Spații culturale nr. 84 (8)

Camelia Manuela SAVA

Al doilea văl

Capitolul 4 – Schimbarea

La București am dat peste o lume pestriță, libertină. Eram uimit de tot ce se întâmpla în jurul meu. M-am acomodat însă repede, nu era prea sofisticat – orașul era mai mic decât Ankara sau Istanbul. La cursuri intrau amestecați cu studenții de la Medicină și rezidenții, români sau străini. Veniseră acolo din toate părțile – marocani, greci, israelieni, iranieni, albanezi, basarabeni.
Eram singurul din Turcia – distant și tăcut, interesat de ceea ce învățam. Erau atâtea motive să mă schimb! Studentele, mai ales, erau frumoase! Motiv să poți păcătui oricând, dar pentru mine sexul nu era imperios necesar, deși mă aflam departe de casă, de soția mea. Eram dezamăgit privind la ceilalți care erau nepăsători – fumau, beau și se îmbătau, se combinau cu femei o zi, două-trei, cel mult o lună, schimbând partenerii între ei cu ușurință: haram! Deși învățam lucruri importante pentru profesia mea, începeam să mă pervertesc încet, încet – fumam, beam alcool, uitasem de rugăciune. Acasă sunam rar, o dată pe lună, apoi din ce în ce mai rar. După un an, când m-am dus în vizită la Adana, mi se părea că sunt un înecat – trăisem în două lumi. Meltem văzuse schimbarea mea, dar tăcea. Zâmbea timidă:
-Ali, visul tău s-a împlinit! Mă bucur nespus pentru tine!
-Fără ajutorul tău nu aș fi reușit! Tu ești fericită?
-De ce nu aș fi? Copiii sunt bine, cresc. Eu sunt mulțumită. La școală situația e stabilă. Nu îmi lipsește nimic.
Acest nimic îmi frigea inima. Eu oare nu contam? Nu mai făceam parte din lumea ei? Sau poate ascundea sub aceste cuvinte grele nefericirea ei, faptul că mă pierdea, pentru că eram departe. Poate că simțea lipsa mea, copiii creșteau fără tată. Dar acesta era sacrificiul ei, soarta ei. Înțelegeam că încă mă iubește și că este tristă, accentuând lipsa mea din viața ei.
Vacanța a fost scurtă – o lună de zile m-am bucurat de jocurile și plimbările cu fetele și băiatul meu. Am mâncat împreună. Am făcut multe ghidușii împreună. Erau copii minunați. Nu îmi cereau nimic niciodată, nu îmi reproșau nimic. Meltem îi crescuse după firea ei răbdătoare, deși fizic semănau toți trei cu mine, moștenindu-mi trăsăturile. Eram fericit în prezența lor.
Am mers la cimitir să pun niște flori la mormântul părinților mei. Parcă îmi luam rămas bun pentru totdeauna. Piatra rece mă făcea să cred că mă îndepărtasem de ei, de ceea ce însemnase lumea în care crescusem. Am revenit la București cu o greutate în suflet. Mă distanțam de lumea mea, de rădăcini. Mi-am reluat activitatea, mergeam în spitale, asistam la intervențiile făcute de profesorii noștri sau chiar interveneam și eu. Îmi plăcea nespus ceea ce făceam.
O doctoriță blondă, drăguță pusese ochii pe mine. Nu am zis nu. Oricare bărbat în locul meu ar fi procedat la fel. În ciuda faptului că ne combinasem, iar partidele de sex erau foarte intense și mă satisfăcea cum nu știam că poate fi vreodată un bărbat satisfăcut – frenezia aceasta îmi oferea o siguranță, o prestanță, călcam mai mândru, mai hotărât, priveam lumea de sus, deși îmi dădeam seama că e doar o relație. Și atât. A durat vreo doi ani, pentru că eu nu puteam să zbor din floare în floare, iar ea se atașase de mine – era o ființă a nimănui, venită din provincie, frumoasă, cochetă, având pe vino-ncoace, era bine văzută printre colegi. Poza în divă de capitală, dar era un suflet rătăcit. Pariurile legate de separarea noastră se făceau zilnic, dar am rezistat acestor mici și inevitabile răutăți. Ea devenise pentru mine un drog dulce. Dar ca orice drog te poate intoxica, te poate duce la pierzanie dacă nu te renunți la timp… iar eu nu eram prea implicat, nu eram un tip fermecător, nu zâmbeam, nu făceam glume. Nu păream acel tip de bărbat fatal care să te ducă la capătul lumii și să îți spună te iubesc. Cert e că ne-am răcit treptat unul de altul sau poate ea începuse să se plictisească… nu știu…Ne-am despărțit prieteni. Și-a luat hainele din garsoniera mea și a plecat cu un taxi… unde exact nu știam… dar se interesa mai mult de un manager nou venit la un spital mare – probabil potența lui financiară o atrăgea mai mult decât a mea… eu eram prea taciturn, prea închis în mine, prizonier între două lumi diferite. Am învățat de la ea să vorbesc românește și pentru asta îi eram dator.
În acea perioadă frecventam comunitatea turcă din București – restaurante, prietenii, vizite în familii de turci. Unii mă tratau cu același ton – Ali, tu nu zâmbești niciodată?! Ești prea serios, băiete! Ziua când mi-a adus un nou chip a fost când am întâlnit-o pe Zeynep. Cea mai frumoasă fată din lume! Cu ochi mari de căprioară și cu pielea albă, cu un păr lung, blond, strălucitor, fata consulului Turciei era înaltă, subțire ca un lujer. Se îmbrăca elegant, europenește. Agilă, modernă în mișcări și comportament, Zeynep fermeca pe oricine. Avea aerul prietenos și elegant al unei femei sofisticate, deși avea numai douăzeci de ani. Era plăcută, rafinată. Ca o prințesă.
Am fost invitat la Consulatul Turciei de Ziua Națională. În îmbulzeala din curte, petrecerea era în toi. Prezentări, fețe noi, necunoscute, mâncare din belșug. Zeynep mi-a atras atenția prin lumina ce o răspândea în jur, părea un vis frumos ce se întrupase în această ființă perfectă.
-Ea e Zeynep, fiica cea mare a consulului, făcu introducerea Hassan, prietenul meu. Vezi ce minunată este? O moștenește pe mama sa, o femeie extrem de frumoasă!
-Încântat, am silabisit eu, făcându-mă mic, căci frumusețea fetei, naturalețea ei mă copleșeau.
-Și eu sunt încântată. Poate veniți și cu altă ocazie în vizită, a ciripit fata. Să fim numai noi.
-Desigur, aș fi onorat! am mai îngăimat eu și am plecat năuc. Parcă eram vrăjit. Să fie oare dragostea o incantație, o vrajă, o greutate care ți se lasă direct în inimă? Care îți atinge cele mai intime fibre ale ființei? E o alchimie înălțătoare?
Zilele mele păreau că au intrat sub o altă zodie. Îmi aminteam cum era acea zeiță, cum era părul ei minunat și tresăream la orice mișcare – dacă vedeam o femeie blondă cu păr lung pe stradă credeam că e ea.
Întâmplarea face să fiu de gardă când Zeynep a apărut pe hol, la Spitalul de Urgență – era cu fratele ei mai mic, Čan, care căzuse de pe bicicletă. Îi însoțeau mama și șoferul familiei. Băiatul a avut nevoie de un consult medical, deși rănile erau superficiale. L-am tratat cum se cuvine pe micul alintat – era un neastâmpărat, îmi aducea aminte de fiul meu. Așa sunt băieții, îl încurajam eu, în timp ce îi bandajam un genunchi. Zeynep îl ținea de mână. Îi simțeam parfumul atât de aproape de inima mea, făcând eforturi să mă concentrez. Mă captase cu unceva dulce al ființei ei și simțeam nevoia nestăvilită de nu mă despărți de ea niciodată… un mister nedefinit mă atrăgea înspre ea… era ca un magnet. Mă lipisem de imaginea ei proiectată în visul meu. Parcă mă dureau ochii, mușchii, brațelor mele le lipsea ceva. Îmi venea să-i mângâi părul ei regesc și nu puteam. Mă simțeam neputincios și îndrăgostit. Nici când mă căsătorisem cu Meltem, în ziua nunții noastre și îi dădusem vălul la o parte, nu mă simțisem atât de emoționat – toată ființa mea tremura în preajma acestei fete fragile. Căci tulburare și nefericire erau sentimentele care puneau stăpânire pe cămara intimă a inimii mele. Asta era oare dragostea? Nu fusesem niciodată îndrăgostit.
Pentru mine dragostea era datorie, devotament, sinceritate, drăgălășenie, familiaritate, intimitate. Dar să fiu atât de răscolit? Să devin atât de ne-eu nu puteam să îmi imaginez vreodată… parcă ieșeam din trup și deveneam un nor. În conturul lui intra ființa ei, cu tot ce era ea – parfum, oase delicate, ochi pătrunzători, sâni mici, delicați, gesturi elegante. Ca prin farmec, făcându-mă să fiu întreg. Zeynep mi-a întins mâna ei subțire la plecare:
-Čok tessekurler, Ali-bey! Čan va fi mai cuminte de acum încolo, nu-i așa, frățioare?! Vă dorim toate cele bune!
-Mulțumesc! O zi frumoasă! Să ai grijă de tine, voinicule! Să o asculți pe sora ta!
Ne-am luat la revedere. I-am însoțit până la ușa cabinetului. După plecarea lor, era un gol în mine. Eram sigur că voi suferi mult după ea.
Toată vara nu am văzut-o. Nu știam unde ar fi putut să dispară. Fusese o plăsmuire a minții mele? Nu era nimeni care să îmi ofere amănunte despre Zeynep și familia ei, iar eu nici atât nu îndrăzneam să întreprind ceva în această direcție. Unde să o caut? De ce să o caut? Fiindcă eram bolnav și ea mi-ar fi alinat durerea. Zilele călduroase mă făceau să zac într-o letargie de om blazat. Parfumul ei mă urmărea pretutindeni. Părul ei primăvăratic mă îmbătase. În somn sau treaz o vedeam doar pe ea. Norocul meu era să muncesc la spital. Cât mai mult. Ca un catâr. Promițându-mi să o uit. Dar nu mă țineam de promisiune.
Când primele frunze s-au îngălbenit, căzând peste Bucureștiul pustiu de august, am crezut că o să înnebunesc de fericire. În mall, pașii mi s-au intersectat cu ai ei. M-am auzit strigat de o voce dragă:
-Ali-bey, ce bucurie să te întâlnesc aici! Bună seara!
-Zeynep! Am putut exclama eu cu mirare! Îmi pare bine să te revăd!
-Sunt cu două prietene, am făcut cumpărături. Am vrea să mergem la un ceai? Dorești să ne însoțești?! Asta dacă nu te deranjăm prea mult… Ce zici?
-Nu e niciun deranj pentru mine. Dar… mă lăsam eu rugat…
-Asta dacă nu ai alte planuri, insista fata.
-Nu, cu siguranță nu am niciun program. Ieșisem din casă… Îmi face plăcere să beau un ceai cu tine… cu voi, m-am corectat imediat.
La o măsuță într-o cafenea, ochii noștri se cufundau într-o ușoară melancolie ce semăna cu fericirea de a fi alături. Eram fermecat. Buzele cărnoase, roșii, cu dinți albi simetrici rosteau cuvintele ca un cântec vesel ce ajungea direct în sângele meu. Fetele celelalte erau ca două umbre, le vedeam, le ascultam. Trebuia să fiu politicos și să facem conversație. Erau frumoase și elegante, dar cam fițoase. Zâna mea în carne și oase îmi oferea o mie de motive să mă facă pierdut în neantul unui sentiment nou – o iubeam cu toată ființa mea, o doream, deși eram conștient că diferența dintre noi este de netrecut. Eram un bărbat matur, aflat departe de familie, de țara lui, aveam responsabilități, un program aglomerat, ea era fiica unei persoane importante, o studentă frumoasă cu o carieră strălucitoare în față, avea prietenii ei, speranțele ei, drumul ei. Nu se putea prevedea că ar exista ceva între noi. Eram o fire pragmatică și socoteam că ea nu ar avea cum să nutrească pentru mine vreun sentiment.
Am petrecut în compania lor o seară plăcută. Zeynep m-a luat prin surprindere întrebându-mă când ne mai putem vedea. I-am spus că sunt liber abia peste două săptămâni, aveam programate gărzi, cursuri. Atunci aș ieși iar la mall, am adăugat cu speranță…
-Atunci, ne revedem la un film, la cinema, tot aici. La ora 20.00? Așa rămâne! Te voi aștepta la cinematograf, peste două săptămâni. Vei veni, Ali-bey?
-Da, am șoptit eu amețit. M-am uitat la ceasul de la mână, să verific dacă exista timpul – pentru mine universul se oprise în loc. Pe curând!

Valeria MANTA TĂICUȚU

și moartea stă

stări de alertă de urgență de asediu de război de rău absolut
trecem prin ele cu pasivitatea moluștelor,
a acelor vietăți acefale
vechi de când păcatul și ticăloase ca și el,
în vreme ce golanii înstăriți, cu stare adică, de bine de răsfăț de huzur
mișună forfotesc își dau importanța dobândită prin legi încâlcite, greu de citit, de înțeles, de acceptat și totuși, ca pietrele, cu liniștea lor marțială,
cu misterioasa lor naștere, cu sângele cosmic încuiat în adânc în ADN-ul primordial, stăm sub vremi, sub stări de agregare imitate
mările noastre sunt pline de plastic, munții de adidașii căzuți de la morți,
de la alpiniștii sinucigași care au vrut să învingă moartea, să-și râdă de ea
dar moartea nu știe de glumă, nu stă la vedere, să pună orice prost gura pe ea
moartea e liniștită și veșnică, munții sunt preferații ei,
și adâncurile de plastic ale mărilor,
și autostrăzile în paragină, cu mătrăgună încolțită
în câte șase benzi de un cenușiu spre verde mocirlos
și piețele cu mascați suferinzi de toate bolile veacului
ce moarte frumoasă e dincolo de gardurile
din sârmă din beton
din vorbe lătrate, conspirația licuricilor o admiră,

deși o critică sub cercul de întuneric din jurul miilor de candele roșii din plastic
e o moarte frumoasă, universală, o spun și glumeții politici strâns înfășurați în jurul partidului lor, toți în cămăși
cu mâneci lunge, mai mult de forță, decât de mire, și pe capete scufie (cum zicea Eminescu),
sub dangăt de clopot în dungă

sub acoperire

îți acoperi mâinile gura nasul ochii părul de parcă în orice clipă ar trebui să intri într-un salon al morții nemilostive, cu ferestrele lui
acoperite cu găinaț de la porumbeii curioși să vadă ce-i dincolo de geam
ce-i dincolo de aburul toxic al atâtor respirații hârcâite fierbinți arse de oxigen
ca plantele unui deșert fără margini
salonul morții se multiplică, intră la tine în casă în bojdeucă în vilă în apartament
chiar și în canalizare, la adormiții pe cartoane, cu seringi refolosite în braț
vaietul se întinde, peltea peste rugăciunile inutile, degeaba pupi icoane, hârtii colorate,
scobituri în lemn în argint trase-n agheasmă, simbolurile au murit de două sute de ani
restul e balet grotesc mers pe sârmă joc de mimi care-au uitat sensul jocului
direcția rugăciunii, adâncul ei de fântână misterioasă nădejdea ei inocentă
preoții ară pe câmpuri sterile alături de vânt, eficienți ca rafalele lui
și câteodată miroase a busuioc și câteodată miroase a smirnă peste câmpii, peste
munți și văi și-n saloanele morții migratoare

se mai aud și cântări tremurate, glasuri de copii nevăzuți de soare, crescuți
sub lumina de la telefon laptop smartphone, căutători de miracole de eroi care
salvează lumea când împlinesc 18 ani, chit că rareori îi apucă, dar ei nu știu
universul lor paralel e ficțiune penibilă ca îndulcitorii sintetici, ca alimentele
fabricate la imprimantă 3D
tu îți acoperi și urechile, preventiv, tăcerea e bună, tăcerea e de aur, tăcerea e a mieilor uciși

Valentina BECART

Atât de rar, fericire…

Rareori mai întind mâna după
tine,
fericire.
Expulzat din propria-mi viață,
mă regăsesc lângă singurătățile
mele,
un suflet boem, de umbre curtat.

Sunt eu…, tot mai tăcut,
și-un univers de gânduri;
amintirile,
ca o pădure tropicală râvnind
vânătoarea, se-agață de prima
fantasmă.

Drumul trecut… e-un amestec
de fum și sudoare.
Uneori, trosnesc arbori înalți;
alteori, păsările țipă, ploile cad,
dar nimeni nu mai știe
dacă odaia s-a scufundat în beznă,
ca-ntr-un iad.

Rareori mai întind mâna după
tine,
fericire.
Izgonit din propria-mi vâltoare,
mă regăsesc un mineral
anost,
lângă noaptea mea viscerală,
ca un abis șovăielnic,
ca un ochi incandescent
( într-un vârtej de zvonuri).

Vechiul tumul e-un amestec
de febră și soare;
alteori, furtună, desfrâu în hățiș.

Nici acum

și nici atunci – n-am bănuit
că singura și orgolioasa-mi viață
e doar o boabă de rouă -,
pe lama incitantă a unui scut.

Un timp imperfect

Să privești zeul flecar… nisipul
cernut
după fiecare anotimp,
e mai mult decât o durere:
e o lașitate,
e acceptarea unui compromis;
doar virtutea poate stărui – într-un
cuvânt inutil.

Să alergi ca un orb, după
Fata Morgana, când deșertul
refuză izvoarele,
e mai mult decât o agonie,
e nebunia celui ce-a crezut;
doar Setea Supremă… învinge aici.

La adăpostul unei singurătăți viscerale,
te aștept
neobosit, să împarți cu mine beția unui
timp imperfect…

Atropa belladonna, pe drumul spre seară…

Te auzeam venind…
„les fleurs du mal” aveau un parfum ciudat,
o înlănțuire
de voci, de harfe frânte, nimic din splendoarea
unei grădini, altădată în bătaia luminii.

Ochiul glorios, când întâia rază
a dimineții
forma unghiul perfect
cu prima bătaie de inimă,
(nedespărțiți în suferinți
aleatorii),
astăzi, undeva printre cețuri,
sunt dezertorii –
ce-și caută în adânc – risipirea,
„pasărea fără de clonț”…

Te auzeam venind…
nu știu dacă aripile – ce-ți sângerau nefiresc –
aveau vreun nume cunoscut de albatros,
dar știu că parfumul ciudat,
(înlănțuire de alegre și triste)
ne-au găsit, pe drumul spre seară,
atingându-ne mâinile

în umbra unei flori: atropa belladona,
ca-ntr-o melopee târzie, cu irizări pătimașe…

Acest alb – ca un hohot repetitiv

Ca o Insulă Albă, pierdută printre cețuri,
e acest ochi care veghează.
În adânc de memorie, celălalt ochi,
cu mult mai vast,
e ca o zbatere de lumină – într-un tumult,
ca un negru alunecos și prădalnic.

Ca o ciocnire de arme, de cupe și cântări,
înlănțuite ca-ntr-un lujer de floare, stau
semnele lumii,
ce încă visează, ce încă se-nfruntă.
Un nud apărând dintre cețuri, e această
incontestabilă logodnă dintre albastru
selenar
și țipătul înalt, sfâșiind zorii– ca o supremă
încarnare.

Ca un ochi licărind din umbră, e această
Insulă Albă, această fulgurantă prevestire,
în zbateri largi de lumină.
Acest alb, – ca un hohot repetitiv, – străbătând
noaptea,
ca un arcuș pe o vioară,
ca o ninsoare tandră, – e calea nesperată
spre absolutul impasibil…

În mătasea nopții

Treceai neauzită…
printre mătăsuri, simfonii,
decoruri răvășite,
adiere fină într-un cuib de vise;
toții ochii lumii întrebau de tine
și nimeni nu știa
că ești a tuturora,
și rareori doar o poveste…

Pluteai în jurul firii, asemenea
cu-n abur;
era de-ajuns o singură scânteie
și-ntregul suflet se-aprindea,
în noaptea unei zodii.

Treceai nebănuită…
printre livide umbre,
văluri sfâșiate, unghere părăsite,
suavă melodie într-un trup
de zee;
și ochii, ah, ochii…
și mâinile nerăbdătoare
te căutau în orice licărire,

în tot ce se arată și se-ascunde,
dar nimeni nu știa
că ești Sublimul lor

și, poate, câteodată, o apă
care râde, care cântă…

Pluteai în jurul firii, asemenea
cu-o arcă în furtună;
era de-ajuns o singură chemare,
nu mai mult…
și din mătasea nopții se întrupau
cuvinte cu buzele de sare,
și inimi mari – ca-ntr-o iubire
nesfârșită…

Bufon al zilelor de sărbătoare

Tu, muritorule, pierdut în fiecare zi
în tumultul mișcării,
neobosit alergând, prăvălindu-te
peste
adâncuri de căutări fără noimă,
să-ți amintești că panta împovărată
de soare
va fi supliciul tău neîntrerupt,
în beția aceasta – de jefuitor al măreției
și bufon al zilelor de sărbătoare.

Nimic nu va fi cruțat de ochiul impasibil
ce veghează.
Străjuită de ziduri, de înfruntări între
demoni
și îngeri, e viața aceasta scoasă
la paradă.
Cu câtă emfază, înțeleptul din noi
își urlă dreptul
la treapta cea mai înaltă a servituții.
Există un timp al funeraliilor,
al travestiurilor îndrăznețe.
Cel ce stăpânește cetatea … va privi cu
dezinvoltură
freamătul patetic al filfizonilor rebeli,
al încrustărilor dezmințite de prima fisură
în zid.