Spații culturale nr. 84 (7)
Carte străină
Tudor CICU
De veghe în lanul de secară – de J.D. Salinger
Motto: „Se întâmplă cumva să ştiţi unde se duc raţele când îngheaţă tot lacul la suprafaţă?”
J. D. Salinger
Uneori ni se face dor de cărţile care ne-au marcat existenţa şi revenim la ele. Bucuria regăsirii lor, a eroilor îndrăgiţi, trebuie împărtăşită şi celorlalţi. Am fost martor la atâtea discuţii prin care, câte unul dintre noi, ridica pe deasupra celorlalţi o întrebare ce se lăsa iniţial fără replică: Aţi citit cutare carte?! Şi, după ce tot el se mira de unul singur, îl auzeai: „Pfuu, nici nu ştiţi ce aţi ratat!”. După ce am recitit „De veghe în lanul de secară” a lui J. D. Salinger, m-am întrebat: oare cu ce mă atrăsese cartea asta? Să fie aceasta, doar prin umorul ei şi stilul ironic al scrierii, ori pentru că transmitea generaţiei din care făcusem şi eu parte cândva (adolescenţilor aflaţi în căutarea unei personalităţi proprii), unele învăţăminte de care acel cineva, la vârsta respectivă, ar fi trebuit să ţină seama şi să nu cadă în repetatele capcane ale eroului nostru? Iată de ce simţim, uneori, nevoia să transmitem răspunsul lectorului şi cititorului nostru. Fiindcă, odată ştim cu certitudine că umorul este o armă puternică, dar riscantă; şi se spune despre autorul neîndemânatic că se poate răni singur. Parafrazându-l pe Nietzsche, am putea spune că cea mai bună armă împotriva unui autor cu umor franc este tot un autor cu umor. Cum nu avem de unde lua acest autor pe post de lector, credem că atunci când un scriitor ne poartă printr-un labirint de confesiuni, cu zâmbetul şi ironia drept armă la toate relele din lume ce i se pot întâmpla, utilizând tehnica monologării continue cu sine, spunem că avem de-a face cu un roman autobiografic plin de învăţăminte şi de idei. Şi a doua oară, fiindcă nu e la îndemâna oricui să ne ofere „un certificat de absolvire a şcolii vieţii”, dar suntem de acord cu faptul că „o întreagă reţea de conducte” (ca nişte circuite ale creierului) leagă aceste introspecţii de du-te/vino, frecvent întrebuinţate în narare, ca pretexte pentru o anumită dramatizare a unei scrieri cu amprentă ironică. În fapt, o substituire cât o fereastră deschisă spre cititor pentru a susţine acţiunea, prin naraţiune abilă. Autorul se situează de partea scriitorilor ce au dovedit, în cărţile lor, o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului. În fond, acţiunea romanului în cauză e simplă: personajul principal este adolescentul de 17 ani, pe nume Holden Caulfield, ce provine dintr-o familie înstărită, cu doi fraţi şi o soră: unul mai mare, D.B., scriitor la Hollywood, unul mai mic, Allie, care a murit de leucemie şi Phoebe cea mică din clasa IV-a. Cu patru zile înainte de a fi exmatriculat din şcoala Pencey, deoarece era corigent la patru materii din cinci, face o vizită de adio profesorului Spencer de istorie, iar după o discuţie moralizatoare îşi face bagajul, nu înainte de a avea două altercaţii cu cei doi colegi de cămin (Ackley şi Stradlater – în faţa primului se dă mare, de la cel de-al doilea o încasează zdravăn), după care pleacă la New York, dar nu trage acasă, ci la un hotel. Urmează câteva întâmplări teribiliste cu trei „piţipoance urâte”, la un bar, încercând să se dea june grande, apoi, colac peste pupăză, un aranjament cu o prostituată, din care iese şi bătut, şi fără bani. Până şi întâlnirea cu o veche prietenă, Sally, se termină cu o ceartă. Nimic nu pare a-i merge bine adolescentului nostru. Trage el învăţămintele necesare din toate aceste pătăranii? După tot ce i se întâmplă, am fi tentaţi să spunem că nu, dar după umorul şi ironia cu care îşi narează întâmplările şi ni le împărtăşeşte franc, credem că şi-a atins scopul şi mesajul său a fost receptat de o generaţie ca a lui. Tot hoinărind încolo şi încoace, fără a se menaja, îi intră în cap că e bolnav grav, că simptomele sunt cele ale unui cancer şi că va muri. Riscă o „furişare” în locuinţa părinţilor (ce nu aflaseră încă de pocinogul fiului lor), spre a se întâlni cu sora lui, Phoebe. Îi mărturiseşte gândul său nebunesc de a părăsi oraşul şi a se instala la marginea unei păduri, să-şi facă o cabană micuţă unde să-şi aştepte sfârşitul, dar renunţă când sora lui îşi face bagajul decisă să-l urmeze… fie şi până la capătul lumii. În cele din urmă, familia se reuneşte în ajunul Crăciunului, mai ales că şi D.B. soseşte cu logodnica lui tocmai de la Hollywood. Puteţi spune: „Ei bine! Și ce-i cu asta? Pentru numai atât o carte să mă dea pe spate?”… Hei! Abia acum urmează să argumentăm şi de ce, dar musai trebuie să citiţi romanul lui J. D. Salinger. Chiar de la primele fraze, romanul mi-a atras atenţia: prin stilul direct, firesc, plin de francheţe când H. Caulfield ne vorbeşte despre părinţi: „Cumsecade cât cuprinde şi alea-alea, nu zic nu, dar şi sensibiloşi ca naiba. În plus, n-o să mă apuc acum să vă povestesc toată autobiografia mea de două parale”. Şi, cum să nu-l îndrăgeşti pe acest puşti de o sinceritate ce dă şi pe margini şi cu un vocabular specific tinerilor ceva mai răsăriţi, un fel de lideri prin „găştile” lor? Redăm câteva: „Acum stă bine cu mălaiul. Înainte, mai salcâm”… „Mi-a plăcut de-am murit”… „Şi nici n-am cunoscut acolo pe cineva împlinit, cu judecată limpede şi chestii-trestii”… „Frate, da’ ce-mi mai mergea meliţa!”… „Frate, banii vorbesc pe bune – fără glumă”… „Mi-a plăcut de-am dat în benga”… „Frate, asta mă dă pe spate”… „Frate, ce mă distra!”… „Şi n-aş putea spune că ringul ducea lipsă de pămpălăi”… etc. Iată cum ni-i prezintă pe cei cu care intră în contact: „Mi-a plăcut de ea. Avea nasul mare şi unghiile roase până la sânge şi purta o panaramă de sutien cu bureţi care se iţeau pe te miri unde, de-ţi venea să-i plângi de milă. Dar ce mi-a plăcut e că te scutea de rahaturi cum că ce tare e ta-su” (despre Selma Thurmer – fata directorului). Despre profesorul de istorie Spencer: „Şi, dacă te gândeai un pic prea mult, ajungeai să te întrebi pentru ce pana mea mai trăieşte”… „E haios. Nu-i nevoie să-ţi oboseşti mintea prea tare când vorbeşti cu un prof. Dar el, ca din senin, m-a întrerupt din bla-bla”. Despre colegul Ackley: „Era un tip foarte, foarte înalt şi cocoşat – avea cam un metru nouăzeci şi trei – şi cu dinţi împuţiţi”… „Başca avea o groază de coşuri”… „Frate, nu pot să-l sufăr pe nemernicul ăsta. Chiar nu pot să-l înghit”. Despre celălalt coleg de cameră, Stradlater: „Stradlater era un îngălat mai greu de dibuit”… „Era îndrăgostit până peste urechi de propria persoană. Se credea cel mai arătos tip din emisfera vestică”… „V-am zis deja ce nesimţit de obsedat sexual era Stradlater”… „Ce tehnică avea tipu’! Ce credeţi c-a făcut? A luat-o prin învăluire, vorbindu-i şoptit, cu o voce plină de sinceritate, ca şi cum n-ar fi fost doar un tip foarte arătos, dar, pe deasupra, sincer şi drăguţ. Îmi venea să vărs ascultându-l”. Despre el, vizavi de surioara Phoebe şi fraţii săi: „Ar trebui s-o cunoaşteţi. N-aţi văzut în viaţa voastră un copil aşa de drăguţ şi de deştept… Dacă mă gândesc mai bine, eu sunt singurul tâmpit din familie. Fratele meu D.B. e scriitor şi fratele meu Allie, cel care a murit, de care v-am povestit, era un adevărat magician. Eu, tâmpitul casei”… „Când am fost gata de plecare (de la şcoala Pencey –n.n.)… îmi venea să plâng. De ce, nu ştiu. Mi-am pus şapca roşie pe cap, i-am întors cozorocul la spate, cum îmi plăcea mie, şi apoi am urlat cât m-a ţinut gura: Să dormiţi mult şi bine, tâmpiţilor! Fac pariu că i-am trezit pe toţi ticăloşii de pe etaj. Şi m-am cărat naibii de acolo”… „Nu prea mă omoram să vorbesc la telefon cu madam Hayes. I-a zis o dată lui Sally că sunt sălbatic. A zis că sunt sălbatic şi n-am nici o direcţie în viaţă”… etc.
Acum mă puteţi întreba. Ei, bine! Și de ce trebuie să-l citim în continuare? Păi, iată de ce! 1.) Ni se spune că viaţa chiar e un joc pe care trebuie să îl jucăm conform regulilor. Întrebat de profesorul Spencer: „Nu te preocupă deloc viitorul tău, băiete?”. H. Caulfield răspunde: „Dar nu prea mult, aş zice. Nu prea mult”. Replica lui Spencer e nimicitoare: „O să te preocupe, mi-a zis bătrânu. O să te preocupe, băiete. Când o să fie prea târziu”. 2.) Îndemnul de a citi cărţi. În fiecare descoperi o altă lume decât a ta. Mărturiseşte Holden: „Citesc şi o groază de cărţi… dar nu mă dau chiar pe spate. Ce mă dă pe spate e o carte care, după ce ai terminat-o de citit, te face să-ţi doreşti ca autorul să-ţi fie prieten la cataramă şi să-l suni ori de câte ori ai chef să stai de vorbă cu el”. 3.) Nu tot ce se întâmplă în hotelurile de lux ori baruri e şi ok! Prin barul Wicker al hotelului Seton din New York se perindă şi o lume nocivă pentru un tânăr ca H. Caulfield: „Dacă stăteai acolo suficient de mult şi îi auzeai pe toţi închipuiţii aplaudând, ajungeai să urăşti toţi oamenii de pe lume, jur. Şi barmanul era un păduche. Snob cât cuprinde”. 4.) Trage un semnal de alarmă cu privire la instituţia numită şcoală. Nu toate şcolile din lumea asta îţi formează personalitatea. Despre Pencey: „A fost una dintre cele mai rele şcoli prin care am trecut. Plină de închipuiţi. Şi de oameni răi. N-ai văzut atâtea răutăţi la un loc în viaţa ta”. 5.) Pentru maturizarea ta, trebuie să mergi înainte, mereu înainte. Nici o clipă nu trebuie pierdută. Profesorul Antolini, la care apelează pentru o noapte de găzduire, îi dă un sfat, general valabil pretutindeni: „Cred că zilele astea o să trebuiască să afli în ce direcţie vrei să mergi. Şi apoi e musai să-ţi urmezi drumul. Dar fără întârziere. Nu-ţi poţi permite să pierzi nici un minut”. 6.) Cum să-ţi descoperi măsura minţii, a judecării tuturor lucrurilor din jurul tău… etc.
Cititorul se poate întreba firesc că toate astea n-au nimic cu titlul romanului. Şi totuşi! Înainte de întâlnirea cu Sally, i se întâmplă să audă cântecul unui puşti de şase ani: „Dacă cineva prinde pe cineva venind prin secară”… versuri care-l urmăresc până în noaptea când se furişează în locuinţa din New York şi are o discuţie cu surioara Phoebe, căreia îi mărturiseşte acest gând. Faptul că Phoebe, copila din clasa IV-a, îl corectează pe loc: „E <
când eu visam cuvinte
de unde-aceste spaime, știi tu cine le scoate? –
că n-am băut cucuta impusă lui Socrate
pentru-a-nțelege lumea și-a te pătrunde-n ea
și-n „la țigănci”, ea viața, prins într-un joc te-ar vrea;
ori în liceu cu-o fată, la mare, pe faleză
vieți paralele, Plutarh… mergând pân’ la geneză.
deși ca Topîrceanu îmi tot căram valiza
sub valul ce-și împinge spre țărmuri doar baliza,
de a rămas nepusă și-acum o întrebare:
pe care față-a Lunii m-ai fi zărit tu oare,
când eu visam cuvinte, ca Hemingway numai lei
și ochii pe pendulul… uitatului Galilei?
și chiar mă-ntreb, ca Gogol, cum poate fi în viață,
dintr-o manta, ea soarta, pe mulți să-i scoată-n față,
să-i poarte ca Mateiu în birja lui cu crai
și-n zaiafet, Fănuș, naș, să-i ducă până-n rai.
… frumoși nebuni (cu toții) ai marilor orașe
și plosca ce te-mbie, la mesele nuntașe.
Vasilica GRIGORAȘ
Zădărnicie şi miracol
Clipa purificării
Păşesc uşor
cu sfiala magnoliei
pe ramul brumat.
Ți-aud glasul plăcut
puţin răguşit
care mă scoate din
făgaşul mărunt
al oboselii
şi tresar
văzându-ţi ochii verzi
cu fulgere scurte şi vii.
Am un simţământ
uşor de indicat
dar nu la fel de uşor
de explicat
pot spune doar
că inima a pornit
în galopul
cailor înaripaţi
spre clipa purificării
confirmare a iubirii.
Steaua norocoasă
Sunt doar un călător sceptic
care se plimbă pe faleză
privind marea.
De ceva timp
aştept mareea
să pornesc în larg
să înfrunt tăişul valurilor
căutându-mi
steaua norocoasă.
Mai devreme
decât m-aşteptam
apare o barcă
sub forma unei duioşii,
petală de azalee roz,
aripă de fluture alb
adiere suavă
care mă poartă
spre albastru.
Bucuria acceptării
Copaci stingheri şi goi,
niciun cântec de păsărele,
plânsul adânc al ploii
spumegă din rărunchi,
ghinde căzute în ritm cadenţat
izbesc trotuarul pustiu şi umil
cu vicleană şi calculată indiferenţă.
Totală apatie,
uscăciune gratuită-n suflet,
săgeţi otrăvitoare,
reci furtuni,
şuvoi de lacrimi pe obraz;
tăcere fărâmiţată
de scrâşnetul unor paşi singuratici
pe cărarea cu mireasmă de tămâie
spre schitul din muchea muntelui
lumină-n tâmpla cerului.
Dangătul unui clopot
îmbrăţişează tandru văzduhul
confirmând singurătatea
şi bucuria acceptării
lui brumărel.
Doar licărul candelei
La un moment dat
mi-a ieşit în cale
o minte inteligentă,
suplă, instruită
şi deprinsă
cu admirabile preocupări,
însă nu înceta
să se răfuiască
cu lumea-ntreagă
şi cu sine însuşi.
Vorbele-i
deloc întâmplătoare
examinate la lumina
unei experienţe
mai profunde
nu puteau fi smulse
din rădăcină,
nici înăbuşite
în tăceri adânci.
În licărul candelei
cu răbdarea
anilor fugari,
cu vorbe dulci
abia şoptite
şi mângâieri line
de vioară,
treptat,
acolo unde era
zgomot, întuneric, sufocare
se simţea
diluarea gândurilor reci
în care noaptea nu-i adâncă,
nici ziua doar lumină,
iar soneria interioară
anunţă murmurul senin
al înfloririi cireşilor
ridicând astfel cortina
spre adevăratul
izvor al iubirii.
Înotăm în oceanul lumii deşarte
Plonjăm bezmetic
în pâcla fărădelegii,
bălăcindu-ne
în ploaia stricăciunii,
frământaţi
de viscolul răutăţii,
uscaţi şi slăbănogiţi
de crivăţul furiei.
Rătăcim
în jungla planetei,
răsfăţându-ne
cu săgeţi otrăvite,
scăpătaţi
în haosul ne-simţirii,
şi diluaţi
în neantul nerecunoştinţei.
Pribegim
în negura amarului,
îmbrăcaţi
în întunericul păcatului,
întinaţi
de cuvinte murdare,
şi dezrădăcinaţi
în pustiul din noi
Doamne,
în fiecare clipă te răstignim
cu nenumăratele noastre păcate;
Doamne,
adapă-ne
la sânul rugăciunii,
înviază-ne
cu nemărginita Ta iubire!
Doamne,
fii cu noi, acum şi pururea!
Amin!
Ascultă ecoul toamnei!
În simfonia vieţii
suntem doar electroni liberi
urcând în spirală
spre-albastrul cerului
ori plonjând
în al mării adânc.
Scufundaţi ori în ascensiune,
ne înnobilăm
cu eleganţa şi discreţia
unei plante de toamnă
care-şi pierde încet vitalitatea
devenind mai profundă
în mireasma ei.
Piese gingaşe
într-o jucărie şubredă
inspirăm îndrăzneala
de a asculta ecoul
cuvintelor îngânate
între lumină şi întuneric
reglându-ne singuri
busola paşilor înţelepţi,
confuzie a timpului.
Învăţăm cu migală
să proiectăm timpul,
plantăm seminţe viabile
pentru o decolare lină,
repetăm conştiincios
scene, reprezentaţii,
pentru amurgul ideal.
Codruța VANCEA
Să fie de aprilie
sărbătoresc un ospăț din cele mai
spectaculoase visuri
visul cu gust de migdală amară
visul cu ploaie de vară
visul în care cântă o chitară despre tineri sălbatici
curajoși și romantici
gust vinul ce curge-n pahare
într-un parfum puternic
de amintiri
în gură doar esență de candoare
scântei
se plimbă prin trupul meu
din creștet până în picioare
pot să ard încă
în brațele tale
licărul vieții
trece prin noi
ca doi copii râzgâiați
îl vrem nestins
în fiecare ceas
Seninătate
un soare blazat
un vânt neînspăimântat
duminica aceasta
anotimpurile se pun pe chat
din când în când câte unul
mângâie magnolia
Cuvintele
vorbesc cuvintele cum știu ele
uneori se îmbrâncesc să iasă în față
să se știe de ele
să se audă-n lung și-n lat
cum sună un substantiv articulat hotărât
și emancipat
se mai întâmplă
la câte un suflet
curajos
să-și spună rana în cuvinte către un bătrân părinte
un paradox
va înțelege a mia oară totul pe dos
cuvintele
hrană uscată pentru o dantură stricată
alteori se împleticesc
stau la pândă
se înghit pe gât în jos
se tem că vor fi prinse
într-o plasă de pescuit
de cuvinte
pentru a fi duse-n piață
pe o tarabă la
o respectabilă precupeață
ne legăm în fiecare zi
de cuvinte
tot cu ele facem legăminte
uneori le mai uităm
le amestecăm
cuvintele
sunt pietre de ridicat și aruncat într-un Iisus sacrificat
cuvintele
sunt lacrimă și lumină
șoapte într-un drum
de noapte
Blândețe
sunt cel mai blând cuvânt/ nu mai am decât literele/ literele mă au întreagă/ sunt în propoziții/ sunt în cânt/ sunt pe o margine de viață lângă cel frânt/ sunt cel mai blând cuvânt/ mă puteți rosti în gând/ când vă este bine/ când vă este greu/ sunt cuvântul cel mai blând
New-Titanic
timpul e ciclic
respirăm farmecul începutului
cu fiecare zi
deschidem drumuri noi
străpungem necunoscutul
da, da, chiar acum noi și roboții pe care i- am inventat
atunci când credeam că ei nu ne vor răni niciodată
oamenii au abilitatea de a se răzbuna precum contele de Monte-Cristo
rănile nu se mai închid
înaintăm fără să zărim aisbergul de la capătul lumii
am uitat cum Titanicul s-a scufundat
ne imaginăm că a fost doar pe o peliculă totul
țac-pac
după două ore ne recuperăm viețile în bucătăriile noastre moderne
ne considerăm invincibili
pragmatici
anti-romantici
dăm sfaturi de pe un taburet despre cum e de trăit
de parcă ceilalți vor o viață ca a noastră nu ca a lor
hiper-neatenți
ne lovim brusc de ceea ce nu știam
nu știam că dacă râdem de îmbrățișări
s-ar putea să nu ne mai îmbrățișăm niciodată
nu știam că dacă îl disprețuim pe cel sincer
vom ajunge să ne mintă foarte repede proprii copii
nu știam că dacă suntem vulgari
vom împrăștia urâtul în lume
iar cei mai monstruoși dintre noi își vor scrie numele pe
ziduri cu tot felul de vopsele țipătoare
înaintăm orbi
spre limita în care viața pe această planetă rezistă
am uitat cum Titanicul s-a scufundat
nu credem că adevărul ne-ar putea face frumoși
nici pe noi nu ne mai crede nimeni
totul pare o conspirație
oare când vom opri motoarele?
va fi o chestiune de milisecunde
de binefacere
sau alegeri ale generațiilor următoare?
Antagonic
sunt imperfectă de o mie de ori
o singură dată perfectă
sunt iubită o mie de zile
pentru toate imperfecțiunile mele
în singura zi în care sunt perfectă
pierd
o mie și una de nopți
Fantezie lumească
lumea se întoarce spre ea însăși
pentru câteva clipe
nimic nu mai pare firesc
un bufon demascat râde
o bufniță stă fixă într-o pădure de copaci
bătrâni
pe umerii mei s-a aprins asfințitul
gâtul se întinde ca după un somn lung
nici soarele nu mai are nimic de zis
ochii caută
și caută
cu a lor retină
să-și prindă privirea
de un colț de munte
printre nori
un nou început
Dan Bogdan HANU
TOAMNǍ
gîfîind
ziua se agaţǎ de garduri
jumǎtate cǎlcatǎ de drumuri şi voci
jumǎtate îndreptatǎ spre capǎtul strǎzii
din spatele ferestrelor ca nişte elegii neîncheiate
privesc bǎtrîni
fǎrǎ sǎ ştie dacǎ mai face cîţiva paşi
spre ei
DISCIPOL AL ZILEI DE IERI: UN VIZIONAR
în cele din urmǎ
o, sfîntǎ luciditate, cum le descoşi şi le dai la rǎzǎtoare pe toate
eşti doar un biet muzeu cu regim de închisoare
o iarnǎ piezişǎ mereu pe sfîrşite
din care zǎpada uitǎ sǎ plece
în cele din urmǎ
o, pînǎ şi cuvintele din aceastǎ încǎpere
o epavǎ prinsǎ în nǎvoadele monotoniei
se agaţǎ ca liliecii în peşteri
şi printre gene adorm atîrnate de pleoape
în cele din urmǎ
o, senzaţia cǎ numǎrul ţigǎrilor dintre un cîine şi altul
sau numǎrul cîinilor dintre o ţigarǎ şi alta e însuşi timpul
se lasǎ în oase ca zgura unui fost zbor
de care îşi aminteşte saltimbancul cînd se viseazǎ profet
în cele din urmǎ
absenţa e cea mai eficientǎ forţǎ de ordine
de bunǎvoie şi nesmintit declarǎm ziua la obiecte pierdute
blocaţi în galeria dintre o amintire şi alta
ca muştele între douǎ geamuri
