestea de iubire dintre Dorian și profesoara de psihologie, puțin mai în vârstă decât acesta, ne aduce într-un real în care acest subiect tabu devine nu numai posibil ci și realizabil.
În narațiunea cadru, scriitorul intercalează și alte nuclee epice secundare, printre care povestea profesorului Augustin Ifrim, „o mare personalitate”. Aflăm, dintr-o convorbire telefonică a lui Emil Maftei cu redactorul șef al ziarului la care lucra, că acesta publicase patruzeci și șapte de cărți și peste două mii de articole. Profesorul împlinea optzeci de ani și urma să fie sărbătorit la colegiul în care predase, dar urma să fie pus într-o situație neplăcută deoarece la sărbătoare urma să fie prezent și un anume Geo Pistian, fost profesor de artă dramatică și turnător dovedit al lui la securitate. Ajuns în satul Bodeni, unde locuia subiectul intervievat, ziaristul are parte de o mare surpriză: află că profesorul își luase zilele. De fapt, acesta fusese asasinat de propriul ginere, care era și primarul comunei, pentru a-i moșteni casa, banii din bancă și drepturile de autor. Scârbit de cel care îl spânzurase, care acum căuta să spună tuturor cât de mult își iubise socrul, profesorul se hotărăște să părăsească pământul și să se îndrepte, la îndemnul cuviosului Ioachim, către Alimbaria. Știm însă că spiritele celor care au parte de o moarte provocată de către altcineva nu au astâmpăr până când adevăratul făptaș nu este pedepsit. Așa s-a întâmplat și cu spiritul profesorului Augustin Ifrim, care s-a liniștit abia după ce oribila crimă a fost dovedită și făptașul arestat. O altă framestory este cea referitoare la Culai Ștefănuc, bunicul Lucianei, iubita lui Dorian, despre care bunica Valeria spune că îi semăna tânărului. Din poveste deducem că acest maistru la Fabrica de avioane era, ca și protagonistul principal al romanului, un lider care mobiliza oamenii împotriva nedreptăților. Întâmplarea se petrecea prin 1955, în plin regim comunist, în care orice nesupunere era cercetată și sancționată de securitate. Valeria l-a ascuns într-o odaie construită sub podeaua bucătăriei, unde a rămas doi ani de zile, perioadă în care femeia a rămas însărcinată și secretul a ieșit la iveală. Culai Ștefănuc a devenit astfel una din miile de victime nevinovate ale regimului totalitar.
Deznodământul romanului se petrece în aceeași lume în care ne-a introdus în expozițiune, în Alimbaria. Prorocul Habacuc încearcă să demonstreze de ce prorocirea sa referitoare la faptul că Dorian va schimba lumea, „că va fi mereu singur și din cauza aceasta va fi plâns și iubit!” nu s-a împlinit. „Totul este supus destinului”. Vinovată de neîmplinirea prorocirii, după Habacuc, este femeia, în romanul Deși Sfântul Petru era necăjit…, numele acesteia este Luciana, cea care devine soția lui Dorian și mama copiilor săi.


Lucian MĂNĂILESCU

SPECTACOL DE CIRC

Ce viaţă e şi asta, prieteni!
Un circ cu dresori,
galopuri de cai şi salturi mortale
duble sau triple, dintr-o viaţă
în alta, dintr-un arlechin în altul,
cu rumeguşul arenei care ne intră
tot timpul sub unghii, cu dimineţi
asurzite de scâncete, cu paşi grăbiţi, aşteptări
şi o mulţime de lucruri mărunte:
sinucideri, plecări, şi tăceri…

Cum de se întâmplat toate astea?
Cine mai ştie?

Acum levităm pe tavanul alb
al cerului de spital şi spectatorii aplaudă
în timp ce, într-un colţ,
singurătatea îşi numără morţii…


ÎNTOARCEM CAPUL

Nimeni nu ne-a învăţat
să-i spunem „Bună dimineaţa!” tristeţii.

Când trece viaţa pe lângă noi
întoarcem capul, cu un fel de milă sălbatică,
ca şi când ne-ar privi în ochi
o căţea alungată cu pietre.


Stan BREBENEL

CHIȘINĂUL DE ALTADATĂ

De curând, Biblioteca Județeană „V. Voiculescu” Buzău a găzduit un eveniment cultural de excepție: lansarea primului volum Chișinăul de altădată (1436 -1812,) dintr-un proiect mai amplu, care la final va avea 5 volume. Lucrarea a fost realizată de academicianul Andrei Eșanu și de Valentina Eșanu, prezenți la eveniment, în cadrul Secției Istorie Medievală a Institutului de Istorie din Chișinău. Volumul a fost tipărit în anul 2021, la Editura Prut din București. În prefața lucrării, coordonatorii proiectului, Sergiu Musteață și Alexandru Corduneanu, justifică necesitatea acestui demers istoric: Realizarea acestui proiect pluridisciplinar de cercetare a orașului scoate în evidență devenirea istorică, arhitectural-urbanistică, economică, socială și culturală, pusă în valoare de istorici și arheologi, scriitori, arhitecți și critici de artă, specialiști în domeniul conservării patrimoniului cultural, urbaniști, sociologi și antropologi urbani, într-un efort academic deosebit. Amplul studiu monografic se bazează pe foarte multe documente istorice, monografii, articole științifice, descoperiri arheologice, multe dintre ele ieșind la iveală după proclamarea independenței de stat a Republicii Moldova din anul 1991. Și acest lucru i-a motivat pe autori în realizarea acestui impresionant proiect. Acest prim volum este structurat în două părți: Partea I – Investigații și explorări în istoria Chișinăului de altădată (1436 – 1812) – se prezintă ca un studiu monografic și are scopul de a prezenta specialiștilor și cititorilor interesați o istorie a evoluției orașului de pe râul Bâc din anul 1436 și până la începutul secolului al XIX-lea. Partea a II-a – Corpus de documente și alte materiale (sec. XV – începutul sec. XIX) cuprinde o multitudine de „documente originale, copii, registre și reconstituiri după alte acte, precum și o serie de izvoare narative și materiale statistice ale vremii”. Au mai fost folosite surse documentare referitoare și la localități învecinate (Buiucani, Visterniceni, Hrusca, Muncești, Ciocana, Vovințeni, Ghețăoani și Petricani) care, de-a lungul vremurilor, s-au contopit cu Chișinăul și azi sunt sectoare, cartiere și suburbii ale orașului. Probabil unii se întreabă de ce lucrarea începe cu anul 1436. Răspunsul este simplu: din acel an este atestată, ca sat, localitatea de pe malul drept al râulețului Bâc, cu numele Cheșenău. Despre toponimul „Chișinău” există mai multe ipoteze. O primă explicație care se referă la obârșia numelui, aceasta „s-ar trage de la o noțiune mai veche românească ce semnifica o sursă de apă: un șipot, un izvor, o cădere de apă”. Alții combat acest argument cum că „nu-și găsește niciun suport științific”. B. P. Hașdeu considera că numele provine de la termenul „cheșene”, care are semnificația de mausoleu, cavou, cupolă, apărut pe locul unei „seliști tătărești”, adică un loc de înhumare a unei căpetenii de migratori. Și un istoric ucrainean, V. G. Fomenko, ajunge la aceeași concluzie fără să cunoască părerea lui Hașdeu. Mulți istorici s-au pronunțat privind etimologia cuvântului. S-au mai vehiculat și alte ipoteze: „câșla nouă” = stână, târlă; din cuvântul tătăresc „kysla” = loc de iernat sau tot de la tătari cuvântul „cheșene” = baie, loc de scăldat. Câteva cuvinte interesante despre acest pârâu ce măsoară 155 km în lungime și care a jucat un rol important în istoria localității. Este interesant faptul că de-a lungul malurilor sale se află, în afară de Chișinău, și alte orașe: Călărași, Strășeni, Bucovăț și Vatra. Despre acest mic, dar important curs de apă, astăzi foarte poluat, ne vorbește și o legendă. În aceasta se spune că demult, pe pământ, alături de oameni, trăiau și uriași. De la o vreme, uriașii au început să dispară, iar oamenii deveneau din ce în ce mai mulți. Într-una din zile, o fată de uriaș a văzut un om într-o căruță trasă de doi boi. Fata, neștiind de existența oamenilor, a mers la părinții săi și i-a întrebat de creatura ciudată. Părinții i-au povestit despre oameni și că aceștia vor pune, în curând, stăpânire pe întreg pământul. Fata a hotărât, plină de ură, că trebuie să-l găsească pe acel om și să îl omoare. După lungi căutări care nu au dat rezultat, fata a început să plângă. Lacrimile ei au inundat suprafețe mari, ajungându-l din urmă pe omul cu căruța, înecându-i un bou. Se mai spune că prima lacrimă pe care a vărsat-o s-a transformat în izvor, care apoi a crescut și s-a transformat în râu. Râul a fost numit Bâc, deoarece neamurile vecine așa numeau boul.
Studiul monografic face referiri și scurte prezentări ale unor demnitari și stăpâni de moșii, cum ar fi: Vlaicu pârcălab, Ieremia vistiernic, Grigore Ureche, Constantin Rășcanu, dar și ale unor instituții ecleziastice din țară: Mitropolia Moldovei, mănăstirile Căpriana, Moldovița, Galata din Deal, Sfânta Vineri și Frumoasa, iar din străinătate: Sfântul Mormânt din Ierusalim și Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai. Toate aceste personalități și instituții au influențat în mod direct istoria Chișinăului și a localităților din jur. Volumul urmărește în timp evoluția Chișinăului în toate laturile sale: socială, educațională, culturală, etnodemografică, viața cotidiană de la rural la urban, religioasă.
În partea a II-a sunt transcrise integral, traduse în limba română, 264 de documente referitoare la Chișinău din momentul atestării sale documentare și până în anul 1818. Atestarea a avut loc la data de 17 iulie 1436 printr-o carte domnească a voievozilor Ilie (Iliaș I) și Ștefan al II-lea (ai Moldovei) prin care se dau în proprietate câteva sate unui logofăt, vecine cu Chișinău. Sunt cărți domnești emise și de Ștefan cel Mare, Petru Șchiopul, Constantin Movilă, Vasile Lupu, Nicolae Mavrocordat, Grigore Ghica, Constantin Alexandru Ipsilanti și Alexandru Moruzi.
După apariția acestui prim volum, autorii au în plan editarea a încă patru volume: 2. Chișinăul imperial: 1812 – 1918; 3. Chișinăul interbelic: 1918 – 1944; 4. Chișinăul sovietic: 1944 – 1991 și 5. Chișinăul contemporan: 1991 – 2023. Prin elaborarea și publicarea acestei serii de monografii „Chișinăul istoric”, în cinci volume, reprezintă o lucrare ce adună între coperțile sale documentele descoperite până acum despre istoria nu numai unei așezări ci și despre oamenii care au dus orașul până la dimensiunea actuală. Este un efort imens pentru care toți cei care au participat la realizarea acestui proiect merită plecăciuni.


Ottilia ARDELEANU

răspuns la o simplă chemare a mării

nu sunt în apele mele
am primit un telefon aseară m-a neliniştit
am fumat mult
dacă arunc o privire în scrumieră
zac vreo zece mucuri fără chef de viaţă
mi-am făcut un ceai
am citit ceva dintr-un ziar dar nu-mi mai amintesc
oricum nu prea mai ai ce băga la cap
mi-am lăsat hainele în sufragerie nu ştiu de ce acolo
cert este că dimineaţă le-am găsit aruncate pe canapea şi
pisica torcându-le cu fir de indolenţă
am lăsat becul pe hol să ardă
eu care nu pot dormi decât într-un întuneric impecabil
cred că la biserica de pe alee s-a ţinut o slujbă ceva şi
au uitat aprinsă lumina verde din turn nu-i bai
puteam să trag draperiile totuşi nu am făcut-o
m-am întins în patul nefăcut de câteva zile
perna încă mai ţinea forma unui craniu plin de gânduri
într-un final am cedat să fi fost trei dimineaţa
pradă unui vis zbuciumat se făcea că sunt
pe marginea apei o zănatecă alerga
nimeni nu-i răspundea la întrebare
îşi punea mâna la gură disperată se făcea ghem
se deşira ca o nălucă hop în faţă cu ochii mei îngrijoraţi
de braţe mă scutura ca pe un copac încărcat
nu eu nu puteam să-i aduc de nicăieri copilul gemea
în pieptul meu storurile loveau puternic vântul între ele

nimic nu mai e la fel
fără tragere de inimă
răşina de la brazii din curte intră pe geam
cu tracul morţii
cineva aprinde o candelă în timp ce
o pasăre în vrie
se pierde între două fisuri
de fulger


Stan BREBENEL

La cules de vie

Amintirile din copilărie, de la un timp, ne tot dau târcoale făcându-ne să fim cu mult mai nostalgici, mai duioși. Uitate de foarte mulți ani în câte un ungher al sufletului, acestea năvălesc la un moment dat, atunci când de cele mai multe ori nu te aștepți, în prezent cu foarte mare claritate, ca într-un film pe care îl vizionezi instant. Una dintre amintirile care mă face să zâmbesc cu duioșie și să-mi amintesc cu plăcere este culesul viilor de pe vremea când eram un puștan. Se întâmpla ca acest lucru firesc, de a aduna roadele, pentru mine echivala cu un ritual. De la pregătitul butoaielor, putinilor și hârdaielor, toate din lemn, cu cel puțin o lună înainte de începerea recoltării și până la strângerea strugurilor erau elemente care vesteau venirea toamnei. Mai erau și altele, precum coacerea merelor, perelor și prunelor, recoltarea manuală a florii soarelui și spargerea bostanei care însemnau tot atâtea prilejuri de bucurie. Când începea culesul viilor, se întrerupeau celelalte lucrări la CAP și toată lumea se aduna pe loturile unde era cultivată vița de vie. De regulă, rudele între ele se ajutau, ca la clacă, pentru a culege într-o zi. Recoltarea era însoțită de glume, pe care noi copiii nu le înțelegeam întotdeauna, de râsete și de cântece. Momentul cel mai așteptat de copii era cel al mesei. Pe țoale curate se improviza și bucatele erau rânduite în așa fel încât să ajungă toată lumea la ele. Oamenii puneau ce aveau prin bătătură: ouă fierte, brânză de vacă, ciorbă de pui și o tocăniță cu cartofi și carne de pasăre. Nu lipseau mămăliga, învelită într-un ștergar de borangic alb, roșiile, ceapa, ardeii grași și cei iuți. Cei care aveau îi cinstea pe meseni cu țuică. Într-un an m-a luat mama să dăm o mână de ajutor unei rude. Familia unchiului mai avea în componență și două fete gemene, mai mari ca mine cu câțiva ani. Fetelor le-a revenit misiunea de a pune mâncarea în farfurii. Când a început să pună ciorba din sufertaș, mama fetelor i-a strigat celei care făcea acest serviciu:
– Fă, ai grijă să-i pui curul lu’ tac-tu! Având impresia că aceasta nu a fost atentă și nu a auzit a repetat porunca. Și cred că a mai repetat-o o dată. La auzul acestor cuvinte, capul familiei i s-a adresat consoartei, dojenind-o și în același timp ironizând-o:
– Fă, tu-ți luna mă-tii, te-am lăsat o dată, te-am lăsat și-a doua oară, dar nu te mai oprești? Ce, curul meu este în ciorbă? S-a iscat ca din senin un val de râsete care cu greu s-a oprit. Și de atunci, această întâmplare am transformat-o în glumă, transferând-o uneori și la noi acasă până ce am uitat-o. Adevărul era acela că atunci când tăiau un pui, de regulă duminica, țăranii din zona mea aveau rânduielile lor, capul familiei primea târtița sau capul păsării, consoarta se mulțumea cu ghearele, coșul pieptului sau gâtul, iar copiii beneficiau de copane, piept și organele interne, ficat și rânză. Nu mai știu dacă acest obicei mai funcționează și astăzi, cert este că eu sunt înnebunit după târtiță. De pui.


Valeria MANTA TĂICUȚU

Dincolo de oglinzi

Poemele Mariei Ieva condensează un sentiment de comuniune om-natură-carte mai puțin frecventat de poezia contemporană, ale cărei teme fundamentale se circumscriu adesea unui univers personal amenințat de banalitate, centrare excesivă pe sine și fragmentarism. Departe de a construi, cum este moda acum, texte aluvionare mai degrabă descriptive decât analitice, aparținând (programat) prozei și mai puțin poeziei propriu-zise, poeta pare să prefere nivelul emoțional, transpus cu economie de cuvinte, dar cu impact asupra cititorului: „citesc/ poezii nescrise/ gând după gând/ frunză după frunză/ toate mă îndeamnă/ să citesc/ cu voce tare// citesc/ poezia frunzelor/ dar cuprinsă de trac/ vocea mi se stinge/ și frunzele/ gând după gând/ dor după dor/ se desprind de ram” (pag. 10). Lumea bolnavă, tristețile urbane și alte teme de actualitate nu mai constituie centrul vital al poemelor din volum; în locul lor, poeta preferă universul vegetal, încărcătura lui vital-poetică, reper pentru dimensiunea onirică a realității: „a fost epidemie de visuri/ ne-au visat frunzele/ copacilor adormiți” („epidemie”).
A scrie seamănă cu a-ți privi imaginea reflectată de fețele identice și totuși atât de diferite, ca semnificație, ale unui cub, luat ca simbol al năzuinței spre unitate ființială și perfecțiune: „cine sunt eu cel care mă privesc în oglindă/ dar eu cel care ies din oglindă” („fețele cubului”). Retorica utilizată, în bună parte bizară (poate și pentru că interogațiile nu sunt marcate grafic, iar clivajul trădează o structură cristalină fragilă), ține de o tehnică a decopertării pe care o mai întâlnim și în construcția altor texte poetice. Maria Ieva îndepărtează cu inteligență sterilul, pentru ca, pe suprafața netedă/ luminată, să transcrie stări, emoții, sentimente: „am căutat bucuria/ și ea mă căuta/ ne-am jucat de-a ceva/ care este căutătorul/ care este cel căutat// am căutat iubirea/ în toți păianjenii zodiilor/ dar n-am aflat cine țese/ și cine se prinde în plasă// dacă nu m-aș fi împiedicat de bucurie/ în anotimpul păcatului/ aș fi început să caut pacea/ așa/ ne-am zâmbit trist/ târziul/ zâmbea și el ca un inel de logodnă/ ne-am strâns mâna/ ca doi vechi camarazi/ născuți în afara zodiilor/ și am început să fim/ imaginea din spatele oglinzii” („ceea ce suntem”).
Printre temele poetice decelabile în volum (iubirea, relația creator-operă, natura etc.) trebuie remarcate și nenumăratele motive (oglinda, cu precădere) care se subsumează intenției de a construi epifanii „pe frunze”, nu în sensul religios consacrat de biserică, ci în sensul de revelație a unei lumi aflate la îndemâna oricui și totuși greu de perceput altfel decât cu ochiul interior, cel de carne, mincinos, fiind lăsat să se închidă. Oglinda, din acest punct de vedere, facilitează trecerea spre această privire care nu analizează, ci primește cu inocență reflectarea unor adevăruri esențiale: „pereții nu sunt oglinzi/ nici eu nu sunt petru/ la poarta cerului/ râuri de rouă/ își caută plinul” („râuri de rouă”). Ca simbol al cunoașterii mijlocite/ intermediate, oglinda nu reflectă doar suprafața, deci vizibilul, ci și adâncul, proiecția hăului/ a abisului sugerând, în text, dimensiunea ființei și prea puțin o viziune cumva sentimentală asupra relației cu celălalt: „ce ușor e să aștepți iubirea/ ea nu are nici trup nici suflet/ este doar proiecția hăului/ în care aștepți/ să te scufunzi” („niciodată”). Alăturarea contrariilor (aproape-departe, acum-niciodată, înăuntru-în afară poem-antipoem etc.) ține de o preferință pentru ludic, cu precizarea că poeta preferă jocul serios (nu tragic, nu dramatic) a cărui miză este condiția umană: „toate poemele/ le-am scris pentru tine/ mie îmi scriu un singur/ antipoem/ niciodată pregătită/ mă pregătesc/ să port golul/ tărâmului verde” (pag. 18). Din instrument (magic) de pătrundere în alte lumi, oglinda devine, în spațiul poetic creat de Maria Ieva, o modalitate de a accesa experiențele ascunse în memoria afectivă: „să fac disecție pe un fulg de zăpadă/ spui să caut în amintirile lui// nu/ în sala oglinzilor/ chirurgii nu au acces/ amintirile primăverii/ au rămas captive/ în oglindă” („în oglindă”). Ceea ce-ți arată oglinda nu este imaginea unui trup (devenit transparent), ci a unui suflet: „dacă te-ai întâlnit cu sufletul meu/ ce-aș mai putea/ să-ți spun despre mine// am pielea transparentă/ restul sunt detalii” („detalii”). Deloc narcisistă, poeta nu se oprește la chipul reflectat, la imaginea lui care, oricât de seducătoare ar fi, rămâne un „detaliu”, ci, părăsindu-și zona de confort, refuză exercițiul superficial al îngenuncherii în fața propriei reflecții: „lumea de dincolo/ nu ne cunoaște/ în fața oglinzii/ nimeni/ nu stă îngenuncheat” („am nevoie de tine”). Ideea de dublu malefic dispare în jocul transparențelor, al fragilităților: „oare ce fac fluturii/ când se apropie iarna// unul își duce mâna la tâmplă/ celălalt îl imită// ah/ de n-ar fi fost oglinda/ singurătatea l-ar fi învățat/ să zboare” („imitare”).
Mult frecventata temă a relației cu divinitatea este folosită ca fundament în poeme scoase de sub povara tabuurilor: „fiecare e unic/ fiecare e singur/ numai dumnezeu/ unic și singur/ se împarte la noi toți” („unic și singur”). Dumnezeu nu apare în ipostazele cunoscute, de Tată, ori stăpân, ori judecător suprem, ori mentor/ghid pentru un anume fel de existență, ci, pur și simplu, de grădinar, cultivator și iubitor de frumusețe: „grădina este a ta/ iar noi/ florile/ ne întoarcem privirea/ după soare” („grădina”).
Maria Ieva scrie cu sinceritate o poezie a transparențelor, a neliniștii și a iubirii, a căutării de sine într-o lume dublu oglindită: „sunt poetul/ dar și poezia/ sunt spațiu gol dintre cuvinte/ dar și cuvintele/ sunt cel care s-a născut/ dar și cel care urmează să se nască// din apă am venit/ în apă mă voi întoarce/ ca o literă gând/ tulburată de privirea ta// încetinește-ți bătăile inimii/ lectura poate fi/ motiv pentru durere” („codependență”).

*Maria Ieva, „Epifanii pe frunze”, Ed. Brumar, 2020

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share