Spații culturale nr. 84 (10)

Paul SPIRESCU

Un fel de prefață

Văzută dinafară, Moartea
pare un fenomen cât se poate de firesc:
se petrece și gata.
Văzută dinlăuntru, Moartea
nu pare în niciun fel: nimeni
nu ne-a lăsat nicio știre. Toți s-au cărat
luând secretul cu ei.

Dar muritorului îi stă bine cu moartea:
viața e oricum un apendice
un fel de prefață scrisă meșteșugit
dar complet ilizibil. Așa că fiecare
are dreptul să înțeleagă
ce vrea…

Pastel citadin

Treci pe trotuar şi-auzi înjurături
din stânga şi din dreapta, de oriunde
un frig năprasnic parcă te pătrunde
şi-un imn de mahala venit din mii de guri

îţi biruie timpanele şi nu te lasă
să mai trăieşti în lumea ta de vis şi de zăpezi
şi parc-ai vrea să nu auzi, să nu mai vezi
şi grabnic să te-ntorci la tine-acasă

şi parcă-ai vrea să scapi pentru vecie
de gropi, de ciori şi de lătrat de câini
să minţi precum Pilat, spălându-te pe mâini
de-atâta ură şi ticăloşie

treci pe trotuar, ţi-e silă şi atât
simţi cum se sfarmă oasele în tine
şi-ţi vine să înjuri şi tu cum se cuvine
ori să-ţi pui singur frânghia de gât…

Gina ZAHARIA

***
nisipul in care am ascuns niște amintiri
se întinde ca un pod între noi
dimineața asta e altfel
ușor somnoroasă
toată noaptea a stat de veghe și a vorbit
despre farmecele mării
ori despre coșul cu mere din livezile
revendicate
am găsit prima noastră cafea
e aromată
și aduce a briză întoarsă din drum
câteva picături au triumful buzelor tale
alte câteva caută zumzetul albinelor
pe trestia de zahăr
a timpului

***
în fiecare seară socotesc
câte ceasuri am petrecut
cu bune intenții
câtă pâine am plămădit
din aduceri aminte
nu știu cum fac
mă încurc la ultimul bob
sare cât colo
abia l-am găsit într-o coajă
de gând
mai bine împletesc tăcerile
una pe față
una pe dos

Octavian MIHALCEA

PAȘI ÎNSTRĂINAȚI

Cea mai recentă carte a poetului Daniel Marian, Exercițiul atacurilor de panică, scoate în relief parabole care împing departe tot ceea ce ține de sensul formulărilor mai mult sau mai puțin evanescente. Uzualul este respins programatic, tot ceea ce contează fiind ondulatoriile extensiuni caracteristice unui stadiu surescitat perpetuu. Conexiunile dintre sintagme ating zone tenebrante, cu maximală putere de rezonanță. Transfigurarea absurdului realității conduce la versuri pătimașe, radicale. Peste tot e vorba despre viață, despre ceea ce poetul consideră că a fost cufundat într-un labirint traumatic, fără a exista mari șanse de remisiune. Pericolul reificării se materializează neîncetat. Transele apocaliptice au învins: ultimul răsărit de pace //apoi glasul păsărilor a fost învins/ în fulgerările însângerate tot mai insistente/ ale nenorocitului șarpe trezit la turbare/ de huruitul metacircular al mașinăriilor/ grele de câtă moarte puteau duce cu ele/ pentru a semăna în priviri și suflete/ o mare de flăcări înghițea calea lactee/ viața a intrat în colivie și la metrou/ viața nu mai era viață o urmă/ zgâriată de jerbe. Cotele dramatismului cresc vertiginos. Tentaculele panicii pornesc la atac, famelice. Daniel Marian ne introduce într-o distopie înfricoșată, coșmar abnorm care se perpetuează. Pentru a mai domoli pașii înstrăinați, anumite versuri se apropie ludic de ceea ce a fost odată. Una dintre posibilele concluzii: până la urmă nici nu mai contează ce scrii/ important e numai că-ți ascuți creioanele/ chiar și pentru orizonturile nenăscute/ sau moarte de frica nașterii cuneiforme/ în marele alandala tu pescuiești la copcă/ peștișorul mustăcit pe sub ghețurile// fugii de sine. Așa este aspectată viețuirea într-un bazar al culorilor întunecate. Daniel Marian dezvoltă un experiment poetico-dramatic. Lupta pentru menținerea luminii se dovedește a fi cruntă, clocotitoare. Evaziunea pe teritoriul paradisurilor artificiale pare a fi o soluție salutară. Cât despre poeți și poezie, dragă poete/ plouă cu pietre/ du-te și adună/ cioburi de lună/ hămesite de tine/ și de alte ruine// numai bine. Regatul viselor, atât de prielnic pentru creatori, presupune adeseori nebănuite pericole. Apărarea valorilor sufletești este primordială. La Daniel Marian, imersiunea în adâncurile celor imaginare naște spectacole cu nivel foarte ridicat de complexitate. În această direcție multivalentă, afară din orice realitate epidermică, îmi suferă papucii/ de codul culorilor învățat din mers/ cămașa de mierea sălbatică/ nădragii ce se-nțeleg bine cu crengile/ prea m-au învățat copacii/ de-mi pun o șapcă mă cert cu luna/ și nu vreau că mi-e tare/ dragă povestea pierderii-n asfințit/ o pană de vultur e tot ce-mi lipsește/ să mă sprijin în coapsa secundei// cât trec puntea de piatră/ din același ceresc străveziu. Aici totul e pasional și atașat valorilor existenței. Spiritul ludic etalat cu mare frecvență conduce la un nivel poetic aparte. Derizoriul asumat se conjugă cu problematici dintre cele mai aspre. Lirismul prezentelor povești vrea să învingă orice barieră, parcurgând dezinvolt nenumărate tronsoane ideatice. Daniel Marian accentuează abracadabrantul ton în care nu de puține ori suntem integrați. Mereu eliberatoare, aparent fortuita deambulare: să ne învârtim aiurea// până se decolorează ploile și/ mai mult decât a face și desface cerul/ păsările se găsesc de ispravă/ menite să mai curenteze câțiva/ ani de univers în năzbâtia lor care ține/ loc de experiența incertă a luminii.

Mihai VINTILĂ

Suavul peregrin

Marian Raicu este un nume vehiculat destul de mult în zona Teleormanului. Publicațiile locale i-au acordat spații largi, iar poezia scrisă de el s-a putut bucura astfel de un spațiu de expunere suficient pentru a se face cunoscut în sudul României. Din păcate nu a reușit să depășească acest localism.
Volumul Suavul peregrin apărut în Alexandria, la editura Tipoalex, pare a fi al doilea volum publicat în România după Țara exilului interior, apărut la aceeași editură dar, dacă greșesc, să îmi fie iertată necunoașterea. Cum informațiile despre cărțile domnului Raicu sunt foarte firave iar din reperele critice care însoțesc prezenta apariție aflăm despre autor puține, atâta putem scrie. Cu alte cuvinte Marian Raicu este o mare enigmă. A publicat prin mai multe reviste din țară și străinătate dar, nu are o carieră sau o imagine literară conturată național. Ce are însă de partea lui este propria poezie.
Despre el însuși, autorul, scrie într-o prefață puțin ciudată că: N-am iubit niciodată, cu mai multă disperare, altceva decât nimicul întâmplat între două ferestre. Cred că aceste ferestre sunt libertatea și sihăstria.
Subintitulate elegii, poeziile lui Marian Raicu cuprind un spectru larg. Pornind de la baladă și ajungând la poezia clasicilor. Peste tot, autorul urmează modelele, le asimilează și încearcă a ieși din canon. Atunci când îi reușește, ne lasă să descoperim o poezie adevărată precum în Copil fiind (pag.14). Copil fiind mă-nveșmântam cu fluturi/ și limpezeam în sensul fiecărui verb/ izvorul din fântâna ce se urcase-n ciuturi/ cu setea de lumină a unui tânăr cerb.// Plecam cu dimineața spre stele mirării/ peste câmpia firii la margine de sat/ să caut în pădure o pasăre-a tăcerii/ la cuibul ei de frunze cu lutul cununat.
Tematica este foarte diversă. Aș spune că poeziile chiar sunt elegii precum cea intitulată Apoteoză (pag.19): șterge-mi apele de spuma/ unde cad furtuni celeste/ pe tăcerea unui cântec/ revărsat dintr-o poveste.// ceartă-mi ochii cu lumina/ unui nufăr înflorit/ pentru semnul vindecării/ de finit spre infinit.// cere-mi dimineața-n care/ vor copacii să respire/ sângele prelins afară/ din cămașa mea de mire.
Folosind imagini vizuale puternice, împletind metafore și alăturări de expresii surprinzătoare, Marian Raicu reușește să-și facă poezia cantabilă, cititorul având de multe ori impresia de cunoscut, propriile cuvinte venind în întâmpinarea viitoarelor versuri. Această construcție facilă este în fapt și cea care îl fură pe poet. Îmbătat de frumusețea propriilor vorbe scapă de multe ori mesajul ajungând ca unele poezii să fie doar o frumoasă colecție de sentimente sau afirmații fără un scop principal al unui mesaj poetic. Melancolia care răzbate din aproape toate versurile dă autorului un statut aparent clasic consolidat de folosirea unor cuvinte regionale sau arhaice. Combinația are efect asupra cititorului dar, nu reușește să contureze clar mesajul. Poetul este asemenea unui schior care cu o tehnică deosebită coboară pârtia și se oprește la mijlocul drumului pentru a admira ce frumos a coborât până acolo uitând de faptul că trebuie să ducă cursa până la capăt.
Aș da câteva exemple de construcții reușite: spre țărmul vârstelor din noi (Rămâne doar ecoul, pag.33), Înrourarea clipei căzând peste vocale (A douăzeci și șaptea elegie, pag.37), fântâne ce-au uitat să fiarbă (Fântâne, pag.67), Sângele luminii către tine cară (A douăzeci și cincea elegie, pag.98).
Deși apasă pe gerunzii pentru a da versului său tensiune, Marian Raicu este prea transparent cu modelul nichitian fără a putea să se desprindă de această influență pentru a încerca noi orizonturi. Totuși, chiar și așa, poezia sa respiră frumos.
Folosirea unui titlu atât de ciudat alcătuit prin două cuvinte venite în limba română din alte zone, creează acea stranie așteptare care reiese și din poezie. Știm că este un rătăcitor atât fizic, prin lume, cât mai ales literar. Suavul călător prin aceste spații chiar transmite imaginea unei grații aparte.
Poezia lui Marian Raicu este de citit. Momentan o găsesc conturată chiar ca o poezie peregrină și desigur, suavă, pentru a folosi cuvintele special alese de autor. Cred că vom mai auzi de această poezie pentru că este în multe părți, o poezie frumoasă care reușește să atingă sufletul cititorului.

Marian Raicu, Suavul peregrin, Alexandria, editura Tipoalex, 2020, 136 pagini.

Ottilia ARDELEANU

„N-ai jindui după un colț de Rai…”

Cu un motto reprezentat de două versuri din poezia „N-ai dezmierda” a poetului Radu Gyr: „N-ai jindui după un colț de Rai, de n-ai purta un strop de iad în tine” își introduce Dorina Stoica poeziile din volumul cu tentă religioasă Sentimente sub formă de acatist. Apărut în 2021 la editura PapiruS Media de la Roman, colecția „2021 – Anul Garabet Ibrăileanu, 150 de ani de la naștere”, volumul de față este prefațat de scriitoarea Daniela Șontică.
Poeta simte nevoia de a se confesa, astfel că poeziile sale sunt adesea spovedanii, rugăciuni, stări de meditație. Adecvează un vocabular pe măsura acestor sentimente în care pune și din care ia pentru sine, dar și pentru cititor, atâta divinitate cât poate duce.
În fapt, poeta descrie firul anevoios și brăzdat de o
diversitate de trăiri, puținei fericiri adăugându-se, de la tinerețea dezinvoltă la maturitatea din ce în ce mai înțeleaptă, tristeți, nădejdi, dezamăgiri, însingurări, dar și multă credință în Dumnezeu.
La teamă se referă cu teamă, la iubire cu iubire și
chipul mamei i se prefigurează peste timp, împrumutându-l: „Când eram tânără, mama se scula/ în fiecare duminică foarte de dimineață./ Se îmbrăca frumos și mergea la biserică./… Acum mă scol în fiecare duminică/ foarte de dimineață./ fără să-mi beau cafeaua,/ mă îmbrac frumos și merg la biserică”.
Singurătatea nu poate lipsi din peisajul lumesc, contribuția ei în viața omului, deși aparent nedorită, fiind aproape indispensabilă. Atunci când omul rămâne cu sine și își vorbește de griji și neîmpliniri, se cheamă că este singur. Pe de altă parte, doar în singurătate poți face ce vrei, poți relaționa cu Dumnezeu, în taină și liniște. Tăcerea este poate momentul așternut anume pentru reflecții, este poate un exercițiu de respirație divină.
Poeta simte bucuria vieții, declarând că este „vie atâta timp cât prin vene/ îmi curge cerul”.
Tema trecerii și a îmbătrânirii, uneori chinuitoare, urâtă și prea lungă, este tratată de autoare prin imagini vizuale și metafore privind descuamarea, praful care colcăie pretutindeni, scamele de orice fel, dar și în plan moral-psihologic: lacrimi, insulte, vinovăție, neliniști, doruri, supărări, împăcări etc.
Pe Dorina Stoica o năpădesc, uneori, amintiri de pe când trebuia să se ducă la prescurăreasă, să străbată, copil fiind, aproape întreg orașul împrăștiind mirosul pâinilor calde, ținute strâns la piept ca pe cea mai caldă iubire între lumea de aici și lumea de dincolo.
Absența sa din real o pune pe seama virtualului, timp și spațiu de însingurare, cu impresia vădită că aici îi sunt prietenii, aici se duce viața, printre cuvintele-pixeli, printre nenumăratele ecrane și pereți luminoși unde scriitorul muncește asiduu bătând la taste, dar, își dă seama că se înșeală. Tableta, computerul ori telefonul prin care comunici în orice colț al universului în fracțiune de secundă nu pot ține totuși locul unui suflet cald! În plus, habar nu mai are că viața colcăie în jurul său: „eu și lumea mea virtual./ ,,Acasă”/ nu e un dormitor călduț cu pat dublu./ E „acasă” pe facebook,/ pe site-uri/ pe reviste,/ pe bloguri.// Începi de ,,acasă” și ajungi tot ,,acasă”./ Acasă la tine e iPhone-ul,/ tableta sau laptop-ul și gândacii de bucătărie”.
Acatistele Dorinei Stoica sunt nopți „începute prea târziu”, când diminețile vin prea devreme. Și-ar dori să-și procure „un vis colorat”, însă trăiește fără să vrea, shakespearian, incertitudinea lui a fi: „Nu sunt foarte sigură dacă trăiesc/ sau am murit ieri”.
Acatistele Dorinei Stoica balansează între păcatul originar prin care fiecare femeie se confundă cu Eva și condiția umană în care femeile ajung eve, căci rostul acesta i s-a dat: „stătea mai mult pe la mănăstiri/ să se roage pentru o căsnicie fericită”; „Femeie, soție, mamă,/ bunică, gospodină, poetă/ oscilez între păcat și evlavie”. Acatistele devin atunci rugi pentru bucurie, pentru azi și pentru mâine și pentru fiecare zi, pentru iertare de rău, de minciună, de îndrăzneală, de hoție, de îndepărtare de virtuți.
Câteva poezii fac aluzie la starea de urgență instituită datorită pandemiei, la izolare și purtarea măștii, dar mai ales la interdicția de a intra în biserică, suspendarea slujbelor și ritualurilor preoțești. Viața devenită închisoare este insuportabil de grețoasă, plictisitoare și deprimantă: „Trag miros de clor/ și de spirt în piept și aștept. De mâine/ o să mă străduiesc să-mi placă la închisoare,/ mă voi îndrăgosti de acei ce/ decid ziua, sau anul în care vom ieși/ pletoși, deprimați, cu dinții stricați,/ din izolare”.
Poeziile Dorinei Stoica crapă de spiritualitate ca un pepene copt, însă, poeta nu renunță nicio clipă la a pune față în față sacrul și profanul, credința versus tentațiile vieții!

Dorina Stoica, Sentimente sub formă de acatist, Ed. PapiruS Media, 2021

Petre ISACHI

Prizonierul Absurdului
sau
nu cunosc Segarcea, dar parcă o știu de undeva*

„Frumosul este îngrozitor, iar îngrozitorul este frumos.
Să plutim prin pâclă și cerul impur…”
( Cele Trei Vrăjitoare din „Macbeth”)

De unde ar putea fi această sintagmă din titlul eseului critic: „parcă o știu de undeva”? Cine și de ce mi-o fi dictat-o? Și eu am notat-o repede! Probabil, știu Segarcea, pentru că în „centrul” satului (devenit oraș în aproape un veac de luptă cu sărăcia) se află Palatul Domeniului Coroanei? În câte țări mai coexistă așa de (ne)fericit, Regalitatea cu democrația (post)comunistă? Poate și pentru că autorul cunoscut D-voastră din creațiile anterioare Povești de adormit… bărbații, 2011; Două soacre și-o minune, 2013, Zborul trupului spre suflet, 2019; Hăituiala, 2020 transfigurează explicit și implicit – fără să se lase contaminat de predecesori – motivul străinului care „te tot paște, de nu te mai poți cunoaște”… Portretul „străinului”, fictivizat de Adrian Nicola, în Prizonierul, mi-a amintit – tot am citit un roman în care memoria, „talentul erudiților”, dictează ficțiunea, care, se știe, nu minte niciodată; de aici, probabil, avertismentul scriitorului, avocat în timpul liber, deci care știe cel mai bine subiectivitatea legilor: „orice asemănare cu fapte și persoane din viața reală este absolut întâmplătoare” – de o anecdotă pe care Nicolae Steinhardt o povestea prietenului său Ioan Pintea, cândva, în jurul anului 1988. Vă rog să observați cum o ficțiune aruncată, aparent întâmplător, în demersul critic, devine cheia de lectură a acestui roman kafkian, ce transfigurează efectele celui de-al Doilea Război Mondial și ale bolșevizării României, asupra ființei naționale și asupra românismului. Dar să-i ascultăm povestea Monahului de la Rohia: un multimiliardar i-a plătit lui Picasso un milion de dolari să-i facă portretul. Suma i se păruse ispititoare celebrului pictor, dar treaba nu-i plăcea. Nu se știe din ce cauză, omul îi provoca antipatie, încât a tras repede pe pânză câteva figuri geometrice și câteva linii drepte; a aruncat asupra-le câteva culori violente și i-a spus tipului în cauză, astăzi pe cale de dispariție: Iată-ți portretul! Individul, descumpănit și total rătăcit, se uita ca vițelul (din Segarcea comunistoidă de ieri…) la poartă nouă. Și acum, i-a poruncit autorul celebrului tablou, Femeia floare, cu un glas autoritar, Fă ce știi ca să-i semeni. Dacă veți citi, veți vedea: cam același lucru-i face Adrian Nicola, eroului său, Tănăsache Iorgu, zis prizonierul: un „portret” pe care nu-l recunoaște nimeni – nici fosta soție, nici copiii, nici vecinul, nici popa, nici consătenii etc., doar câinele, precum pe enigmaticul Ulyse din Iliada și Odiseea. Nici Penelopa, nici Victorina nu-și mai recunosc soții… Se-ntâmplă! Totul este posibil. Vă mai amintiți versul eminescian: Ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște!, încât…
Romancierul, segărcean prin naștere, ne oferă portretul „eroului” cu „mormântat la comunicare”, de la care Ceilalți ar trebui să învețe să știe să-i traducă/ actualizeze profilul spiritual al înstrăinatului, însinguratului și dezrădăcinatului „erou” ajuns după 10 ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, „acasă”, într-o țară fără rege și fără identitate, aproape total necunoscută țăranului mitic, devenit, încă din prizonierat, un proletar autentic, un viitor membru al clasei muncitoare, dar și al țărănimii – tot muncitoare. O interogație tragică cu rădăcini mitice în absurdul existențial străbate scriitura; oare nu asta a făcut România postbelică, comunistă și apoi postcomunistă: tot ce a știut, tot ce a putut, ca să semene cu imaginea configurată de cei ce au integrat-o în UE, în NATO și în oceanul globalizării?
Prin urmarea, citim în Prizonierul o ficțiune epico-lirică parabolică, cu rădăcini în cunoscutele epopei Iliada și Odiseea, în care, ca și Homer, Adrian Nicola reinventează simetriile flagrante, un raport inedit al geografiei (mitică, onirică, fabuloasă, vizionară) cu timpul, contrapunctul epic, pune accentul pe relații, subordonează în mod strict ideea personalității umane, hazardului, destinului și „teroarei istoriei”. Evaluează cu acribia lui Rebreanu din Ion și Pădurea spânzuraților și a lui Marin Preda din Moromeții, stări limită, crize de destin, iubiri, trădări, prietenii, antipatii, tristeți și melancolii eminesciene etc. Distanța dintre Penelopa și Victorina nu este așa de mare, cum pare la o privire superficială. Tragicul homeric/ mitic conjugat cu cel rebrenian, dislocările spațiale și temporale, cronotopul așteptării, tehnica narativității în care vocea auctorială se armonizează cu vocile personajelor sau ale naratorilor dramatizați ca într-un cor de tragedie antică, importanța nucleelor epice și a ideii de simetrie compozițională, singurătatea existenței, arta dialogului și a monologului interior (introspecția), prestigiul naratorului martor, culoarea politică a vremurilor, subiectivitatea naratorilor, limbajul – mijloc de caracterizare indirectă, selecția balzaciană a detaliilor, tipologia personajelor, aspirația camilpetresciană a scriitorului spre autenticitate, mitologia inconfundabilă a toposului cultural al Olteniei, omniprezența ironiei, sarcasmului și a spiritului satiric potențează structura de adâncime a scriiturii și-l integrează pe scriitorul constănțean, într-o familie de spirite de referință din literatura română/ europeană.
Dar să revenim, cerându-ne scuze pentru digresiunea mai puțin succintă, despre „rădăcinile” estetico-poetice ale romanului cu aură epopeică. Cunosc Segarcea în profunzimile ei ancestrale – ca arhetip al satului românesc – transfigurată în viziune cvasi-monografică, din mitografia satului autohton topită în Operele unor scriitori de la D. Cantemir, la Slavici, Creangă, Goga, Coșbuc, la Gala Galaction, Agârbiceanu, Sadoveanu, Rebreanu, Z. Stancu, Marin Preda, Viorel Savin etc. Prozatorul Adrian Nicola reconfirmă în romanul Prizonierul, alături de predecesorii care au eternizat metafizica universului rural, teza lui Lucian Blaga, că „veșnicia s-a născut la sat”. Încă din incipit, vedem arta „de a avea întotdeauna dreptate”, a scriitorului îndumnezeit la Segarcea, dar adoptat – se vede cu noroc – de miticul Tomis, cel care a făcut din exilatul Ovidiu, un poet european de referință. Fără tomitani, poetul Romei antice s-ar fi înecat în uitare. Așadar, să urmărim cum își primește satul mitic românesc pe (ne)fericitul Iorgu, eroul „absorbit de scop, nu de ideal, ca sfântul”. Narațiunea este la persoana I:
„Era începutul lui august și, abia coborât din vagonul de scânduri al sfârșitului rătăcirii mele nedorite prin lume, nările mi se umflau de mirosul viei, al strugurului dat în pârg, căruia îi simțeam gustul, deși nu-i mai pusesem în gură bobul de aproape zece ani de când plecasem pe front. Urcând șoseaua Deleniului dinspre gară, cam prin dreptul lui Petrache a lu Nae am auzit un fluierat. M-am oprit crezând că eu eram cel fluierat, dar în jur nu era nici țipenie de om. Dincolo de gard, în gura păierului, un om tânăr cu furca în mână se uita la mine și rânjea a batjocoră.
–Ce te opriși, bă, fire-ai al dracului de prost, unde belești ochii? De ce nu-l prijoniși, de ce nu prinsăși, că-mi căzu băluru-n cap?! Vocea venea de undeva de jos, din bătătură. Cel de sus a continuat să rânjească.
–Mă uitai și eu că mai vine un… Un erou. Ce-o mai vrea și ăsta de-și puse tinichelele-n piept? Pământ, vite? Foncții și bani?
–De ce dracu mai vin, nu știu, s-a auzit cel de jos. Să-și piardă amărâtele ălea de muieri, copii, vaca și lotul dat de stat? Hai, prijoane, lasă-l în pace.
„În pace”? Avea pacea de ani de zile datorită celor care luptaseră și suferiseră ca mine, devenind acum batjocura lor?” (p.15). Limbajul l-ar fi încântat, credem noi, pe Zaharia Stancu și pe Tudor Arghezi.
Toată pluralitatea de conflicte ale acestui roman-document, istorico-psihologic, își află rădăcinile în interogația insolubil-tragică: „De ce dracu mai vin?!”. Este deja insinuată tema biblică: vanitas vanitatum. Iorgu are ceva și din metafizica lui Iov. De la latinul pro rege saepe, pro patria semper s-a ajuns la dialogul dintre cel „de undeva de jos” și „cel de sus”. Cititorul va fi observat deja: dialogul dintre cele două voci anonime confirmă corelația noastră cu patria și cu eroii care s-au sacrificat și se sacrifică în spiritul caracterizărilor lui Petre Țuțea despre eternul erou: „Rob al pasiunii, capacitate de jertfă, uneori sinucigaș util, sau inutil, înec istoric prin desfășurarea în timp și spațiu, în slujba omului sau unui neam, fiind absorbit de scop, nu de ideal, ca sfântul. Bio- și socioistorie națională și universală. Conștiința eroului este legată de civitas terrena, el se îneacă afectiv în curgerea universală, fiind orbit de pasiune. Este determinat de o concepție a vieții și lumii, care poate fi numită uneori glorie, adică pseudoveșnicie. Nu există nemurire între cer și pământ. Cultul eroilor este pseudocult. Ei pot fi divinizați ca-n perioada mitică, fără să li se poată schimba natura bioistorică”. Nu e greu de observat că „Prizonierul” lui Adrian Nicola este în polemică directă cu acest Socrate al românilor ce ne recomanda: Nihil sine Deo! Dar îl și confirmă – „cultul eroilor este pseudocult” – prin demitizarea și desacralizarea eroului homeric al culturii europene.
Romanul Prizonierul transfigurează în paralel, sub o paradigmă postmodernă, procesul devorării lucrurilor de către semne, mai precis, complotul cuvintelor împotriva lucrurilor, cam în viziunea estetică a lui Umberto Eco cel din megaromanul Pendulul lui Foucault. Omul/ oamenii și viața sunt cuprinși într-o privire integratoare, circulară, contradictorie și totală. Adrian Nicola este un romancier al diferențelor umane, al situațiilor irepetabile, unice, ale omului nesubstituibil, pătruns de un moromețianism specific Olteniei și de voința de a căuta pretutindeni performanța retorică. Crește competența povestitorilor în folosirea narației, descripției, dialogului și monologului. Segarcea cea aflată imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, deși integrează simultan satul metafizic blagian cu cel arhetipal al lui Creangă, Coșbuc, Goga, reprezintă prototipal o structură de cetate antică – minus cultul eroilor – în care legile nescrise sunt transistorice și unde, sub sarcasmul și ironia inconfundabilă a oltenilor, guvernează o noocrație atipică. Jocul (în subtext, jocul destinului, care nu poate fi controlat decât până la un anumit punct) pornește de la faptul că eroului nu i se mai recunoaște identitatea inițială, deși trăiește cu aceeași profunzime misterele sufletului satului natal – un axis mundi – ce-și pierde încet-încet, dar sigur, farmecul sfânt și poezia existenței.
Ni se oferă cu un real talent narativo-descriptivo-dialogic, sub forma parabolei ce tinde spre distopie, incognoscibilitatea lumii și potențele reale ale Cuvântului. Semnele/cuvintele se răzbună chiar împotriva celor care le manevrează, în momentul în care aceștia transformă jocul combinatoriu al hazardului, într-un scop în sine. Reactivarea la nivel național/ european a cohortei comunistoide potențează imprevizibilul, misterul existențial și impune firul narativ din cele 34 de capitole, 476 p. Procesul devorării lucrurilor de către semne este mai înfricoșător decât cea mai tragică realitate. Desemantizarea cuvintelor și desacralizarea României tradiționale, aceasta este marea redescoperire a romancierului postmodernist, Adrian Nicola, care sugerează imposibilitatea opririi jocului aparent gratuit al permutării destinelor, ideologiilor, convingerilor, prejudecăților, identităților etc. Procedeul povestirii în povestire îi permite autorului ca, în cele 34 capitole ale Segarcei narativizate, personajul (nu doar cel principal) să devină element de structură și structurare. Dislocările temporale și spațiale fac ca fiecare personaj actant sau colportor să inventeze o nouă intrigă, încât îi descoperim noului Țăran, captiv al noii ideologii bolșevice, tot atâtea fețe și măști cameleonice. Romanul s-ar fi putut numi și Cele 34 de fețe ale prizonierului din noi. Cu un scenariu, o distribuție și un regizor de excepție ar putea ieși din bildungsromanul Prizonierul o capodoperă cinematografică de răspândire mondială. Dar să ne întoarcem la mitografia străinului transfigurată în viziune postmodernă românească.
Dinamica structurării personajului ne apare textuală pin excelență. Metatextualitatea implică extensia semnificației personajului nu atât pentru propria devenire ca prezență a poveștii sau ca tipicitate, cât pentru participarea la semantica globală a operei și proiectarea de sine dincolo de operă, spre spațiul universaliilor umane. Această ieșire din propria interioritate, depășirea situației de „componentă” a arhitecturii romanului îi asigură lui Tănăsache Iorgu, prizonierul, o eternă resemantizare. În acest sens personajul, un alter ego al autorului, metafizic vorbind, intră într-o selectă familie de personaje – Ulyse, Don Quijote, Don Juan, Emma Bovary, Ion, Otilia, Ilie Moromete, Ștefan Gheorghidiu, Victor Petrini etc. – ce revelă tocmai această deschidere semantică infinită. Se confirmă punctul de vedere al lui Salvatore Bataglia, după care personajul e o „ipostaziere a posibilului și probabilului”, spre deosebire de Todorov, care-l definește ca „o istorie virtuală, care este istoria lui însuși”. Cele două definiții ale personajului nu se exclud, ci revelă strălucit devenirea eternei condiții a omului, prizonier al propriei istorii conjugată cu spectacolul misterios al lumii. Gramatica interioară a personajului, aceasta pare să fie specialitatea lui Adrian Nicoară. Nenea Iorgu – cum îi spune tanti Mitrana, mama lui Tudorel, in Epilogul romanului-parabolă – care-și rememorează și-și povestește destinul tragic, absurd și comic în același timp, victimizându-se permanent, în cel mai specific mod românesc de a fi, este un Janus Bifrons absurd al prezentului. Deși narator și personaj actant, al lui Tănăsache, ăl mare, Iorgu, nu are independența visată de Ilie Moromete: Domnule, eu toată viața am fost un independent, încât se lasă structurat, povestit, descris și manipulat în intrările și ieșirile lui din propria-i viață de aproape toți consătenii săi, în special de sistemul comunistoid. Dispune din incipit de o autonomie enunțiativ-semantică, prin care își construiește zona proprie, un câmp al interacțiunii, cognitivului, faticului și narativului/ enunțiativului, cu o rază de acțiune care îl centrează, dar îl și dispersează în ceilalți locuitori ai Segarcei.
Zona figurativă vizează personajul Tănăsache Iorgu cu „mormânt la comunicare”, ca actant al unui enunț reflexiv (în narațiune) performativ (în dialog) și limbaj original, specific ariei lingvistice, înscriindu-l prin această figurativizare, alături de celelalte formule de recunoaștere (fizică, socială, moral-psihologică, caracterologică) în semiotica eroului convins că nu există nemurire între cer și pământ. Textura lingvistică a romanului este șlefuită cu acuratețea și minuția fostului student de la Drept, care a studiat Retorica. Lexicul abundă în rarități, neologisme, arhaisme, cuvinte dialectale, cuvinte încărcate cu aluzii ce conferă sensuri și valențe multiple scriiturii. Colportarea „știrilor”, ideal realizată de „gura satului”/ agora șanțului concurează cu cea a televiziunilor Lumii, care au transmis „în direct”, războiul atipic Kiev – Moscova – restul planetei. Adrian Nicola oferă cititorului, prin romanul Prizonierul, imaginea reconfortantă a continuității, care repune în drepturi personajul tragico-absurd, reconfirmând teza emisă de Pompiliu Constantinescu, că literatura este un organism.
Ideea organicității literaturii se verifică în cazul romanului apărut la EX PONTO, Constanța, 2017, prin continuarea în spirit a unor naturi predominante ce configurează originalitatea literaturii autohtone. Cititorul de elită va constata modul original-simfonic, în care scriitorul tomitan a asimilat în poetica și poietica „Prizonierului” natura epică Rebreanu/ Preda, natura analitică Hortensia Papadat Bengescu/ Augustin Buzura, natura metafizică Blaga/ Nicolae Breban, cea lirică Sadoveanu/ Fănuș Neagu, cea romantică Eminescu/ Sorin Titel și natura originar-fantastică Mircea Eliade/ D. R. Popescu. Coexistența acestor naturi care confirmă conceptul de „literatură-organism”, îl apropie pe țăranul căruia i s-au furat identitatea, sufletul și inima, Iorgu Tănăsache, prizonierul ce locuiește confortabil în fiecare dintre noi, de universitarul Victor Petrini, din trilogia Cel mai iubit dintre pământeni, cel ce glosează interogativ, despre căderea în timp, cum ar spune Cioran. „Temporalul e infernul”, crede Petrini. Cine ne împiedică să trăim prin intemporalul din noi? În cele două romane ale celor doi olteni, aparent despărțiți de generații, personajele predestinate să trăiască în această viață „ca o pradă” își transformă stările de frustrare, marginalizare (dusă la limită, până la a fi considerat inexistent), apatie, ratare și claustrare într-o interogație reflexivă ce traduce o atitudine existențială nu doar a lor. În sufletul lor, ei știu că nu au nimic material și palpabil să poată fi salvat, în afară de propria lor esență. Nu pot să uit: De ce dracu mai vin, nu știu…? La asemenea personaje, totul e conștiință și pentru fiecare în parte compromisul cu ideile este un lucru tragic, de aici claustrarea lor într-un timp interior/ „intemporalul din noi”. Stilul interogativ al celor doi romancieri – am în vedere interogația ce comunică la nivelul operei, nu interogațiile aflate la nivelul frazelor, cu toate că și acestea au rolul lor în dialogul și monologul vocilor din romane, sau al antifrazelor capabile să elimine tautologia dogmatică – configurează dramatic, o lume tragică, atipică, ce ilustrează eternul mit al violenței, al condiției umane, degradate și umilite. Și în cazul lui Preda, și în cel al lui Nicola, interogația încetează să mai fie doar o figură retorică, ci devine un element de poetică în sensul de artă a construcției estetice orientată întru semnificație. Nici universitarul Victor Petrini, nici prizonierul absolut Tănăsache, țăranul inexistent în acte, dar prezent în tragi-comedia lumii, nu sunt în realitate cei mai iubiți „dintre pământeni”.
În comedia kafkiană din Prizonierul, un model epic salvat parțial, de tirania predecesorilor, prin implicarea intertextualității, cu o originalitate cuminte (nu frapantă), surprinde – ca și la Homer, Rebreanu, Preda, Sadoveanu etc. – perfecta identitate dintre spațiul epic și spațiul social. În acest sens, spațiul epic al Segarcei devine personaj-colectiv, cam în spiritul Humuleștilor junimistului Ion Creangă, în jurul căruia se organizează cele 34 de capitole ale romanului. Citez câteva titluri, pentru ca cititorul, fratele nostru, să-și facă deja o idee despre morfologia romanului și viziunea monografică asupra satului, cel mai autentic și obiectiv personaj al cărții: Calea Eroilor, Soțul soției mele, Un mormânt gol, Gostatul, Circ fără pâine, Gura lumii, Tovarășa Gostin, Duhul vinului, Alt mort, același suspect, Țața Casandra, Isaia dănțuiește etc. Poeticul, oniricul, fantasticul, comicul, absurdul nu estompează infrarealismul și realismul mitico-rebrenian, dimpotrivă potențează condiția de etern prizonier a omului aflat nu numai sub blestemul iubirii, al pământului, al războiului cu sine și cu lumea (războiul fiecăruia împotriva tuturor), ci și sub teroarea fricii, ignoranței și a resemnării. Talentul lui Adrian Nicola constă în realizarea „ființelor de hârtie” și a efectului de real. Descrierea conjugată cu narațiunea realist-naturalistă, cu dialogul/ monologul îndeplinesc efectul de real:
„- Ce-o fi în mintea ta? Ce familie mai este și asta? Și totuși, eu și Mișu formăm o familie, puțin mai atipică, dar o familie. Nu-ți ascund faptul că nu ne-am căsătorit din dragoste. Dar câte căsătorii sunt încheiate din dragoste, câți tineri care au trăit în țara asta s-au luat pentru că s-au plăcut?
– Știu și eu că cele mai multe sunt sorocite de părinți, unele cu mulți ani înainte, când viitorii soți erau doar niște copii. Eu m-am luat cu Victorina mea din dragoste. „Am furat-o de la horă” și am fugit în alt sat. Și acum… Acum m-a uitat. Sau nu vrea să creadă că eu, ăsta desfigurat de război, sunt cel cu care a fugit în tinerețe, pentru că îl iubea. Este măritată cu altul și are un copil cu el. Iar eu de la venirea din prizonierat, nu fac altceva decât să mă chinui să-i aduc dovezi că sunt eu. Fir-al stelele ei de viață!”. Aura memorialistică și sapiențialitatea (să ne oprim doar la înjurătura atât de iubită de unii dintre noi), inserția realității concrete (stereotipii, gesturi de rutină, atitudini de tranziție, detalii aparent neînsemnate), poetica atmosferei, aderența personajului la cele trei nivele ale lumii (realitatea, cultura, ficțiunea), motivația explicită, corelația dintre adevărul științific și adevărul „artistic”, coerența internă a scriiturii, verosimilitatea personajului, alchimia doctrinelor literare – clasicismul, romantismul, realismul, barocul, expresionismul – care-și dispută verosimilitatea lumii personajelor, confirmă proteismul autorului, arta lui de a colaționa (post)modern ființe de hârtie, ficțiuni, mituri și coduri pierdute și mai ales teza că nimeni nu este ceea ce este, ci numai ceea ce ceilalți îl fac. Al lui Tănăsache, ăl mare, Iorgu, a avut norocul să se nască un „personaj viu”, cum spunea undeva Pirandello. Romancierul tomitan are știința numelor, stăpânește strategia sistemului onomastic oltenesc, arta povestirii în povestire ce revelă simultaneitatea măștilor și a existențelor, încât individul fictivizat este conceput nu ca Unul, ci ca mai Mulți dintr-odată. Intuiește balzacian stricta dependență a structurii romanului său, de prezența eroului (indiferent ce e acesta, caracter, voce, funcție, agent, semn, participant, ființă de hârtie) conștient că își poartă „drama în sine însuși”. Vede simulacrul generalizat în care se complace societatea postbelică, în limbajul criticii, stăpânește poetica privirii. Odată cu constituirea celor 34 de nuclee ale povestirii sunt create tot atâtea constelații actanțiale, încât există tot atâtea „Euri”, câți spectatori ai aceluiași eu. Nevoia de celălalt devine o necesitate ontologică, după principiul formulat cândva de Miguel de Unamuno: „Eu și lumea ne creăm reciproc”.
Omniprezența tragicului – excepțional transfigurată de scriitorul constănțean – este generată și de faptul că fiecare personaj al romanului-parabolă Prizonierul își poartă în sine însuși tragi-comedia vieții, dar nu reușește s-o facă inteligibilă și pentru ceilalți, deoarece fiecare dintre ei raportează toate cuvintele, semnele ce le sunt adresate, la lumea pe care o poartă în ei. Fatalitatea incomunicabilității și a biblicei condiții umane, așa cum o exprimă Unamuno, guvernează lumea Segarcei stăpânită de stafiile istoriei care bântuie și astăzi Europa și lumea: „Fiecare ființă omenească poartă înlăuntrul ei cele șapte virtuți și cele șapte vicii capitale opuse: este orgolios și umil, lacom și reținut, lasciv și cast, invidios și milostiv, zgârcit și generos, leneș și harnic, mânios și răbdător. Și poate scoate din el însuși la fel de bine pe tiran și pe sclav, pe criminal și pe sfânt, pe Cain și pe Abel”. Prin urmare, totul depinde dacă alegem să jucăm rolul lui Cain sau să jucăm rolul lui Abel. Drama opțiunii – aceasta este supratema romanului Prizonierul, parte dintr-o viitoare trilogie – Lazaretul Demagogilor a apărut deja, în 2021. În mod fatal, dacă vei apuca la dreapta, te vei căi, dacă vei apuca la stânga, iarăși te vei căi – cum ne avertiza undeva, Sfânta Vineri… În absența tragicului, o societate moare, încât mai bine să aleagă și să culeagă la umbra absurdului, florile răului… Cioranian vorbind: n-ar fi nimic nici de explicat, nici de dovedit, ci de văzut…

*Adrian NICOLA, PRIZONIERUL