Spații culturale nr. 84 (2)

Maria TOACĂ
(Cernăuți)

SĂ NU-L UITĂM PE VASILE TĂRÂȚEANU, POETUL
„APRINDEȚI CANDELA DIN NOU CĂ-N SUFLETE SE FACE NOAPTE”

Credeam, în momentele când, la ușa salonului de reanimare, am mângâiat-o cu un cuvânt de încurajare pe Lenuța, credeam că Dumnezeu va face o minune și-l va mai lăsa printre noi. Dar spre luni dimineață (8 august) s-a întâmplat inevitabilul din viața fiecărei ființe vii care are o naștere. A murit Vasile Tărâțeanu, poetul și luptătorul pe care îl credeam nemuritor. E momentul când nu găsesc cuvinte și le iau pe cele din trecut, căci întotdeauna am trăit clipe minunate alături de Vasile Tărâțeanu, în casa familiei sale, în casa familiei mele, în casa noastră comună – Bucovina, România, împreună cu sufletul-i pereche, soția Lenuța și copiii săi, cu cărțile sale…

Sufletul i s-a înălțat la ceruri, dar să nu spunem că a încetat să-i bată inima. Inima ar trebui să rămână să bată în comunitatea noastră, cu aceeași românească dragoste ca în zilele când ne vorbea cu versul și lacrima. Și, deoarece încă mult timp cuvintele-mi vor fi tăcere, revin la poezie, revin la trăirile din trecut. Angajarea cu trup și suflet în lupta pentru deșteptarea națională, pentru drepturile românilor din partea înstrăinată a Bucovinei, i-a ținut în umbră numele de poet. Dar să nu uităm că Vasile Tărâțeanu, înainte de a deveni fondator de societăți și festivaluri naționale, editor de ziare, „tribunul și arcașul Bucovinei”, înainte de a purta titlul de academician și povara atâtor altor titluri onorifice, a fost și rămâne poet. Cu poezia a început, poezia l-a purtat prin Patria dragă, mai întâi poezia l-a făcut „Vasile Tărâțeanu”, cel cunoscut de întreaga Românie. Poate a spus nu o dată că îi este teamă de uitare, mai mult decât de moarte și de înstrăinare. Eu, însă, i-am înțeles cu adevărat teama de uitare din culegerea de versuri „Și de-o fi să mor” (2014), care se deschide cu un MOTO de Eugen Ionescu: „MI-E TEAMĂ DE UITARE, NU DE MOARTE”.
Mi-a încredințat să-i citesc manuscrisul și am cutezat să-i mărturisesc că nu-mi place titlul cu trimitere la moarte, la care mi-a răspuns cu cuvintele lui Nicolae Iorga că gândul morții ne slujește în orice clipă pentru a înțelege prețul vieții. Cartea a luat Marele Premiu al Festivalului Internațional „Titel Constantinescu”, ediția a VII-a, Râmnicu Sărat-Edineț, 2014. Dar nu numeroasele premii îi definesc ființa poetică, ci rândurile: „Atunci când apune atunci când răsare/ mai lasă-mă spin mai lasă-mă floare/ mai lasă-mă frunză mai lasă-mă ram/ atâta cât sunt şi atâta cât am/ Că-atâta cât sunt cu atâta cât am/ mi-ajunge de-o viaţă mi-ajunge de-un neam”. Și mai avea o dorință lirică – să ajungă la firul de iarbă: „În lumina ta/ mă dezvolt/ ca firul de iarbă/ încet, dezinvolt// Călcat în picioare/ din nou mă ridic – tare de firav/ mare de mic// La înălțimea ta/ vreau să ajung/ mă-ntind de o șchioapă/ și-mi pare că-s lung”. Și dacă tot cu teama de uitare am început, să nu uităm ce e pe „La noi”: „E trist și rece/ ca-n cavou/ nu se aud nici pași/ nici șoapte// aprindeți candela/ din nou/ că-n suflete se face noapte”.
Liric și melancolic am sărbătorit astă toamnă ziua de naștere a poetului la Palatul nostru Național din Cernăuți. Deși nu era o dată jubiliară, am convenit cu Lenuța și Ana-Cristina, fiica tatei cea mică, de-acum cu facultatea terminată, să-i facem o surpriză de ziua sa, alungând departe gândul că poate fi ultima. Recitesc cele scrise astă toamnă, LA 27 SEPTEMBRIE 2021, revin la clipele fericite petrecute împreună:

CE SEARĂ MINUNATĂ CU VASILE TĂRÂȚEANU!

Îl știe întreaga românime. Nu mai e nevoie să precizez cine este acest om drag nouă tuturor, dar și mai drag lui Dumnezeu, pentru că, într-adevăr, trebuie să fii tare iubit de Domnul pentru a trece prin atâtea încercări și a rămâne neînfrânt, vertical, optimist, cu visele înaripate spre viitor, așa cum l-am văzut pe Vasile Tărâțeanu în ziua de 27 septembrie, la cea de-a 76 rotire a destinului său în jurul soarelui. I-a dăruit Dumnezeu dumnealui, familiei sale, dar și nouă, celor care îl iubim și îl prețuim, un pic de bucurie de a fi împreună și a depăna la povești din ce a fost, ce este și ce încă va fi întru perenitatea neamului nostru de români înrădăcinați la Cernăuți, în pământul Țării de Sus a Moldovei lui Ștefan cel Mare. De fapt, seara minunată, împreună cu dorurile și oamenii dragi lui Vasile Tărâțeanu, a început pe la chindii, la Palatul nostru Național, oficializat de două zile și prin inscripția ce-i strălucește sus pe fațadă. E și acesta un dar de ziua sa, ca o motivație de a nu-și astâmpăra neastâmpărul ce-i definește rostul vieții. Ana-Cristina, mezina, energica fiică, a ținut să expună doar o parte din rodul creației și distincțiile tatălui ei, care abia au încăput în două vitrine. E mare averea omului de cultură, fondatorului de societăţi, ziare româneşti şi festivaluri, animatorului de congrese şi sărbători naţionale, îmblânzitorului de spirite orgolioase, iertătorului şi răbdătorului Vasile Tărâţeanu.

Ca să fie tabloul mult-puţin complet ar trebui încă multe să adaug la cele ce i-a menționat prietenul și jurnalistul Tudor Andrieș, care-l ajuta să scoată în condiții extrem de dificile ziarul „Plai Românesc”, apoi și „Arcașul”: „Deţinătorul numeroaselor distincţii şi premii naţionale pentru literatură din partea Patriei istorice România, al titlului de cetăţean de onoare din satul natal Sinăuţii-de-Jos şi câteva municipii din România, şi, desigur, cea mai valoroasă apreciere – titlul de Membru de Onoare al Academiei Române. Însă, deoarece e toamnă, anotimpul abundent în melancolii, înaintea tuturor apare Poetul „gură de flaut”, care nu rostește cuvinte, „ci înflăcărează stindarde”. Mulți ar avea ce spune cum le-a înflăcărat și încă o să le înflăcăreze cu „atâta cât am și atâta cât sunt”, dar n-am auzit să mărturisească cineva mai expresiv ca Elena Nandriș, primăriță pe parcursul a circa 15 ani la Mahala: „Întotdeauna am fost binevenită în casa soților Elena și Vasile Tărâțeanu. Monumentul Aniței Nandriș, imnul și drapelul comunei, placa comemorativă „Grigore Nandriș,”, numele savantului conferit școlii – toate le datorăm lui Vasile Tărâțeanu. El m-a încurajat să debutez într-un spectacol de gală pe scena Teatrului Muzical Dramatic din Cernăuți, potolindu-mi emoțiile și nerăbdarea în momentele decisive din viața mea și comunitatea satului nostru”. Am sesizat și eu că, dacă ar fi venit cu o floare, cu un ram înfrunzit, măcar o parte dintre cei care au beneficiat de susținerea lui Vasile Tărâțeanu, ne pomeneam în mijloc de codru des, întocmai ca în poezia sa „În zori de ziuă”: „Că-atunci în fapt de ziuă/ minunile se-ntâmplă/ pădurile se-nalță/ până mai sus de tâmplă”.
Nici n-a trebuit să ne gândim din timp la un scenariu, improvizările venind de la sine, așa cum se așterne curcubeul pe cerul azuriu după ploile de vară. Deși n-am fost mulți, respectând și rigorile de care încă trebuie să ținem cont, ziua lui Vasile Tărâțeanu a strâns oameni cu har, maeștri ai cântecului și cuvântului frumos rostuit… Amintirea colegului de școală (ȘM nr.10 de la Roșa), Ilie Sucevan, l-a însuflețit pe sărbătorit să citească dintr-o culegere recentă – un buchet de 101 dintre cele mai frumoase poezii. Le-ar fi citit pe toate, dacă nu-l oprea Cristina, asigurându-l că vreo câteva au fost înregistrate la radio și le vom mai asculta în zilele apropiate.
Așa și-a primit Vasile Tărâțeanu această nouă toamnă, cum numai românul se pricepe, cu încă o frunză galbenă, cu încă o taină deschisă. (27 septembrie 2021)

***
TRISTĂ BUCURIE A ÎNTÂLNIRII CU CEL MAI DRAG BUCOVINEAN DIN CHIȘINĂU

Ca și la ultima zi de naștere, ne-a adunat moartea sa. Nepotrivite sunt aceste cuvinte, însă moartea lui Vasilică (cum îi ziceau mulți domnului academician) ne-a adus pe negrele aripi și o rază de bucurie. Așa cum a făcut-o în timpul vieții, unind în jurul său oameni și cărți, și din sicriu Vasile Tărâțeanu ne-a dăruit bucuria de a ne întâlni și îmbrățișa cu prieteni dragi de mai departe. Îmi doream de foarte multă vreme să-l revăd pe Mihai Morăraș, trecând gânditor și melancolic pe strada Domnească din Cernăuți, dar nicidecum nu era Doamne ajută. Bucovineanul nostru din neamul românilor de la Roșa, scriitorul, poetul, profund sentimentalul Mihai Morăraș, cu rădăcini slobozite la Chișinău, vine tot mai rar la Cernăuți, orașul pe unde sufletul îi cântă ca un solo de vioară. Așa se întitulează și cartea ce cuprinde un „dialog la focul din vatră”, Mihai Morăraș intervievat de Vasile Tărâțeanu. Scriam cândva că e o fericire pentru mine să mă plimb cu visătorul Mihai Morăraș pe cea mai frumoasă stradă a orașului și s-o luăm de la Cernăuți la vale spre Roșa sa natală. Și iată că ni s-a împlinit încă o dată acest vis. Numai că într-un ocean de tristețe, numai că nu în casă prietenului nostru comun, Vasile Tărâțeanu, unde ne-am întâlnit de multe ori, ci la slujba de înmormântare a celui de toată lumea iubit român din Bucovina. Ce putere benefică de a ne uni chiar și cu moartea sa a avut acest bărbat mic de statură, dar mare cu duhul! Și câtă bucurie a revederii cu oameni dragi ne-a dăruit ziua tristă a trecerii sale în străinătatea umbrelor.

CA ÎN CÂNTECUL-TESTAMENT AL LUI CIPRIAN PORUMBESCU,
A FOST REDAT PĂMÂNTULUI, ACOPERIT CU MÂNDRUL NOSTRU TRICOLOR

De-acum va trăi printre noi cu amintirea avântului și spiritului luptător pentru izbânda adevărului istoric, pentru dreptatea românească pe pământul înstrăinat al Patriei. Va trăi prin frumoasele sărbători naționale și festivaluri care de la Vasile Tărâțeanu își au începutul, inima îi va bate în cărțile de poezie, în paginile îngălbenite ale „Plaiului Românesc”, ziarul în care și-a investit o parte bună de viață și la care a renunțat cu inima frântă. Dar nu din cauza procesului intentat, nu pentru intimidarea la care a fost supus, riscând să înfunde pușcăria, ci pentru încrâncenarea de a refuza să scoată sârma ghimpată din titulatura ziarului. Din numeroase exemple care-i definesc temeritatea, mă voi opri doar la acesta, poate cel mai evocator. În 1994, autorităţile locale, prin intermediul Direcţiei pentru presă, i-au intentat un proces redacţiei ziarului „Plai Românesc”, fondat de Vasile Tărâţeanu ca organ al Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi. Pe motivul, recunoscut până la urmă fără temei, că unele articole publicate în paginile ziarului atentau la integritatea teritorială şi instigau la ură interetnică, se cerea suspendarea publicaţiei şi tragerea la răspundere penală a redactorului-şef. Acest proces de mare rezonanţă în regiune şi în România îmi aminteşte de cel al „Arboroasei”, din toamna lui 1877, când membrii comitetului de conducere, în frunte cu Ciprian Porumbescu, au fost arestați, motiv servind telegrama către primăria Iași, prin care junimea română din partea „detrunchiată a vechii Moldove” își exprima condoleanțele pentru „tutorul decapitat”. Ambele procese s-au încheiat cu izbânda românilor, însă autoritățile austriece s-au comportat mai dur. Protestul tinerilor români față de festivitățile organizate de autoritățile de ocupație, precum și respectiva telegramă s-au soldat cu dizolvarea „Arboroasei” și punerea sub arest preventiv a membrilor conducerii, inclusiv întemnițarea în închisoarea din Cernăuți a lui Ciprian Porumbescu. În timpurile noastre, dreptatea a triumfat: Vasile Tărâţeanu a fost absolvit de pedeapsă penală şi „Plai Românesc” a scăpat cu zile, însă fondatorul ziarului a rămas neclintit pe poziţia sa, refuzând să reînregistreze publicaţia fără sârma ghimpată ce trecea prin titlul ei. În semn de protest, a renunţat la ziarul pe care s-a zbătut să-l scoată cu grafie latină în perioada când la Cernăuţi încă nu avea posibilitatea să-l tipărească în veşmântul firesc al limbii române. Protestul său s-a manifestat în cea mai eficientă formă – a adus deşteptarea în casele românilor cu un nou ziar, „Arcaşul”. Prin aceasta se și deosebeşte Vasile Tărâţeanu de alţi patrioţi combatanţi pentru dreptatea românească, el ripostând pierderilor suferite cu noi fapte de curaj.

Cu trecerea anilor şi adunarea argintului înţelepciunii, armele sale și-au schimbat tăişul pe diplomaţie şi delicateţe, mult mai eficiente, întocmai ca în respiraţia-i lirică: „Printre ani de suferinţă/ Viaţa-i dulce de credinţă”, sau „Dă-mi te rog, Doamne, putere/ dacă poţi şi dacă vrei/ ca să-i iert pentru trădare/ şi să uit pe veci de ei”…
Fericit şi tare în credinţă este omul care rosteşte asemenea rugăciuni, întotdeauna pornit să le răspundă cu binele chiar şi celor care l-au lovit cu fapta sau cuvântul. L-am cunoscut pe Vasile Tărâțeanu când era un simplu corespondent, deşi avea 10 ani de activitate la „Zorile Bucovinei”. De fapt, nu era chiar atât de „simplu”, căci scria versuri, le publica în presa din Chişinău, avea prieteni în cercul scriitorilor… Dar se observa de la o poştă că-i privit cu vădită ironie de unii, care mai târziu au recunoscut că-i datorează drumurile deschise şi faptul de a se face cunoscuţi în mediul elitei literaţilor din România. Or, Vasile Tărâţeanu este dovada vie a adevărului biblic că celor care bat li se deschide şi cei care strigă sunt auziţi. Neîndoielnic, nu devenea el cel apreciat și ca poet dacă nu-i ardea în inimă acea divină scânteie a talentului, dacă nu-şi trăia viaţa ca într-o carte a curajului şi speranţei, o carte „mereu deschisă la pagina-ntâia”.
La 10 august, când e și ziua morții Mitropolitului Visarion Puiu, model de sacrificiu pentru durata valorilor românești în Bucovina, Vasile Tărâțeanu a fost redat pământului. A coborât în panteonul românesc din vechiul cimitir din Cernăuți, acoperit de flamura tricoloră, onoare câștigată cu asupra de măsură. Iar moartea i-a fost într-adevăr cum spuneau latinii „Finis coronat opus” (Sfârșitul încoronează opera). Nu credem și nu trebuie s-o primim (moartea) ca pe un final al operei sale, care se cere continuată, desăvârșită… Dar, totuși, moartea i-a adus încoronarea din partea întregii Românii, căci de la Cernăuți până la Alba Iulia, de la București până la Suceava, Iași și Chișinău, precum și alte citadele românești au ars lumânări și s-a rostit un dureros cuvânt de adio pentru ARCAȘUL Bucovinei. Putem spune că sufletul său, înainte de înălțarea la ceruri, a adunat la Cernăuți România Mare, visată și cutreierată în lung și lat de Vasile Tărâțeanu. Prin prezența mesagerilor de la Sfintele Mănăstiri Voroneț și Putna – maica stareță, stavrofora dr. Gabriela Platon, protosinghelul Dosoftei Dijmărescu, exarh cultural al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților – România ne-a îmbrățișat cu lumină liturgică, alături de soborul de preoți, în frunte cu protopopul de Storojineț, Vasile Covalciuc, care a ținut slujba de înmormântare în Catedrala „Pogorârea Duhului Sfânt”. A bătut inima nerăstignită a Patriei istorice, așa cum a visa-o regretatul nostru poet, în cuvintele de adio ale fraților din Dorohoi, Botoșani, Suceava, Chișinău, ale reprezentanților misiunii diplomatice române la Cernăuți, în frunte cu consulul de carieră, dl Laurențiu Ciocan. Conaționalii din sudul Basarabiei istorice, susținuți de frații din Bucovina în lupta pentru limba română, au transmis un cuvânt de adio prin vocea lui Vasile Rauț, președintele Societății „Golgota”. Mesaje de profund regret au sosit de la Ministerul de Externe al României, Academia Română și alte instituții de stat. Cu chipul neastâmpăratului Vasile Tărâțeanu în oglinda lacrimilor au venit de la Constanța prietenii românilor cernăuțeni, prof. dr. Dorin Popescu (fost consul al României la Cernăuți) cu soția sa, jurnalista Dorina Popescu, și de la Chișinău cei mai buni prieteni – distinsul critic literar, academicianul Mihai Cimpoi și scriitorul Mihai Morăraș. Întâlnirea cu domnul Mihai Morăraș m-a făcut să răscolesc prin haosul de fotografii, găsind ca prin minune o imagine de acum 15 ani, când fratele Vasile de la Cernăuți i-a improvizat o superbă sărbătoare cu prilejul jubileului nașterii. Am trăit atunci clipe încărcate de benefice emoții, o sărbătoare ce nu se uită, așa cum au fost toate manifestările de suflet la care ne strângea neostenitul Vasile Tărâțeanu. Marea enigmă pentru cei ce-l vedeau într-o continuă fugă este cum și când își scria poeziile? Sau poate nu le scria, ci i le șoptea un înger din zbor, îngerul său păzitor… Îi cunosc mai bine secretele creației ființele cele mai apropiate – soția Elena, fiica cea mai mică, Ana-Cristina, fiul Alexandru de la Iași… Or, dacă pentru toată lumea Vasile Tărâțeanu a fost un încrâncenat combatant („Eu nu rostesc cuvinte, ci-nflăcărez stindarde”, scria într-o poezie), pentru ai casei el era „soțul”, „tata”, omul în carne și oase, cu dureri, răceli, afecțiuni de sănătate „câștigate” în nopți nedormite, prin trenuri răcoroase iarna, pe drumuri străbătute pe jos, ca un bade Cârțan cu cărțile în spate. O știe și fiica mai mare Mariana, care i-a vegheat clipele de durere la ceasul morții și de la care am auzit o dată: „Mulțumesc, tată, pentru viață”. Îi mulțumim și noi pentru viața frumoasă ce am trăit-o împreună aici, în comunitatea noastră românească, viața care nu trebuie să cunoască nicicând moartea. Și, ca un testament, să-i luăm cuvintele rostite la Botoșani, în cadrul sărbătorii înmânării Premiilor „Teiul de Aur și Teiul de Argint”, 2017, la lansarea volumului „Arheul eminescian la Cernăuți”, autori Elena Condrei – Vasile Tărâțeanu: „N-am făcut decât să iau puținul din travaliul înaintașilor, al celor care au cunoscut mai multe într-o perioadă când Bucovina nu era tăiată. Am rămas rupți, tăiați, înstrăinați. Ajutați-ne voi care sunteți aici, dacă se mai poate, căci lumea românească este în mare suferință de coloană vertebrală”. Să luăm şi noi din preaplinul osârdiei sale pentru a nu ne pierde ca români, păstrându-ne dreaptă coloana vertebrală.

In memoriam

Nicolae Pandelaș
(1956 – 2022)

… aerul în care te insinuezi

și nu doar țipă,
și doar nu urlă
aerul în care te insinuezi
dimineața cumpărându-ți sticla cu lapte,
empatic
tremură, asemenea pielii tale nepigmentate,
embrionul acestor ziduri născătoare de reguli,
fătul acestor garduri dinspre stradă,
nori falși în fața irisului fisurat,
fragmente,
saci de polietilenă, străzi,
cărți, poeme,
funcții și orgolii, latifundii imaginare,
litere mari de tipar

descind dintr-o rețetă de ceaiuri aromatice,
în strada karl marx,
ca o sugativă mă îmbuib,
ca o căpușă îmi rotunjesc pântecul
de senzații,
în fața oglinzii îmi fac digestia
urmărind schimbări de expresie,
înfloritura ridului

strigătul seamănă tot mai mult a scâncet,
indignarea tot mai mult a smerenie

iată
ochiul strălucitor, ochiul plâns,
ochiul supt,
ochiul crăpat, spoit precum coaja –
ești o specie fără oase,
un uter leneș

*

Nu ești nici începutul nici sfârșitul,
tu exiști între –
fii ziua mea de marți,
fii o zi de miercuri sau de joi,
fii ziua mea de vineri

*

peisaj cu martor:
cine să (în)jure dacă nu eu?

sentimentul hieroglifei –
punctul în acest peisaj

aligatorul ca simbol

închide-mă în carnea ta,
ferește-mă de această urgie,
în coapsa ta mă poartă

și totuși
omul este o trestie gânditoare

mai rup o secundă
acestor fălci de buldog,
mai îngădui sentimentului o dimineață
în acest întuneric

demnitate a focului
îndurerat că adevărul este o noțiune

delimitează-mă, șoptește-mi numele,
adu-mi aminte să mănânc din aceste cărnuri,
din aceste vegetale,
supraviețuiește-mă,
fii ziua mea de luni

… cum vom orbi acest ochi

se murea de trei ori în acele ținuturi

când tatăl muri
plesni catapeteasma de se vedeau grinzile,
cuibul acelei paseri,
pielea albă a maicii,
torsul centaurului, obositorii
mișcând pârghiile,
țipătul celui care privește peste umăr,
cariul, ochii roșii ai vierului,
ochiul din fruntea tatălui

cum vom orbi acest ochi?
se plânse Erogenetul maicii lui –
cu iubire veni basilisa și unse încheieturile

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Doamna Castelului

Suntem în Ischia, în Ischia Ischiei, insula și capitala ei purtând același nume. De oboseală, de tensiunea unei emoții instalate încă de la plecarea din Neapole, sunt tot atât de nesigură de prezența noastră, a lui Niadi și a mea, aici, ca și istoricii pentru popasul lui Michelangelo pe pământul ei. Înaintăm, urcăm pe o stradă pietruită, ușor alunecătoare și cu un aer de vechime, pe care nu reușesc să-l pună la îndoială nici vitrinele, nici săgeata care îi orientează pe doritori spre Sala Multimediale „Aenaria”, Aenaria fiind, se pare, numele dat insulei de latini pornind de la presupunerea debarcării pe țărmul acesteia a lui Enea, eroul lor întemeietor.

Strada Sălii Multimediale este a lui San Giovan Giuseppe della Croce, a cărui apropiată sărbătoare la început de septembrie ne iese cumva în întâmpinare, atrăgându-ne privirea cu icoana de pe sigla comitetului de organizare a festivităților. San Giovan Giuseppe ocrotește întreaga insulă, o apără de cutremure și de toate celelalte dezastre naturale posibile, dar nicăieri festivitățile în onoarea sa ajung nu ajung la strălucirea religioasă și populară de aici, din Ischia Ponte, cu patru zile de slujbe, pelerini, purtarea moaștelor și a Sfântului în alai pe străzi și apoi pe mare, întovărășite de un uriaș cortegiu de bărci pescărești și de un impresionant spectacol de artificii. Născut la Ischia la 15 august 1654 și trecut la cele veșnice la Neapole, în 1734, pe 5 martie, zi în care îi este înscrisă sărbătoarea în calendarul romano-catolic, „Il più bel fiore d´Aenaria”, Cea mai frumoasă floare a Aenariei, nu este singurul slujitor al Domnului care rămâne în memoria călătorilor ca noi asociat Ischiei. Cealaltă amintire luminoasă a ischitanilor și a oaspeților lor este aceea a papei Ioan Paul al II-lea, în vizită pastorală aici în 5 mai 2002, la trei ani după vizita la București, amândouă urmărite de la Suceava, la televizor, prima împreună cu Daniel Drăgan și Niadi, înainte de lansarea romanului ei „În timpul fratelui”, apărut la Brașov, la Arania, editura neuitatului scriitor, a doua cu emblema Ischiei, Castelul Aragonez, în fața căruia a slujit înaltul pontif.
Dar noi mergem pe strada purtând numele unui medic și diplomat din secolul XIII, din familia nobililor insulei vecine, Procida, Via Giovanni da Procida, mergem atât de grăbit cât ne îngăduie căldura amiezii, încetinindu-ne totuși pașii la vederea clădirii gălbui, zvelte, cu două clopote suprapuse în fereastra campanilei din vârf și cu un ceasornic la baza lor. Este Palatul Orologiului, un palat din secolul XVIII, Parlamentul Aleșilor Insulei, botezat astfel după împodobirea sa cu un ceasornic municipal, al cărui cadran de marmură avea să fie înlocuit o sută de ani mai târziu cu altul, iluminat, ca să i se vadă ora și în noapte. Acum palatul găzduiește Muzeul Mării, un muzeu pe care am să-l vizitez data viitoare, îmi spun, cum îmi spun întotdeauna cu sinceritatea speranței momentului, într-o călătorie în care trebuie să renunț să văd ceva, perfect conștientă totuși că nu voi mai ajunge în acele locuri.
Este și cazul Turnului Guevarra, și acesta un palat de demult, cu o ieșire spre mare și alta spre uscat, înălțat pe promontoriul Cartaromana în secolul XVI, exact în locul din care putea fi văzut Castelul Aragonez cu terenul său de vânătoare, insulița Vivara. Pe care însă, se zice, ducii de Guevara l-au ocolit după epidemia de ciumă și din cauza vecinătății cimitirului. În schimb, continuă legenda, s-a dovedit primitor cu Michelangelo și cu iubirea sa poetică, cu prietenia sa admirativă pentru Doamna Castelului, marchiza de Pescara. Mai mult, leagă Turnul de Castel cu un tunel pe sub ape prin care Michelangelo ar fi făcut plimbări nocturne în drum spre adorata sa.
Spre deosebire de Michelangelo, nu e nicio îndoială privind prezența marchizei în Castelul Aragonez: din cei 57 de ai vieții sale, aproape 30 și i-a petrecut mai mult aici.
Pe Vittoria Colonna am cunoscut-o în perioada studenției grație a doi istorici literari români, Alexandru Balaci și profesorul meu, George Lăzărescu, precum și a unui romancier american, Irving Stone, autorul romanului „Agonie și extaz”. Cei trei bărbați topesc barierele timpului cu prețuirea lor pentru această prezență remarcabilă, pentru această personalitate a secolului XVI literar și cultural al civilizației italiene, cu talentul și mintea luminând un chip de mare frumusețe. Am văzut-o în mai multe portrete, dar fiind primul cu care mi-a apărut în față, am să-l reproduc în parte pe acela al lui Irving Stone: „Michelangelo rămase uimit. După descrierea lui Tommaso, după pierderile și durerile ei, după sfințenia de care auzise, se aștepta să întâlnească o bătrână doamnă în negru, cu fața plină de urmele grele ale nefericirii. Se pomeni, însă, privind în ochii verzi, adânci, ai celei mai fermecător însuflețite femei pe care o văzuse vreodată, cu obrajii îmbujorați, cu buzele calde, întredeschise pentru a-i ura bun venit, cu figura unei tinere femei foarte ispitite de viață. Avea o ținută regească, dar lipsită de trufie…” Preferându-l însă pe acela din primul sonet pe care i l-a închinat sculptorul-poet „Și e divină, toată-i puritate, /Cum se vrea tot ce stă-n eternitate. /Aceasta-i frumusețea, alta nu e…”.

Luăm masa la restaurantul Hotelului Villa Antonio, construit pe un mic platou de pe una din stâncile de pe țărmul insulei desfășurat, privind spre mare, în dreapta Castelului Aragonez și în stânga Turnului Guevarra, cumva pe linia privirii cu care trebuie să se fi căutat și să se fi închipuit Vittoria Colonna și Michelangelo. Artistul trebuie să o fi văzut plimbându-se visătoare pe străduțele pietruite, umbrite de măslini, ale Castelului, ea trebuie să-l fi privit aplecat asupra hârtiei manuscrisului, căutând imaginile, cadența, rimele cu aceeași îndârjire cu care căuta cu dalta chipuri și atitudini în blocul de marmură. Căsătorită cu Fernando Francesco d’Ávalos, marchiz de Pescara, răpus la puțină vreme după mariaj de rănile dobândite în luptele vremii, Vittoria Collona a avut o viață lungă, petrecută în doliu și poezie și în susținerea, în cultivarea spiritului Renașterii italiene, deopotrivă la Roma și la Ischia. Nunta a avut loc aici, în catedrala castelului, care atunci, în 1509, număra 13 biserici. Era o Ischie, o lume cu edificii, arme, grădini și mai ales cu viață culturală deosebită, marcată de Vittoria Colonna, a cărei personalitate și-a exercitat magia nu doar asupra lui Michelangelo, ci și asupra lui Ariosto, Tasso, Aretino, Sannazaro și alții, înregistrând, cred, cea mai înaltă altitudine spirituală a acestei insule scoase sub cerul liber din cuptorul unui vulcan cu 300.000 de ani în urmă.

Vittoria Colonna, desen de Michelangelo

Aproape neatentă la bunătățile din farfurie recomandat e cu încântare de Evelina Damalan, colind cu o bărcuță ca un fluture pe valuri, și apoi întârzii uitându-mă spre aceeași bărcuță cu ochii marchizei de Pescara:
„Oh che tranquillo mar, che placide onde solcavo un tempo in ben spalmata barca!
Di bei presidi e d’util merce carca l’aer sereno avea, l’aure seconde…”.
Mioara Costea, sora soțului, venită pentru întâlnirea noastră de la Lacco Ameno, ne așteaptă pe podul de zidărie care leagă insula de Castelul Aragonez, cea mai căutată destinație turistică a Ischiei. Ne îmbrățișăm cu o bucurie tăcută, nu ne-am mai văzut de multă vreme. IT-istă de la începuturile profesiei în Slobozia Ialomiței, după ce viața fiului s-a stabilit în București, văduvă de câțiva ani, Mioara a dat curs îndemnului celei mai bune prietene și acum un deceniu și jumătate a regăsit-o aici, găsind aici și pentru ea o viață altfel. Dar și în Ischia a fost urmărită de singurătate: atacată neașteptat de o suferință letală, prietena i s-a stins din viață acum câteva luni, astfel că drumurilor obișnuite, puține, Mioara le-a adăugat pe cel de la mormântul ei.
Vorbim despre neamuri, despre insulă și oamenii insulei, lucrurile se văd întotdeauna diferit cu ochii celui care trăiește într-un loc față de existența acestuia în cărți, pe ecrane, în percepția și apoi în amintirile vizitatorilor atrași de stațiunile, livezile, monumentele și muzeele sale. Nu mai rău, nu mai bine, ci dintr-un alt unghi, dintr-o altă perspectivă. Îmbogățitoare, cel puțin pentru un ascultător.
Stăm îndelung la o înghețată, intrăm repede într-o librărie și apoi într-un micuț magazin cu suveniruri alimentare, modul în care sunt uscate roșiile micuțe, sunt deshidratați ardeii iuți, cum sunt conservate atâtea legume și atâtea fructe îți descoperă o umanitate cumpănită, prevăzătoare, care prețuiește ceea ce îi asigură natura și truda și prețuiește darul ceresc al fiecărei zile dincolo de tradiționalele hotare ale vârstei. De aici și mulțimea locuitorilor săi longevivi. Apoi pasul devine mai alert, se apropie ora cursei noastre spre Neapole, bulevardul care ne duce spre port poartă numele poetei și curge între magazine luxoase, cu vesminte, încălțăminte, genți, bijuterii de firmă, în contrast cu ținuta noastră, a ischitanilor și desigur a perpetuu îndoliatei Vittoria Colonna. Cât a trăit și a scris, și-a dăruit manuscrisele sonetelor sale prietenilor, cel mai celebru fiind cel încredințat culturalității și sensibilității Margueritei de Navarra, dar scump editorilor și cititorilor contemporani este și cel pus, într-o elegantă copie, în mâinile lui Michelangelo. Oricum, nu se știe câte din câte au ajuns până la noi.

Mioara se descurcă ușor în mulțimea vaselor cu direcțiile lor din port, se mișcă agil deschizându-ne cărare printre sutele de călători care așteaptă îmbarcarea sau care abia au pus piciorul pe pământul atât de aparte al Ischiei. De pe punte, peste crestele albe ale velierelor mi se pare că o văd făcându-ne semn la despărțire, în vreme ce de la una din ferestrele Castelului Aragonez o altă singurătate flutură spre noi țesătura misterioasă a unui poem necunoscut.

Nicolai TĂICUȚU

gogomănie suavă

la capătul aleii unui parc
dintr-un oraș de provincie
ca multe altele

la inițiativa organelor locale
peste noapte sau peste zi
nu are importanță cum
a fost adus și lestat aici
un colos de piatră
căzut cândva, demult
la poalele muntelui
ce-n zare se întrezărea

pentru oamenii din câmpie
el părea un monument

astfel că
în zi de sărbătoare locală
viceprimarul (în lipsa primarului
plecat din localitate cu treburi de partid)
a rostit cuvânt la dezvelire:
v-am adus aici muntele
că prea îi duceați dorul
așa golașă și colțuroasă cum e
stânca, nu e o piatră ca oricare
ci vă rog să faceți un efort de imaginație:
avem aici o piatră măreață
care a fost cândva vârf de munte –
e chiar vârful muntelui r e t e z a t!
(aplauze prelungi)

tot o alergare e

prin gramofonul zorelelor
dimineața își strigă
în puține cuvinte
dreptul la existență

antitetic cu vârsta mea
alerg în plină zi
după cuvintele din discursul său
precum un pui de vrabie
aflat în rodaj, după fluturi

numai că eu
nu chiar atât de vioi
alerg după ziua de ieri