Propoziții pretențioase – Alegași
Câte refuzuri. Câți trei ani și jumătate departe de zilele cu echipa. Tata, Cristi și mama îngrijorată că nu mai sosim de la muncă, îngrijorată că ni s-a întâmplat ceva rău.
Am intrat. Cu tata. Spera să găsesc acel dinainte timp să lucrăm împreună. Acum știu că așa a fost. Am intrat la domnul Plugaru în curte, am mers în spate, la magazia din rând cu casa, am privit-o pe dinafară, am aruncat un ochi și înăuntru. Am avut un review. Semăna extraordinar interiorul cu magazia doamnei de pe Sava Roșescu, aceea care a scăpat ouăle pe aragaz și apoi ni le-a pus în farfurie. Scândura nu prea bună, două încăperi, pline de vechituri și miros puternic de mucegai. N-am bătut niciun cui. L-a luat pe Marian și cu cine o mai fi fost și i-au așternut tabla. Celelalte două lucrări, la interval de doi ani, au avut ca obiect jgheaburile și burlanele, pe două laturi ale imobilului principal – la stradă și în curte, și tabla de pe corpul ce adăpostește bucătăria, un hol și probabil încă o cameră, cu jgheaburi și burlanele aferente. Bătrânul Plugaru – un tip tăcut, puțin surd, aproape de 80 de ani la acea vreme, cred, cu pulover în carouri, basc purtat în preumblările pe stradă – nu ne-a stat în cale. Ne-am cocoțat unde am vrut, de fiecare dată, ne-a pus la dispoziție cele necesare lucrului, ne-a plătit și cam asta a fost. De remarcat doar colțul jgheabului dinspre Penny, redus, cu succes, pentru a putea fi prins de cele mai vechi și faptul deloc convenabil că ori de câte ori trec dinspre atelier spre piață, când ridic privirea spre tronsonul pluvial stradal, mă apucă una dintre zecile de alergii la… lucrurile făcute nu tocmai… perfect. Al treilea cârlig nealiniat ață – un centimetru, poate și mai puțin îl face concav, deși, la așa desfășurare, 33 cm, pentru ochi neexperimentați nici nu se observă – rămas așa dintr-o teamă de-a nu ,,pocni” fierul ca-n alte dăți. Greu se mai fabrică, greu se înlocuiește. Și-mi vine, de fiecare dată, să iau scările, frații și să îndreptăm factorul ,,alergen”.
Cum sunt casele de pe Brâncoveanu, zona cuprinsă între muzeu și procuratură, chiar până la confluența cu Sava Roșescu – Ștefan cel Mare ori Progresului – mai rar. Ori lipite unele de altele, ori cu dosul construcției drept hotar.
Ca să ajungem pe acoperișul domnului Noapteș, am avut nevoie de aprobarea aceluiași domn Plugaru. Și nu puțini acceptă să le fie călcate bătăturile, să le fie pârjolită iarba pe alocuri, să suporte diversele zgomote de ciocan și mai ales gurile noastre, recunosc, în mare parte spurcate. Alții în locul vecinului Plugaru se alertau de la primele…. Ne-ar fi dat afară destul de repede. Uneori să juri că nu se putea altfel. Țuguiatul acoperiș a scos din noi de la interjecții la injurii și invective. Acuzații. Ce-am greșit de-am fost nevoiți să ne cățărăm pe ,,Chomolugma”? Poveste lungă de scurtat în câteva fraze. Binefăcătorul meu, cel care s-a scăpat pe sine de o povară necum suportabilă încă o perioadă, cea scadentă, era chiar domnul Noapteș. Rămăsese în amintirile mele din tabăra școlară, petrecută două săptămâni în vacanța de vară tocmai când trecusem de la primare la gimnaziu. La Snagov. Favorul făcut, cum puține se ivesc într-o viață de om, mă transformase din posibil dormitor pe străzi în proprietar de apartament, tocmai când eu și Corina începusem să ne facem gânduri negre de viitor. Mai mult eu. Aleseră, el și administratorul blocului unde nu dânsul era proprietar, ci verișoara, să dea primilor veniți și pe deasupra curajoși cheile apartamentului. Onorific. De fapt nici ei nu le aveau. Dar…. Au fost mai mult de câteva fraze.
