Spații culturale nr. 84 (3)

Cenaclul poeților uitați

Victor Eftimiu

(n. 24 ianuarie 1889, Boboștița, Albania – d. 27 noiembrie 1972, București)
A fost un dramaturg, eseist, povestitor, scriitor și traducător român de origine macedoromână, respectiv membru al Academiei Române. Se stabilește definitiv în România în 1905.
Director al teatrelor Comedia (1913) și Național (1920, 1930 și 1944-1945), director general al teatrelor (1920), al Teatrului Național și al Operei din Cluj (1 august – 31 decembrie 1927). A colaborat la ziarele și revistele vremii, între care: Luceafărul (la care a și debutat în 1904), Viața literară (1906), Țara noastră. În 1932 primește Premiul Național pentru Literatură, iar la 31 mai 1948 este ales membru titular al Academiei Române.
Începând cu anul 1912 publică povestiri, teatru, eseu, interviuri în presa franceză (cotidiene, reviste teatrale etc.). Piesele de teatru îi sunt jucate atât în România, cât și în Franța, Albania etc.
A publicat teatru (Meșterul Manole, Cocoșul negru, Înșir-te mărgărite, Omul care a văzut moartea, Inspectorul broaștelor, Marele duhovnic, Haiducii, Parada, Pană Lesnea Rusalim, Strămoșii, Crinul vieții, Akim), volumele de versuri: Poemele singurătății, 1913; Odă limbii române, 1958; Minciuni terestre, 1961; Poezii, 1964; Crizanteme, precum și un roman polițist, Kimonoul înstelat.

Sonetele iubirilor…

În seara verde-a nopților de vară
Se scutură, nostalgic, trandafirii…
Iubirile de ieri, în cupa firii,
Îmi dau să beau mireasma lor amară.

Visarea taie brazdele-amintirii,
Când cimitirul sufletului ară…
Sonetul este-o urnă funerară,
În care dorm cenușile iubirii…

Dormiți, iubiri de rând – în rime rare!
Eu v-am fixat pierdutele contururi
În linii – și le-am țintuit cu puncte.

Ca urne reci pe margini de cărare,
În sufletu-mi s-or înălța de-a pururi
Sonetele iubirilor defuncte…

Singurătăți, fantome cenușii…

Singurătăți, fantome cenușii,
Ecouri de tăceri, plâns de-amintire,
Vulcane stinse, insule pustii
Și păsări mari de cimitire.

Bine-ați venit, v-aștept de mult!
Urgia vieții nu mă-nvinse…
Veniți, surdine pe tumult,
Plesnite coarde, faruri stinse!

Cum v-a fost drumul? Cum m-ați aflat?
Nu v-au oprit în cale înecații?
Oceanu-n drum nu s-a umflat?
Singurătăți, divine grații!…

Deschideți evantaie uriașe,
Le fâlfâiți în sumbra mea odaie,
Nu vă primesc cu gânduri lașe:
Am stins și-a candelei văpaie!

Veți fi numai cu mine-n lume,
Nici cărți și nici o amintire:
În amintiri sunt tragedii postume
Și-n cărți sunt mii de cimitire.

m-am pregătit să vă primesc… Aștept,
nici creierul, nici inima nu-mi bate.
Veniți, am mâinile pe piept!
Veniți, am brațele încrucișate!

Sonet

Acum când pleci și când melancolia
Se lasă grea, mai grea ca o durere,
Înconjurat de umbră și tăcere,
Uitat de toți, aș vrea să-mi uit solia.

O, trecătoare vise efemere,
V-am cunoscut de mult zădărnicia;
Statornică-i doar nestatornicia,
Iubirea? Jurămintele? Himere!

Aleargă trenul, crească depărtarea,
Vor trece anii, va veni uitarea
Și liniștea care împacă toate.
Te du spre fericitele-ți destine!
Când primăvara va muri în tine,
Tristețea mea, vei înțelege-o, poate.

Pastel marin

La Pontul-Euxin, sub firmamentul
Etern al dăruirilor totale
În foşnet de covoare şi taftale
Şi-au potolit furtunile torentul.

Trecutul calcă treptele fatale
Ţinându-se de mână cu prezentul.
De-aici începe, magic, orientul
Cu feeriile-i transcendentale.

Majestuoase falduri şi dantele
Răsfrâng şi leagănă ciorchini de stele
În ritmuri andantine şi alegre.

Pe sub ferestre-mi urcă şi se lasă
Cu sfâşieri şi lene de mătasă
Imensul fâşâit al Mării Negre.

Într-un sonet

Într-un sonet aș vrea să-nchid trecutul
Ce și-a înfipt săgețile în mine
Și inima făcutu-mi-a ruine
Când nepăsarea nu-mi dăduse scutul…

E strâmtă haina lui, o știu prea bine,
Cum ar putea să-ncapă ne-ncăputul?
Sonetul, vai, asemenea cu lutul
Ce sufletul încătușat ni-l ține.

Adeseori, când mintea mea se-abate
Spre țărmuri vechi, de-atâta timp uitate,
Călătorind pe-a vremurilor apă,

Mă-ntreb, simțind cum sângerează rana:
Cum ar putea sonetul să încapă
Cât mi-a-ncăput în inimă, sărmana?

Marea

Neţărmuita mare se frământă,
Eternă pregătire de furtună
Se-nalţă-n trombe, duduie, detună
Şi-n colcăit de spumă se-nveșmântă.

Şi-aşa, mereu, de mii de ani, nebună
Cu însăşi ea luându-se la trântă,
Pe rând biruitoare şi înfrântă
Îşi macină neliniştea străbună.
Când toate dorm, extaze sau mânie,
A mării nesfârşită insomnie
Se potoleşte iar şi iar s-asmute.

Şi-n vreme ce se zbate fără pace
O poartă-n adâncimile opace
Augustul calm al fundurilor mute.

Crizanteme

Aşteaptă-mă diseară la fereastră
Cu ochii trişti, cu fruntea visătoare …
Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme,
Să-mpodobim iubirea care moare …

Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme …
Sunt flori târzii, sunt florile din urmă,
În viaţa lor e moartea primăverii,
Cu viaţa lor iubirea ni se curmă …

Aşteaptă-mă diseară la fereastră
Cu fruntea-n mâini, cu ochi pierduţi în vis –
Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme
Şi cel din urmă cântec ce ţi-am scris…

Serenadă

Deschide fereastra, iubito,
Apari în balconul cu flori
Mai albă ca florile albe,
Mai blondă ca blondele zări.

Colane de perle se-nșiră
Pe cerul albastru și clar,
Deschide fereastra, iubito,
Să-ți dau toată noaptea în dar…

Zefirii prin ramuri s-alungă,
Parfume în noapte plutesc,
Adaugă nopții parfumul
Și farmecul tău pământesc.

Cântarea pe strune suspină,
Balconul rămâne pustiu
Deschide fereastra, iubito,
Căci mâine va fi prea târziu…

Liniște

O rază târzie se șterge-n apus
Și noaptea tăcută coboară…
Nici foșnet, nici șoaptă, nici freamăt de val
Tăcutul amurg nu-nfioară.

Nu-i nimeni pe apă și nimeni la țărm
Planetele-s toate, departe,
Și-atâta-i tăcerea, de parcă s-aud
Cum cântă vâslașii pe Marte…

Ion PANAIT
(1 martie 1941 – 8 septembrie 2009)

Născut la Piscu, judetul Galati, Ion Panait a debutat cu poeme in revista „Luceafărul”. la jumătatea anilor `60. A activat timp de peste 40 de ani în Focșani, integrându-se perfect în pleiada poeților locali (Dumitru Pricop, Florin Muscalu, Constantin Ghiniță ș.a.).
În anul 1970 i-a apărut primul volum, „Noaptea unde mă închin”. A practicat diverse profesii, de la tehnician agronom, inspector și revizor contabil, profesor, corector și tehnoredactor, dar în cea mai mare parte a fost jurnalist de opinie, anchete și investigații la diverse ziare.
Ion Panait a fost autor a 20 de volume, dintre care amintim „Deosebirea de pământ” (1983), „Memoria clepsidrei” (1987), „Vina pentru Roberto” (1990), „Plânsul” (1998), „Bonjour tristesse” (2000), „La marginea curcubeului” (2001), „Poeme” (2000), „Latifundiile trădării” (2003), „Binecuvântatul infern al iubirii” (2003), „Amurgul zilei de mâine” (2004), „Timpul în rochie albă de noapte” (2005), „Dansând în oglindă” (2006), „Vântul care se uită pe geam. Insomnii cu haiku-uri” (2008) și „Contemplația umilinței”.

Sub noapte

Și-i stea polară până-n asfințitul
luminilor care pălesc ușor
și uneori numai oglinzi de noapte
reflectă-n mine îmblânzirea lor.

Tăcerea e ecoul din pământuri
departe dus și rătăcit sublim –
Sub noapte e argint ce se răsfrânge,
magia unui vis ce-l prelungim.

Spleen

Risipa pieții, geana unui nor
Și cât alean și buza ta tiranică, a desperare
De nuferi stinși pe ochiul unui pelican
Care apropiindu-se de-azururi, moare.

Mai mult de teamă calci prin somnoroși
Bulbi albăstrii de toamnă ca absintul –
Un mit ești tu, mâna de înger ce-mi întinde
Pe o tipsie de otravă, labirintul.

Recviem

De ce-ai fi tu albastru? Printre vise
Mi-e sufletul prădat de heruvimi,
De roua revărsându-se-n lumini
Ca o petală-a lacrimii proscrise –

Gândul amar sub faldurile ceții
Viu bumerang plutind provocator
Sub scheunatul vulpilor ușor
În albul de pojar al dimineții –

Și-apoi de dor, și de cireși, de cai
Amușinând tarlale de otavă
Sămânța unui gând lins de otravă
În dreptul unei nopți prin care n-ai

Mai trecut cu inima, să pot
Pricepe lumea, duhul vag al sorții
Acoperit de lincșii dulci ai morții
Spre estuarul viselor înot –

Urechea lumii, devotații maci
Frumos prânzind pe canavaua pieței
Și în eterul grav al dimineții
Se deconspiră rana. Ce-ai să faci?

Parfumul de migdal al umbrei

Coruptibilă vină a stelelor plutind
în iarba unde-ți caut lacrimile pentru a
șterge acest timp al trufiei! În îngheț
nimbul haosului, ochiul unei libertăți
infinite – ca o glorie normalitatea ființei
îngenuncheată în eterul ierbii și eu
de roua timpului mă agăț, de plasa ei
îndoielnică și tremurătoare, cât să mă pot
întoarce.

Sărută-mă – ultimul dans înaintea morții
acum, când pe clavecin suspină suferința
gurii tale, păcatul unei viespi ucigătoare,
parfumul de migdal al umbrei.

Meditație

Tu-mbătrânind într-o capelă albă
distinsă stai, paingii se strecor
ca iriși blânzi spre căile lactee
agonizându-ne nimicitor –

Și de aici lumina se prea poate
să cadă-n moartea mea, prin moartea ta –
sunt doar puțin bolnav și-ntre cuvinte
e inima aceasta care va…

Înger în somn

Prea tânăr, un crin lăcrimând
Mareea ființei lunară
Și dragostea vie a sângelui, gând,
Minune de îngeri, barbară,

El încă spre sine migrând
Timp de secretă volută
O pană de prinț luminând
Minune de îngeri, pierdută.

Calvarul ideii lucrând
Gestul credinței, destinul
Eretic luceafăr și sfânt
Minune de îngeri, preaplinul…

Lângă amiază

Foarte bătrân, ud de lacrimile pocăinței,
în jur cu cineva care se lipise de mine în timp
ce sufletu-mi dansa ca un miel peste onomatopeea
mareelor
Îți spuneam, vezi zefirul acela deznădăjduit
cum își caută pasărea prin care să putrezească
puțin, să fie luat în seamă de cineva și
pe afară, în ploaia leneșă a lunii tu veneai
fantomă a unei dureri și deschideai ochii.
Un păcat al speranței, un oftat prin care
Îți lăsai gura să apuce curcubeul, în timp
ce contemplam acest sitar roșu lăsat liber
să zboare deasupra frunzelor șoptind apocalipsa
amiezii…

Madrigal marin

Vulpea amușina hoitul amar al nimicului,
din stele vin puii ei, niște
cai verzi ai înserării și speranței,
lasă-i să crească în minciuna
sângelui și a mușchiului
pe coapsele dulci, palide ale melancoliei de vară…

Aici sunt numele noastre de ceară,
rondul plăcerii, parfumul și
suferința, fața incongruentă
a lucrurilor, curcubeiele de-a pururi –

Bate mistralul în geam, răcoarea
și gâtul albastru al lișiței, o,
carnea ta, generosul repaos
al ispitei…

Devastatoare, granița veșniciei…

Întotdeauna ți-am ascuns această nefericire,
cioclu pe două străzi paralele – surâsul
și necredința, alunecam în smârcul unei
îndoieli prevăzătoare, un instinct artificial
și adorabil a impresiei pe care-o lăsau
fotografiile tale la pian ca într-un imperiu
nomad al existenței, Doamne, devastatoare
granița veșniciei străjuită de centauri
în ceață…

Simțeam că muream, lăsam totul afară
lângă antilopa rănită a dimineții, a unui
coșmar de gheparzi și curcubeie în clocot,
un monolog al prudenței era gura ta, religia
unei zile pe care n-am trăit-o, antichitatea
duhului și în această roșie amiază a desfrâului
definit mă cuprinde teroarea amară
și castă a urii.

În orașul acesta

În orașul acesta viclean nu se mai ivește
de cincisprezece ani curcubeul, se vorbește în dodii
despre aerul împrejmuitor al benzinăriei
instaurat în fața catedralei – un stol de copii
își murmură-n batistă întrebările simple și triste
și-n tot acest timp se mișcă-n întuneric
liliecii ce vin la împărtășanie.

Năpăstuite de soartă, privighetorile-au luat
codrul refugiului, din frunzele lor aurite
orbii își luminează amurgul, curând haosul
lunii va alunga rândunele în alt cer,

Doamne, ce se întâmplă în orașul din care
fug căprioarele nunții?

Frig

Vai, zarea aceasta ca un solilocviu lânos
în scrisorile verii arse de colbul aerului
și eu acoperindu-ți ochii de frunze,
inutil giuvaer al fugii…

Vai, paloarea vorbei tale
sfâșiată de triști lilieci
(și un surâs prin care mi-e frig);
în imperiile iernii fulgeră troikă
inima mea își lunecă sângele, necredincioasa
măreție de crin a ordinii…

Fapte culturale

Concursul de proză scurtă POLARIS

S-a încheiat cea de-a doua ediție a Concursului de proză scurtă POLARIS, cu motto-ul MITURILE ÎN FLUX ȘI REFLUX. Mulțumim tuturor pentru participare!
Iată prozele care s-au remarcat prin creativitate, fluiditatea exprimării și corectitudinea limbajului:

PĂPUȘARNIȚA [Lucia Eniu – Pașcani, Jud. Iași]
SIMPLĂ POVESTE [Liliana Toma – Brăila, Jud. Brăila]
NOAPTEA SÂNZIENEI [Mihaela Dănilă – Novăcești, Jud. Prahova]

Din păcate, majoritatea textelor nu s-au încadrat în tema impusă: reîntoarcerea la mitologia românească! Unii autori au marcat superficial doar nume ori simboluri din legende și mituri românești, alții nu au respectat regulile gramaticale sau au trimis tentative cu un conținut indecent. Așadar, juriul nu a putut selecta suficiente proze reprezentative pentru Antologia acestei ediții.
Le mulțumim partenerilor Editurii Biscara pentru că vor publica, până la sfârșitul anului 2022, prozele evidențiate la Concurs, după cum urmează:

REVISTA LEVIATHAN – PĂPUȘARNIȚA
REVISTA LITERA 13 – SIMPLĂ POVESTE
REVISTA SPAȚII CULTURALE – NOAPTEA SÂNZIENEI

Suplimentar, Editura Biscara oferă fiecăreia dintre cele trei autoare posibilitatea de a publica gratuit, până în august 2023, un volum de proză scurtă în format digital, care să fie expus în Biblioteca Virtuală a site-ului www.editurabiscara.ro.
Vă așteptăm la următoarea ediție din 2023!

Sara MINA – editor

Mihaela DĂNILĂ

Noaptea Sânzienei

(Proză premiată de revista „Spații culturale” la Concursul de proză scurtă POLARIS, Ediția a II-a, 2022)

,,Bună dimineaţa, Apă lină şi curată Ca roua, ca ceaţa Prin zori strecurată.”
Stau la Podul Drăgaicei și privesc spre oraș, în depărtare, fără ţintă. Și fără gânduri. De-aici, de sus, de pe platoul pe care-l știu de când mă ştiu pe mine, se vede toată valea. Clădirile se înalţă semețe dintre copaci în orașul de la poalele pădurii. Spre dreapta oraşului, răsare vârful trufaş al unei case boiereşti. Au renovat-o, acum locuieşte cineva acolo. În serile calde, se revarsă din direcţia aia melodii suave, sfâşietor de triste, ce răscolesc în mine suferințe necunoscute.
Un tren șerpuieşte în vale, pierzându-se în desişul pădurii. Îmi imaginez că, într-o zi, îmi voi lua rămas bun de la podul meu de piatră si mă voi urca în trenul ăla. Încotro? Nu contează. Oriunde! Departe de sat, de griji, de lupta asta continuă.
Mă cheamă Sânziana. Mi-e drag Podul Drăgaicei și vin des aici. Mușchiul a năpădit piatra aproape în întregime şi un firișor subțire de apă se strecoară susurând. Oamenii din sat îmi zic uneori, în râs, Drăgaica. De la floare ori de la pod… nu ştiu, dar nu mă supără. Mama s-a luptat cu toate rudele care îmi voiau un nume de sfânt cuminte, Maria, Elena… Mama mea frumoasă, bălaie, cu ochi albaştri, albastrul furat din cer, râdea tata. Învăţase carte chinuit, înotând prin zăpadă ori prin colbul potecilor până la şcoala din oraş. Bunica, spetindu-se în treburi, îi arunca alături cartea cu năduf, ,,nu te-oi face vreo învăţătoare!”. Nu se făcuse învăţătoare, dar ea a continuat să citească, uneori pe ascuns, din cărţile şcolii. Din cărţile alea mi-a şi ales numele. Al meu şi al surioarei mele, Otilia. Numele băieţilor le-a stabilit tata: Ionuţ şi Gheorghiţă. Nume cuminţi, coborâte din calendar şi din tradiţia strămoşească. Aşa cum era el însuşi: serios, muncitor. Și pierdut când a întâlnit fata bălaie.
Sânziana își privi distrată picioarele bronzate, dezgolite de o adiere de vânt nerușinată.
Era cea mai mare dintre cei patru copii ai familiei. Copii săraci, flămânzi și cârpiți, dintr-un cătun pierdut printre culmi deluroase. Le-a fost fraților ei mai mici și soră și părinte. Mama se prăpădise la nașterea lui Gheorghiță, cel mai mic dintre ei, iar tatăl un an mai târziu, măcinat de-o boală rea şi de dorul ei.
Când și când, urcau dinspre oraș, grupuri de turiști, pe care-i petrecea cu privirea printre crengile pădurii. Aşa îl cunoscuse pe Vlad, într-o după amiază caldă de primăvară. Se întorcea din sat, unde le fusese ghid unor tineri din stațiunea din vale. Erau entuziasmaţi și comentau, ce aventură fusese plimbarea lor în satul uitat de timp, cu case albe, prispă albastră și acoperișuri din șindrilă. Sânziana, venind dinspre pădure cu braţele pline de flori, cu părul răvăşit, ochii sclipind şi obrajii aprinşi de arşiţă, părea o zeiţă a soarelui. Au salutat şi au întrebat-o dacă s-a rătăcit de vreun grup sau e singură.
–Singură cred… spuse fata cu un zâmbet maliţios.
–Ai vizitat satul? Cum ţi se pare? E incredibil! Încremenit în trecut! Nu s-au păstrat multe așa!
–Mda…! L-am vizitat. Și a continuat amuzată … aici locuiesc. Vlad i-a întins mâna și s-a prezentat:
–Eu sunt Vlad Filipescu. Și locuiesc acolo, zise, arătând cu degetul un punct neclar. Spre cula ce-și ridica cușma trufaşă din verdele pădurii, i se păru Sânzienei.
–Sânziana. Și locuiesc acolo, arătând spre sat.
–Fără supărare Vlad, acum vom avea un ghid mai documentat! Sânziana a zâmbit. Îi suflase jobul!
În săptămânile următoare, întâmplător sau nu, Vlad și-a găsit tot mai des grupuri de turiști, pe când Sânziana, la fel de întâmplător, căuta să-i întâlnească. Se salutau și uneori, mergeau împreună pe ulițele colbuite. Prietenia lui Vlad i se părea Sânzienei cel mai frumos lucru ce i se întâmplase. Până acum, singura ei bucurie era să cutreiere pădurea singură, adunând flori ori ierburi de leac, aşa cum o învăţase mama. I se face uneori, un dor sfâşietor de verile copilăriei când mergea alături de ea, ascultând poveştile despre flori şi ierburi de leac, pe care să le culegi până la Amuţitul cucului: sunătoare, coada şoricelului, romaniţă, rostopască pentru tratarea negilor, rodul pământului pentru spor, pelin pentru vin, busuiocul fetelor şi ierburi pentru descântece. Împleteau câte o coroniţă din sânziene şi spice de grâu şi ca într-un ritual numai de ele ştiut, şi le aşezau una alteia pe cap. Mama o prindea de mâini şi se învârteau râzând şi cântând… ,,Eu îs mândră şi frumoasă Ca tine apă răuroasă, Eu îs rujă şi cicoare, Ca un boboc de floare, Eu îs ca sfântul soare Când răsare.”
Sânziana s-a încrâncenat să termine școala de institutori. Preotul Iliuță o luase pe lângă el, când le preda copiilor și a văzut cum se apropiase fata de ei.
–Sânziana dragă, tu ești făcută să fii dascăl!
Îi era recunoscătoare pentru că le purta de grijă, ei şi fraţilor ei, le plătea cheltuielile cu școala și rechizitele. Restul cheltuielilor erau acoperite din alocații și ajutorul fratelui tatălui lor și mătușii Lucreția. Acestora însă, nu le zăbovea prea mult în preajmă pentru că tot insistau să se mărite cu Iosif, mult mai în vârstă și tare zgârcit!. În felul ăsta, scăpau de grija lor.
Când ajungea cu gândul aici, Sânziana ofta și-și trecea degetele peste frunte, în încercarea de a-și alunga frământările. Iosif își declarase intenția să o ia de nevastă. Nici prin gând să nu-i treacă! Venise împreună cu unchiul și mătușa în vizită, apoi alte şi alte vizite. Într-una din acestea, cutezase să-i arunce, ca din întâmplare ,,când o să fim căsătoriți”. Sânziana n-a putut articula nici măcar un sunet! Era paralizată de frică şi de furie iar tăcerea i-a fost interpretată ca o acceptare.
–Sânziana, îi zise mătuşa, noi ne gândirăm că ar fi bine să punem nunta în ultima sâmbătă din iunie!
–Tușică, eu nu am zis că mă mărit, a articulat ea timid, cu zâmbetul pe buze, să îndulcească cumva, spusele. Dar privirile le erau ucigătoare. După plecarea lor rămase multă vreme blocată în gânduri apăsătoare. Când s-a dezmeticit, Oti, sora cea mică, o privea curioasă, strângându-şi la piept păpușa. Sânziana îi ciufuli cârlionţii blonzi. Am eu oare dreptul să le iau speranța la o viață mai bună? Doamne, ce să fac?
Sânziana îl aștepta la Podul Drăgaicei pe Vlad, cu inima zburdând peste valea înverzită din fața ei. Vlad o întâmpină cu un salut și un sărut adiat pe obraz. Au coborât drumul spre oraș, unul lângă celălalt, râzând și bucurându-se de soarele amiezii și de sunetele pădurii, de susurul Tisei și de bucuria că sunt împreună. Adia un vânt fragil dinspre vale. O îmbie la o cafea. La cotul Tisei, Vlad o apucă spre dreapta, în loc de a merge spre oraș. Știa că în direcția asta este cula pe care o vedea în fiecare zi când venea la Podul Drăgaicei. S-au oprit în fața clădirii cu ziduri groase, văruite alb, cu cerdacul larg plin de mușcate roșii.
–Aici locuiesc. Casa a fost a străbunicilor și când părinții mei s-au întors în țară, au renovat-o pentru a ne fi casă de vară, răspunse Vlad la întrebările nerostite din ochii Sânzienei. A deschis porțile grele de stejar și i-a făcut loc să intre. De câte ori nu şi-a imaginat Sânziana, stând la Pod, cum ar fi să fie asta casa ei! Păși cu sfială, privind în jur. Iar când a intrat, îi trecu prin cap să-și scoată încălțările devenite dintr-o dată nedemne de a călca podelele lustruite. Un pian alb ca fildeşul se răsfăţa în mijlocul salonului. Părea o pasăre mare, albă, cu aripi sidefii. Vlad o luă înaintea Sînzienei și ea îl urmă, în vârful picioarelor pe o scară din lemn, până sus la etaj. Cerdacul ocupa toată faţada catului superior, cu arcade sprijinite pe coloane scunde şi groase de unde putea să vadă întinderea pădurii.
Două fotolii imense de nuiele, acoperite de cergi albe din lână, tronau spaţiul din cerdac. Se pierduse în liniștea aproape ireală și verdele cerdacului. Tresări când se întoarse Vlad cu o tavă de bunătăți și două cafele aburinde. Tresărirea aia ajunse până-n sufletul lui Vlad. Sânziana nu-i semăna mamei. Avea părul negru cu reflexii de cupru, privirea verde cu irizări aurii şi corp frumos clădit şi bronzat de soarele sănătos al dimineţilor petrecute în drumul spre şcoală. Însă, nimic nu declanşă mai mult în Vlad zbaterea aia din coşul pieptului, aşa cum a făcut-o simpla ei tresărire. Ar fi vrut să o îmbrăţişeze, să o ocrotească şi să nu-i mai dea drumul. La întoarcerea în sat, Sânziana insistase să nu o conducă acasă. Nu, nu este nevoie! Se descurcă și nu trebuie să-și irosească el vremea. Pe nesimţite, cerul îşi domolise arşiţa şi îşi aprinse o stea deasupra brazilor. Vlad îi ridică faţa, căutându-i ochii. Voia să-i citească în suflet. Era ceva ciudat şi sălbatic în fata asta, pe care el nu şi-l putea explica şi care-l tulbura peste măsură. Niciodată n-a văzut în ochii cuiva atâta tristeţe, atâta luptă. Îi atinse uşor cu palma, conturul părului, al feţei. Un sărut ca un fluture se aşeză pe buzele ei, apoi Vlad îşi îngropă faţa în părul ce mirosea a fân proaspăt cosit. Sânziana se predă cu totul îmbrăţişării şi timpul scurs între ei nu mai avea dimensiune. Iar când în sfârşit s-a putut smulge din nemişcare, sufletul a continuat a-i plânge. Nu-l putea lăsa să vadă unde locuiește! Și, în noaptea aia a luat hotărârea. Se va mărită cu Iosif!
Sânziana își trecu mâna peste rochia de mireasă si voalul de borangic așezate pe lada de zestre a mamei. Lada si voalul erau singurele lucruri ce-i aminteau de părinți, în afară de casa bătrânească, adăpost pentru patru suflete. Îşi îngropă faţa în voalul moale şi în minte îi apăru chipul mamei. Două lacrimi grele o ardeau sub pleoape. Doamne, nu-mi vine să cred ce-am făcut! ,,Tu, apă bună şi curată, Ajută-mă să fiu față de toţi feciorii căutată, De-oi fi şi măritată.”
Vlad încercase să-i țină calea dar i-a scăpat printre degete. Singura dată când n-a putut să-l evite a rămas cu ochii agățați de privirea lui, scăpărând de întrebări fără răspuns. De ce, Sânziana? De ce, de ce? Nici eu nu ştiu de ce!
Era Sfântul Ioan de vară. Iosif a aflat de vizita lui Vlad. A privit-o cu ură şi a lovit-o cu sete peste față. Ea, doar s-a clătinat o clipă, a strâns pleoapele și și-a luat obrajii în palme, roșii ca focul. Tâmpla-i zvâcnea a revoltă. Nu-şi aminteşte când a ieşit în stradă, în răcoarea binefăcătoare a înserării. Îşi aminteşte doar de picioarele goale rostogolindu-se prin colbul uliţei, depăşind Podul Drăgaicei. Apucă spre pădure, abia atingând iarba deasă, sângerând rănită în bucăţile de piatră. Urcă poteca de pe lângă troiţa unde pâlpâia slab o candelă veche. Pădurea foşnea un murmur cântat şi o buhă îşi ţipa singurătatea. Luna plină arginta poiana peste care se insinua încet un voal de ceaţă. Scânteiaşii se înşirau de-o parte şi de alta a potecii. Aerul părea încremenit în mister. Se opri nehotărâtă, privind în juru-i, ascultând şoaptele pădurii. Părul curgând peste umerii rotunzi, pieptul plin, pe jumătate acoperit de cămaşa albă de in, braţele într-o mută dezolare, aducea mai mult a nălucă. Împleti cunună fermecată, din floare de soare, sânge de voinic, sulfină şi spice de grâu, murmurând descântece şoptite. I-o aşeză mamei pe cap şi mama i-o puse pe-a ei. Sânziană, nu fii tristă! Nu e bine să fii tristă noaptea asta! Știi doar! Hai, mai bine să ne îmbăiem în apa de stele! O îmbrăţişă şi prinseră a se roti, printre flori de rouă, prin văzduh, până la cer… Îi alină de dor şi de tristeţe. ,,Eu îs mândră şi frumoasă Ca tine apă râuroasă, Eu îs rujă şi cicoare, Ca un boboc de floare, Eu îs ca sfântul soare Când răsare”.
Dincolo de poiană sclipeau doi ochi verzi. Făcu câţiva paşi către el, râzând şi chemându-l din priviri. Întinse mâinile, pluti până la el şi o fericire fără sfârşit îi cuprinse inima. ,,De acasă am pornit, La tine am venit Înainte de răsărit”. Ochii lui Vlad o priveau zâmbind, o sărutau, o iubeau, se pierdeau în părul fetei mirosind a fân proaspăt cosit şi a flori de pădure…
Mă cheamă Sânziana. Oamenii din sat îmi zic uneori, în râs, Drăgaica.
Un tren șerpuiește în vale, pierzându-se în desişul pădurii. Îmi imaginez că, într-o zi, îmi voi lua rămas bun de la podul meu de piatră si mă voi urca în trenul ăla.
Un hău cenuşiu se aşternea la picioarele lor. Un hău şi două cununi pereche din flori de sânziene. ,,Apă râuroasă, Lasă-mă frumoasă, Lasă-mă crăiasă, De feciori aleasă!”.

Teodor DUME

E târziu şi e toamnă, ana

în serile când toţi Dumnezeii
merg la culcare mi-aş dori
să rămân în mine
într-o lume numai a mea
să devin Dumnezeul tuturor iubirilor să
fac schimb de iluzii
şi-n cele din urmă să te cuceresc
ca pe o corabie în derivă

şi totuşi…

a plouat destul şi încă
orizontul e departe
cu amintirile-ngropate printre riduri privesc
din primăvară înspre toamnă deşi ştiu
că scenariul pe care-mi construiesc sentimentele
e un plagiat mă agăţ de fiecare clipă şi
nu vreau decât să te aud vorbindu-mi
ca şi când ai fi lângă mine
pe aleea de piatră udă
să urcăm cât mai sus…

te iubesc şi marea e puţin agitată
pescăruşii îmi ciugulesc din palmă
misterele au dispărut
sub privirea singurătăţii
apare uscatul
camuflat cu linişti mă apropii încet şi nesigur
durerea pulsează ca un fluture rătăcit
e târziu şi e toamnă
inima mi-o împăturesc în două pentru acum şi
pentru atunci când nu voi mai putea respira fără tine

e târziu şi e toamnă…