Spații culturale nr. 84 (4)

Din poezia lumii

Lêdo IVO
(1924 – 2012)

Poet, eseist, romancier, și traducător brazilian. Unul dintre exponenții influenți ai „Generației 1945”, asociată mișcării moderniste în literatura țării sale. S-a născut la Maceió, oraș în care își face studiile primare și secundare. În 1940 se stabilește la Recife, unde își perfectează formația culturală, participând la Primul Congres de Poezie. În 1943, se înscrie la facultate de drept a Universității din Rio de Janeiro, de aici încolo colaborând la suplimente literare și activând în presă ca jurnalist profesionist. Debutează cu volumul de poeme „Imaginații” (1944), în anul următor publicând „Ode și elegii”, carte considerată turnantă în poezia braziliană și apreciată cu Premiul Academiei, instituție a cărui membru devine în anul 1986. A tradus din operele lui Maupassant, Rimbaud, Dostoievski etc. Din bibliografia sa mai reținem: „Eveniment Sonet” (1948), „Odă ecuatorială” (1951), „Un brazilian la Paris și Regele Europei” (1955), „Gara Centrală” (1964), „Soldatul privat” (1980), „Marele ocean” (1987), „Poezii complete ” (2004).
În traducerea lui Leo BUTNARU

Patria mea

Patria mea nu e limba portugheză.
Nicio limbă nu e patria.
Patria mea e pământul moale și lipicios pe care m-am născut
și vântul ce bate peste Maceió.
Patria sunt crabii ce aleargă în noroiul din hățișul mangrovelor
și oceanul ale cărui valuri îmi mai udă încă picioarele când visez.
Patria mea sunt liliecii ce atârnă de bolțile joase-a bisericilor șubrezite de cari,
nebunii care dansează în amurg lângă mare
și cerul curbat de constelații.
Patria mea sunt sirenele vapoarelor
și farul de pe culmea colinei.
Patria mea e mâna cerșetorului în dimineața radioasă.
Ea sunt șantierele navale în ruinare
și cimitirele marine unde-s strămoșii mei
…[tuberculoză, și bolnavii nu se mai opresc din tuse
… [și tremurul în nopțile reci
și mirosul de zahăr din depozitele portuare

și chefalii ce se zbat în mrejele pescarilor
și tulpinile de ceapă ondulate-n întuneric
și ploaia ce cade peste țarcuri pentru pești.
Limba pe care o vorbesc și-n care scriu nu e și nu a fost vreodată patria mea.
Nicio limbă înșelătoare nu e patria.
Ea îmi servește doar să celebrez marea și săraca mea patrie mută,
patria mea dizenterică și fără dinți, fără gramatică și fără dicționar,
patria mea fără limbă și fără cuvinte.

Iluminări

Eu mă las peste tine ca un stol de păsări.

Și totul e dragoste, magie, cabală.
Trupul tău e frumos ca lumina pământului
în împărțirea perfectă-a echinocțiului.

Suma cerurilor trecând între două hangare
tu ești înălțimea tuturor și șarpele pe
fabulosul etaj matrimonial.

Noaptea se preschimbă-n zi pentru că exiști
feminin și deplin în brațele mele
ca două lumi gemene într-o singură stea.

Eternitatea premeditată

Aceasta va însemna eternitatea:
o neîncetată urcare a scărilor.

Și vei fi mereu în vârful scărilor
chiar dacă fiecare zi e doar o treaptă.

Doamne, de ce ai făptuit eternitatea?
De ce ne faci să urcăm atâtea scări?

Cerurile

În ziua plină de stele
ca noaptea în care aștept vinul
ce-mi va răspândi sufletul
în ceruri.

În noaptea cu vânt
moartea va fi un fior
strălucirea unei negre lumini
în ceruri.

Și totul va fi tăcere
și uitare va fi
în veșnicia nopții,
și vântul.

Oceanul secret

Când te iubesc
sunt supusul stelelor.
Un număr prezidează
întâlnirea noastră în întuneric.

Vino și pleacă precum
zilele și nopțile
anotimpurile și mareele
apa și pământul.

Iubire, respirație a
oceanului nostru secret.

Peștii

Peștii – în lac, mici săgeți ascunse
printre pietre și noroi înaintează
afectate ca dragostea.
Vino mână a dorinței și tulbură apa limpede
și va fi iubire, va fi soare ce pătrunde-n crăpături nupțiale,
săbii însalivate.

Apă rece

Apa pe care am băut-o
din fântâna rece
mi-a ars buzele.

Apa, atât de rece,
ca focul aprins
chiar în sufletul meu.

La fel și dragostea,
focul pe care îl bei
din fântâna rece.

La fel și moartea.
Apa rece stinge
focul ce arde.

Triumf

Un Arc de Triumf.
Dar ce triumf, dacă totul e
înfrângere și naufragiu?
Trecut, timpuri pierdute
gonesc prin gura
leilor înfuriați
și prin gropi de granit.
Înconjurați de porumbei
turiștii gurluie
pre limba morții.
Doar o frunză galbenă
zburătăcită de vânt
în văzduhul umed al toamnei
e tot ce-a mai rămas
din grandoarea Romei.

Întrebarea

„Cine nu merge pe propriile picioare
nu va obține niciodată viața veșnică”
asta mi-a spus îngerul când mă văzuse stând
pe una din treptele bisericii Santa Maria degli Angeli.
Astfel că m-am ridicat și am început să merg.
Am înaintat în nava întunecată a bisericii
și l-am întrebat pe Dumnezeul
(era Dumnezeul turiștilor) apei și focului.

Durată

Întreaga viața e scurtă
indiferent cât durează
între nisip și vânt.

Dragostea toată e lumină
mai ușoară decât zăpada
ce cade peste iarbă.

Viața toată e întuneric
atât cât să încapă, poate,
lumina a o sută de lumânări.

Fiece fruct e amar:
muşcă-l de moarte cu
singurul dinte ce ți-a rămas.

Întreaga eternitatea
nu durează nici barem un minut
în dimineața senină.

Călător

Plec din Paris pentru-a ajunge-n Italia
Acum știu că viața nu înseamnă un vis
și lumea e una.
Cal curajos, ziua se aplecă și bea apa
barajelor ce dau lumină pământului.
Călătoresc: totul etern e și fabulos.
Între Florența și Roma, pe linia universului,
înfloresc lămâi.
Iar frumusețea lumii cade peste mine și mă unge.
Iar cerul albastru se prăbușește, zămislind păsări.

Virgil DIACONU

Castelul

Despre copilul acela nu mai ştiu nimic.
Până și castelul s-a ascuns de mine printre ruine.
Uneori, mă împiedic de turnurile şi ferestrele lui,
dau cu picioru-n soldaţi. Şi trec nepăsător
pe lângă prinţesa de aur.

Eu nu mai ştiu nimic despre copilul din care am plecat.
Cireşul, care mă aştepta în fiecare dimineaţă la colţ,
îşi întoarce acum ochii în altă parte.
Şi poate că ar lua-o la fugă printre frunze,
dacă nişte puşti nu l-ar trage cu putere de mânecă.

Despre copilul acela nu mai ştiu nimic.
Vrăbiile s-au mutat de la mine cu toate cuiburile.
Eu am căzut până şi în dizgraţia zilei mele de naştere,
a singurei zile când îmi amintesc că exist. Şi caut răspuns.
Până şi propria casă m-a scos în brânci pe scări.
Casa mea e pe drum, mi-am spus, pe drum…

Despre copilul acela nu mai ştiu nimic.
Şi totuşi, castelul îmi iese dinainte, uneori,
cu toate luminile aprinse, ca o corabie care taie întunericul.
Şi prinţesa cu cireşe la urechi mă ia de mână
şi aleargă cu mine prin ierburi.

Negreşit, în noaptea aceasta mă voi întoarce!
În noaptea aceasta am să mă furişez printre paznicii adormiţi.
Tiptil, să nu trezesc străjerii, păsările întunecate de pe metereze.
În noaptea aceasta am să aştept în turn ivirea zorilor.
Ivirea prinţesei. Acum nu mai aud decât râsul ei
care sparge în ţăndări dimineaţa.

Fluturii albaştri

Ţara este în criză.

Dar tu eşti singurul care ai primit aprobarea
să îţi duci mai departe viziunile, fluturii albaştri,
mi-a spus îngerul meu păzitor.
Şi dreptul la viaţă ţi-a fost garantat în continuare.
Dreptul la viaţă cu acele în vene…
Stai liniştit, mi-a spus îngerul meu păzitor.
Cineva îţi va strecura în fiecare zi sub cearşaf
o doză de glucoză, pentru a-ţi duce mai departe viziunile,
fluturii albaştri.

Da, fluturii vor fi liberi să zboare prin piaţa cea mare,
unde primarul îşi împarte minciunile şi sarmalele electorale.
Și forțele de ordine îi vor lăsa să zboare în voie!
Şi chiar să apară la ştirile de seară.
– Să nu crezi că ei au fost arestaţi
pentru „tulburarea liniştii publice”, aşa cum se zvoneşte.
Să nu crezi, mi-a spus îngerul meu secret,
lustruindu-şi tresele… Atâta doar că de-acum înainte
fluturii albaştri vor fi programaţi pe calculator,
pentru ca ei să zboare organizat, în pluton.
Şi pentru ca niciun curcubeu să nu mai dea buzna pe cer,
de capul lui şi fără acte în regulă.

Aşa mi-a spus îngerul meu secret, dându-mi asigurări
că voi putea să lucrez mai departe la fluturii albaştri…
Cu acele în vene şi cu tubul de glucoză primit pe furiş,
voi putea să lucrez mai departe.
Şi poate că într-o clipă de neatenţie a forțelor de ordine
fluturii mei vor umple iarăşi cerul! Da, eu voi transmite
pe toate canalele vederi din sângele meu albastru…
Într-o clipă de neatenţie a forțelor de ordine.

Desigur, eu voi amâna glonţul şi de data aceasta.
Glonţul, acest suvenir din călătoriile mele occidentale.
Un suvenir pe care îl voi lăsa moştenire fiilor mei,
spre a le fi de folos la nevoie.

Apariţii

Sub streaşina glasului tău
mă întorc seara în grădină, mamă,
în grădina smintită de cireşii înfloriţi şi de vrăbii.

Nu mai cuprinzi lucrurile…
Umbli prin camere, măsori singurătatea.
Între fotoliu şi pat, singurătatea.

Cana cu apă a rămas neatinsă, ceasul a împietrit în perete.
Şi făpturile din album au dat năvală în casă.
Ele umblă zălude prin camere, măsoară singurătatea.
Iată-l pe bunicul în hainele lui de paradă

şi cu medaliile pe piept. Cu toate medaliile,
ca să-ţi alunge tăcerea şi teama.
Iată fecioara, care are chiar mâinile tale.
Şi care aleargă pe câmp după fluturii amiezii.

Fecioara cu aripi de fluture.
Şi copilul, care prinde pentru tine soarele cocoţat în cireş.
Toate au dat năvală în odaie,
de parcă lacrima nu ţi-ar fi de ajuns.

Da, uneori, tu mă trezeşti din somn
şi îmi arăţi noaptea bătută în cuiele de argint. –
O călătorie pentru care nu sunt nici acum pregătit.
Şi pentru care nu voi fi niciodată.

Copacii din grădină se dau cu capul de pereţii casei.
Şi eu mă închid în camera mea.
Nici n-am văzut când m-am lovit de cana cu apă.
De cana cu apă, din care se vede bine că a băut cineva…

Întotdeauna se întâmplă ceva peste puterile mele.
Ceasul din perete mă strigă toată noaptea cu bătăile lui.
Şi inima aleargă ca o nebună pe-afară,
prin grădina smintită de floarea de cireş şi de vrăbii.
Nici nu mai ştiu dacă vrea să ia în braţe pădurea
sau să îngroape totul în cenuşă.

Nisipul

Nisipul intră-n oraş.
Nu-l vede nimeni, niciodată nimeni.
Numai ceasul din turn îl vesteşte uneori
când un fir de nisip se rostogoleşte cu zgomot
prin măruntaiele lui de fier, printre roţile timpului.

Nisipul intră-n oraş.
Nu-l bagă nimeni în seamă,
ignoranţa noastră îşi face veacul în lumea ideilor.
Numai copacul căzut lângă mine,
cu braţele deschise lângă mine, pare să-i fi văzut chipul.
Numai el pare să-l fi văzut faţă către faţă.
Copacul îngenuncheat în mine.

Nisipul! O armată care se apropie în linişte şi gata de luptă.
Nici o trâmbiţă nu-l vesteşte, nici o flamură nu îl ridică la cer.
El înaintează întotdeauna tăcut, cu războinicii şi iscoadele lui.
Şi lasă în urmă prăpădul. Nici nu îţi ridici bine tocul
din pasărea pe care tocmai o scrii pe cer, că pasărea
se face pulbere. Cu zbor cu tot se face pulbere.
Până şi visurile tale s-au făcut ţăndări.
Nisipul! O armată tăcută, care lasă în urma ei
pulberea cetăţilor de aur, cenuşa imperiului.

Nisipul intră-n oraş şi face ultimele îndreptări:
frânge gleznele narciselor şi ascunde sub vălul său
surâsul leprosului. Numai pe mine mă lasă să-mi petrec
restul de zi în braţele acestei femei cu o mie de petale…

Desigur, fericirea mea are o mie de petale.
Să nu te stingi, lumina mea! Rămâi cu mine!

Electorală

În ultima vreme, întunericul a scos iarăşi capul.
El frânge gleznele ierbii, se visează rege.
Şi dacă Domnul nu mi-ar fi legat
mâinile şi duhul în Sfânta Scriptură,
eu încă de mult aş fi scurtat de cap întunericul.
Şi toţi urmaşii lui Iuda, care mă vând în fiecare zi.

Dar poate că este mai bine să îmi fac propriul partid,
aşa cum îmi ciripeau, mai deunăzi, vrăbiile.
Partidul meu e floarea de cireş – le-am spus –,
în el s-a înscris, încă de la început, toată pădurea.
Şi depărtarea, stea cu stea. Şi ciripitul vrăbiilor,
care deja scrie în mine adevărate poeme de dragoste.
Iată Partidul Florii de Cireş, a cărui doctrină
o ştiu mai bine decât mine cireşele;
şi pe care o răspândesc mai bine decât mine vrăbiile.
Însuşi Domnul a trecut, în răcoarea dimineţii,
pe la mine. El, care a fost întotdeauna independent
şi nu s-a amestecat în niciun partid,
va fi acum de partea florii de cireş.
De fapt, el este adevăratul lider spiritual, vezi,
el deja a început să îşi caute adepţi:
ba în cuiburile coţofenelor, ba în poiana narciselor,
ba în vuietul pădurii. El deja a început să-şi caute adepţi
şi să îi strige pe nume.

– Unde ești Moise?
– Sunt aici, Doamne, la masa de scris. Sunt aici:
în poemul-coţofană, în poemul-narcisă, în poemul-pădure.
Facerea e aproape scrisă, Doamne, ia şi citeşte!
Ia şi citeşte platforma electorală a florii de cireş!
Aceasta este arma pe care am ţinut-o până acum secretă:
Facerea! Arma care pune la zid întunericul.

Camelia Iuliana RADU

Jurnal de campanie

Nimic nu s-a schimbat.
Cete de migratori și cetăți.
În spatele zidurilor, plânsul se usucă.

Plâns peste plâns!
Pietre peste pietre!

Nimic nu s-a schimbat…
Unii construiesc
alții fură.

Criza tiranului la bătrânețe

Nu mai vrea să convingă.
A uitat de seducție. O buturugă veche,
Uscată. Rigidizată de putere,
pietrificată în obsesie.

Pe unde trece însângerează.
Toți fug,
Toți! dezvăluirea dinților i se pare firească.
Rictus. Așa începe sfârșitul.
Doar știm, ceaușescu înnegrit de ură
serios ca un buștean părăsit
a sfârșit printre rechinii pe care i-a selectat
i-a crescut. A fost suficient ca unul
să muște,
mirosul de sânge i-a incitat pe toți.

Unii nu vor să o recunoască ca boală.
Încă mai cred că e strategie.
Obsesia oarbă cu direcție de vector
rigid taie. Ruginită infectează.
Una singură.
Un țipăt uscat.

Zilele tiranului la bătrânețe sunt numărate

Încet, migălos, cu rafinament pervers.
Oricât de sănătos ar fi.
Steaua lui neagră îl aruncă în pași galopanți.
Foamea îl înghite.
Cu cât are mai multă putere
cu atât îi este mai foame.
Putere.
Cu cât obține mai multă.
Tot mai rece. Mecanic.

Uimire! Perplexitate! Blocaj.
Ochii noștri privesc și parcă
abia acum văd.
Om să fie? Ce să fie?

Auu
viața meaaa
se tânguie vocea răgușită cu mii de like-uri
pe Youtube
se tânguie în cor milioane de guri
cu ochii în ecranele mici ale telefoanelor
inteligente

în milioane de clone se aude
au au au AU
gramatica declină: el are
ei au
tu? tu n-ai

cum vii tu seara pe la noi

cum știi tu măi dragă măi să te multiplici
să îți schimbi hăinuțele roșii
de la bordo la roșu steag
de la roșu imperial la roșu alarmă
de la roșu palid de nod închegat
la roșu permanent

ah cum știi tu să scoți limba la noi
ghiduș
limba vopsită cu albastru de metal
sub care se zbate gustul de sânge

superman pe săptămână

chiț-chiț este un sunet mic
abia auzit
de ce aș scrie despre tine
când peste 3 zile nimeni
nu își va aminti?
vâjjjjjjjjj șuieră aerul
trosc
răspunde asfaltul la Obreja

ronțăie aer și sticlă micuțule

ronțăie și visează un vis mic mic
scurt de tot

fără întoarcere

țesut străveziu locul nașterii
bizar înghesuit
fără glas
am deschis ochii pe altă planetă

o versiune a mea
îmi cerea să fug

aici războiul împinge granița
spre destrămare
lumea poartă kaki
face reclamă la arme de luptă
damful radioactiv abia stă
închis
ca o fiară fără dinți
strecurată în sânge

iar oglinda nu se sparge
se îndoaie și revine
fără întoarcere la forma ei

déjà vu

pe scara de lemn
un bilet de tramvai tremură
(un neam de celuloză mai de la oraș)
numerotat
înseriat

el va muri în 23 de minute
prin dezintegrare
nicio serie sau număr de ordine
nu îl va salva

scara de lemn a urcat
a coborât
două războaie mondiale
brațe numerotate tatuate
brațe lăuze mânuțe
cu încheieturile încă gelatinoase

alte parfumuri

nu are număr
serie nu
scara de lemn este o scară modestă
locul de unde am căzut
sub ploaia măruntă într-o groapă
comună

proiectare inoxidabilă

ar trebui să preţuim viața
cât încă mai este în viață
de departe ne fac deja cu mâna

jucăm pe sârmă și transpirăm
ca un exemplu negativ
între capătul vieţii şi începutul inoxidabil

în tot acest timp suntem verificați
înregistrați numerotați
roboți fluorescenți vor conserva
în muzee bine antologate
orice lacrimă
a celor buni și drepți

unii mai norocoși vor scăpa în lada
cu rebuturi

tinerii spun că suntem în ww3

și de aceea este imperios necesar
să fim clari
de ce parte a istoriei suntem? Ne întreabă
Cu ei
corecți și intransigenți sau
cu morții care put a postmodernism căldicel?

radicalii ne cer claritate sau moarte
și ne trimit înregistrări cu prima sinucidere
acceptată social

al cui este războiul acesta?
întreb
în timp ce coșmarul îmi arată două fețe
una este a morții
cealaltă este a morții